Insula Ellis – ultima oprire pe drumul către o viață mai bună

Dacă stăm să analizăm istoria Statelor Unite ale Americii, putem observa că ea poate fi rezumată într-un singur cuvânt:”imigrație”. De la primii coloniști până în zilele noastre, s-au adăugat generații succesive de imigranți, dar și de ființe umane aduse cu forța, obicei al unei epoci în care sclavia era văzută ca ceva normal. Astfel, toată populația acestei țări (înafară de puținii amerindieni rămași) își are rădădicinile strămoșești în afara granițelor.

            În timpul valului cel mai abundent de imigranți, la cumpăna secolelor XIX și XX, milioane de locuitori cu precădere din Europa și Orientul Mijlociu au emigrat în masă spre ”țara tuturor posibilităților”. Motivați de zvonurile oportunităților de care ar avea parte pe acel tărâm îndepărtat, dar și de situația economică dificilă, ei îndurau săptămâni întregi înghesuiți pe vapoare ce traversau Atlanticul. Odată ajunși în apele din New York, ei erau debarcați pe faimoasa insulă Ellis, unde trebuiau să fie inspectați de autoritățile americane pentru a primi acceptul șederii permanente în noul lor cămin.

De la prima atestare a insulei până la primii imigranți care au pus piciorul pe ea

           Insula era populată de amerindienii Lenape din timpuri pre-coloniale, ea fiind o importantă sursă de scoici – o hrană importantă a băștinașilor acelei zone. Ea avea să ajungă în mâinile coloniștilor olandezi, în secolul XVII, ca apoi să fie cumpărată de un colonist din Wales numit Samuel Ellis, în preajma Revoluției Americane. Ellis a încercat fără succes să vândă insula în anii care au urmat. În 1795, pe insulă s-a construit o fortificație militară, rămânând în posesia armatei americane un secol, până la transformarea ei într-un punct de inspecție a imigranților.

            Înainte de inaugurarea punctului de inspecție de pe Insula Ellis, imigranții debarcau în sudul Manhattan-ului, unde erau analizați de autoritățile orașului. Guvernul federal hotărăște în 1890 să preia responsabilitatea primirii imigranților și, în acest scop, investește 75 000 de dolari pentru construcția primei stații federale de imigrație pe insula Ellis. Pământul săpat de pe șantierele Metroului din New York, care era construit în acelați timp, a fost adus pe insulă, dublându-i astfel suprafața . Stația a fost construită în întregime din lemn de pin și avea trei etaje și toate dotările necesare misiunii de a tria viitorii imigranți. A fost inaugurată în prima zi a anului 1892, an în care au trecut aproape 450 000 de imigranți pe ușile sale.

            Clădirea avea, însă, o mare slăbiciune – aceea de a fi construită din lemn, fapt pentru care a fost complet distrusă în urma unui incendiu din vara anului 1897. Nu s-a înregistrat nici o victimă în urma acestui incendiu, însă clădirea împreună cu arhiva ei au fost incinerate.

            Începutul secolului XX și noua stație federală pentru imigranți

La sfârșitul anului 1900 avea să fie inaugurată noua stație federală pentru imigranți. De data aceasta, clădirea a fost construită din cărămidă, supraviețuind până în ziua de astăzi. Deși clădirea a fost realizată special pentru gestionarea