Insula Şerpilor - un conflict încheiat?

Problema Insulei Șerpilor pentru România a început acum câteva decenii, dar istoria acestei bucăți de stâncă este veche de mii de ani. Insula Leuke, în greaca antică, este în fapt o stâncă așezată în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile de astăzi ale României și Ucrainei. Ocupată în 1944 de către Uniunea Sovietică, cedată forțat de România acesteia, este astăzi parte a Raionului Chilia, al regiunii Odessa din Ucraina.

Această formațiune de stânci, de 17 hectare, este atât de plină de istorie, cât și de mituri. Stânca în formă de X, are în unele locuri 41 de metri deasupra nivelului mării, are o lungime de 1.973 de metri, cu un perimetru neregulat, putând fi străbătută în 40 de minute cu piciorul. Privită de departe, Leuke sau Insula Șerpilor apare ca o cetate înconjurată de ziduri înalte de piatră, în realitate faleze abrupte cu puține terase litorale, doar pe țărmul nordic are un golf deschis pe unde se poate pătrunde mai ușor.

Astăzi Insula Șerpilor pare o stâncă goală, fără vegetație, fără apă potabilă, imposibil de închipuit că cineva a locuit-o vreodată. Numele actual de Insula Șerpilor l-a dat un soi de șarpe de apă, care ajungea până la 2 metri lungime, un șarpe urât, dar neveninos. Această specie, larg răspândită pe insulă, a pierit din cauza amplelor lucrări militare făcute de către sovietici. Astfel singura vietate care popula insula s-a stins de mâna omului.

Legende grecești și romane

Grecii au denumit insula: Leuke, iar romanii: Insula Alba, datorită numeroaselor construcții, devenite cu timpul ruine de marmură albă. Insula apare în izvoare în secolul VIII î. Hr. Legendele Greciei antice povestesc că zeița Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul său, Achile. Achile este eroul care a plecat să lupte împotriva Troiei știind că va fi omorât în această luptă, și ale cărui rămășite au fost aduse de către mama sa, zeița Thetis și puse într-un sanctuar pe insula Leuke.

În antichitate, insula Leuke a găzduit un templu măreț, construit în cinstea lui Achile, eroul aheilor. Micuța insulă – stâncă din Marea Neagră a fost un centru de cult al lumii antice. Aici, pe lângă sanctuarul lui Achile s-au aflat mai multe edificii de cult în care locuiau preoți. În secolul I î.Hr. – I. d. Hr. romanii au cucerit treptat litoralul vestic și nordic al Mării Negre. Se presupune că și insula Leuke a intrat sub stăpânire romană, Pontul Euxin fiind o perioadă îndelungată lac roman. Insula Leuke a fost un loc de escală pentru navigatori.

Teritoriul acesta stâncos, de mici dimensiuni, nu a fost afectat de către valurile de migratori, care au trecut prin litoralul pontic. Prea multe relatări despre soarta acestei stânci nu avem, abia în secolul al XIX-lea s-au descoperit ru inele templului închinat lui Achile și alte vestigii. Acestea au fost des coperite de către un căpitan rus, iar descrieri ale acestor descoperiri au fost povestite de către germanul Kohler.

Conform acestor relatări, edificiul antic avea un diametru foarte mare, de formă pătrată, iar în Estul sanctuarului se afla un templu închinat lui Achile. Arhitectura templului era asemănătoare celor din Tesalia și Tracia, din ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment. Templul lui Achile a fost menționat de poetul Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis, de către geograful grec Ptolemeu și de către istoricul grec Strabon. Ptolemeu scria în “Îndreptar geografic“ că:

“Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.):57 grade, 15 minute - 47 grade, 40 minute și insula lui Achile sau Leuke (“Albă“)“.

Insula Șerpilor a ajuns în stăpânirea themei Paradunavon a genovezilor, apoi a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân și din anul 1484, a intrat sub stăpânire otomană, odată cu Chilia și Cetatea Albă. În perioada dominației otomane insula a fost numită de către greci Fidonisi (insula Șerpilor).

Ocupația țaristă

Această stâncă a fost ocupată de către Imperiul Țarist, deși Tratatul de pace de la București din 1812, prin care rușii au anexat Basarabia, prevedea că insulele dunărene nu pot fi luate în stăpânire de către Rusia. Cu toate că nici tratatul ruso-turc din 1812, nici Tratatul de pace de la Adrianopol nu prevedeau în mod direct trecerea insulei sub stăpânirea Rusiei, ea a fost anexată de către ruși. Britanicii au construit un far pe insulă, far care dirija navigația pe Marea Neagră.

Stăpânirea rusească asupra insulei s-a întrerupt în 1856, când Tratatul de pace de la Paris prevedea pierderea Deltei Dunării și a insulelor acesteia de către Imperiul Țarist. Aceste teritorii nu le-au revenit românilor deoarece, la Paris, miniștrii plenipotențiari ai marilor puteri au semnat un protocol conform căruia, Insula Șerpilor aparține statului care deține și Delta Dunării, în acel moment Imperiul Otoman, care și-a luat angajamentul să întrețină farul de pe insulă pentru asigurarea orientării vaselor ce treceau pe Dunăre spre Odessa.

Dar povestea Deltei și a Insulei Șerpilor a continuat. După războiul ruso-româno-turc din 1877, Rusia a cerut Turciei ca în locul despăgubirilor de război să primească Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea etc. și insulele Deltei Dunării, printre care și Insula Șerpilor. Rusia dorea să le schimbe cu județele Cahul și Izmail. Astfel, prin Tratatul de la Berlin (iunie – iulie 1878), Rusia primea sudul Basarabiei, iar România sudul Dobrogei, insulele care formau Delta Dunării și Insula Șerpilor.

Se părea că tumultuoasa istorie a insulei lua sfârșit. Primul război mondial nu i-a adus decât un bombardament britanic și distrugerea farului, care a fost reconstruit de români în anul 1922. Anul 1940 și ultimatumul sovietic au schimbat soarta stâncii din Marea Neagră. Cu toate că nu a existat nici o referire la Insula Șerpilor, insula a fost ocupată de către germani și folosită ca punct de observație, iar pe 28 august 1944 un detașament de marinari sovietici au ocupat insula. De aici începe istoria puțin clară a insulei.

Anexarea la URSS

La Conferința de Pace de la Paris delegația sovietică a prezentat o hartă tipărită la o scară foarte mare 1/ 1.500.000, care cuprindea multe inexactități. Greșeala voită nu a fost reparată, insule aflate pe brațul Chilia: Tătarul, Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Insula Șerpilor rămâneau la România. Tratatul de pace dintre Ro mânia și Puterile Aliate și Asociate semnat la Paris, 10 februarie 1947, prevedea că „frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, fără o descriere amănunțită a granițelor, neexistând nici o precizare privind linia de demarcație a frontierei.

Dar în 1948, Insula Șerpilor a fost anexată de către U.R.S.S. România, aflată în sfera de influență sovietică și aflată în plin proces de sovietizare a fost „beneficiara” unui Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat dintre Ro mânia și URSS. Acest protocol a fost semnat la Moscova de către dr. Petru Groza și Viaceslav Molottov în februarie 1948, și stabilea că Insula Șerpilor intra în componența URSS. Delimitarea pe teren a frontierei a reprezentat un exemplu de abuz al colosului sovietic față de un stat cvasi-ocupat, Republica Populară Română. Frontiera nu a fost delimitată ținându-se cont de talvegul Dunării, ci de brațele laterale din dreapta fluviului, astfel că sovieticii au luat ostroavele: Tătarul mic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, Ostrovul Limba.

Protocolul semnat la Moscova nu a fost niciodată ratificat de către statul român. Dar Insula Șerpilor a fost predată cu un proces verbal semnat chiar pe insulă, de către Nikolai P. Șutov, prim-secretar al Ambasadei URSS din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar la 23 mai 1948. Insula făcea parte din RSS Ucraineană, „înapoiată fiind URSS de către R.P.R”. Acest proces verbal a fost secret, nefiind cunoscut de către autoritățile române.

Astfel, în august 1949 a existat un incident armat, militarii sovietici, somându-i pe cei români să predea farul, românii au refuzat, au fost arestați și debarcați la Sulina. În plin război rece stânca din Marea Neagră avea un important rol strategic, astfel că imediat după ocupare, sovieticii au început construcția unei baze militare de control maritim și aerian, precum și a unor radare ce supravegheau Balcanii.

Abuzurile din anii 1948 – 1949, au fost recunoscute prin Tratatul cu privire la regimul frontierei româno-sovietice încheiat de cele două guverne la București în februarie 1961. Juridic aceste înțelegeri bilaterale nu sunt constituționale, deoarece orice înțelegere bilaterală prin care se cedau porțiuni din teritoriul românesc trebuia ratificată de parlament, respectiv de Marea Adunare Națională.

Miza posesiei acestei insule era legată de importanța sa strategică, dar și de delimitarea platoului maritim continental al României. Nu s-a ajuns la un acord cu privire la acest platou continental. Au existat discuții în mai multe rânduri din 1967 și până în 1987. În 1987, sovieticii au făcut o ofertă refuzată de români. Conform acesteia sovieticii cedau românilor 4000 de km² din cei 6000 din jurul insulei, dar românii nu au acceptat.

Istoria neclară a insulei a continuat și după destrămarea Uniunii Sovietice. Astfel că în anul 1991 insula împreună cu baza militară a fost preluată de către Ucraina. Ucraina, „succesoarea legitimă” a URSS în zonă a luat toate teritoriile incorporate abuziv de URSS, fără a-și pune problema legitimității sale pe aceste teritorii, urmând „tradiția” sovietică. Importanța militară și strategică, precum și echipamentul militar performant aflat pe insulă au dus la acutizarea problemei apartenenței acestei stânci, la care s-au adăugat și celelalte litigii care nu fac obiectul articolului de față.

Autoritățile ucrainene, moștenitoare ale abuzului sovietic, au înțeles să-l perpetueze, litigiul cu România democrată pornind din anii’ 90. După ani de negocieri, de tergiversări, de presiuni în anul 1997 s-a ajuns la semnarea Tratatului dintre România și Ucraina, tratat controversat la acea dată, despre care s-au scris tomuri și mii de articole, dar care rămâne un act internațional pe deplin valabil cu toate articolele sale.

Negocierile româno-ucrainene din 1991 până în 1997, din 1997 și până în 2008, pot sta la baza a numeroase volume de documente, ce arată puterea de a tergiversa a unui stat, față în fața cu încercările binevoitoare ale celuilalt. Fără îndoială că atât „cazul” Insulei Șerpilor, cât și „cazul” Bâstroe, fac astăzi parte din istoria dreptului internațional și juriștii se vor apleca asupra laturii juridice și vor publica cărți de referință, cazurile pot fi material didactic pentru studenții în drept.

Pașii până la Curtea Internațională de Justiție de la Haga au fost mulți, timp în care statul ucrainean a încercat să schimbe statutul acestei insule, să modifice însăși geografia, să creeze o altă realitate, în fața căreia argumentele istorice, juridice, de bun simț să nu mai fie valabile. „Imperialismul de tip sovietic” n-a fost abandonat a doua zi după destrămarea Uniunii. Ucraina a preluat moștenirea sovietică pretinzându-se în același timp a fi un stat democratic, dar a apelat în problema insulei la abuz și presiune.

Textul Tratatului privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, realizat după 19 runde de negocieri bilaterale a fost semnat la Cernăuți, la 17 iunie 2003, de către președinții României și ai Ucrainei, întărând în vigoare în anul 2004. Acordul privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive a rămas în 1997 și în anii ce au urmat o problemă deschisă a relațiilor bilaterale. Nedreptățile istorice suferite de România în urmă cu peste șase decenii nu au fost reparate, dimpotrivă au fost legiferate. Actorii acelor acte istorice au astăzi scuza unui context internațional tulburat de presiuni și oferte de colaborare, dar istoria le va atribui, fără îndoială, acceptarea și promulgarea acestor rapturi teritoriale.

Cum s-a ajuns la Haga?

Singura soluție reală pentru statul român, după ani și ani de negocieri a fost Haga, Curtea Internațională de Justiție. La Haga s-a judecat delimitarea platoului maritim dintre cele două țări, după șapte ani de negocieri sterile. Istoria va consemna singura stâncă din lume pe care se află o sucursală de bancă și un hotel fără canalizate, „realizări” ale statului ucrainean pentru a demonstra locuirea acesteia, alături de alte „realități” create peste noapte.

Proiectul Achilia – crearea unei zone economice libere pe Insula Șerpilor menit doar să-i schimbe statutul, s-a dovedit a nu fi un proiect viabil din punct de vedere economic nici pentru cei care l-au creat. Zăcămintele de petrol și gaze naturale găsite în jurul insulei au mărit miza acestei dispute, transformând-o dintr-una exclusiv strategică într-una strategico-economică. De aceea, disputa s-a mutat la Haga în fața Curții Internaționale de Justiție.

Ceea ce puțini se pare că au înțeles este legat de faptul că nu insula în sine a fost obiectul acestui litigiu, ci platoul continental al acesteia, insula rămâne și prin decizia CIJ în componența Ucrainei, iar zona în dispută a fost împărțită între România (79, 34%) și Ucraina (20,66 %), respectiv 9.700 de km² și 2.300 de km². Insula Șerpilor aparține Ucrainei, o realitate cu care statul român, românii vor trebui să se obișnuiască. Efectele Pactului Ribbentrop–Molotov ne marchează în continuare soarta.

Cu toate acestea hotărârea Curții Internaționale de Justiție de la Haga va rămâne în istoria recentă a României ca un moment în care adevărul a dominat „realitățile” fabricate de către un stat care moștenind „diplomația stalinistă” o cosmetizează pentru a intra în structurile euro-atlantice.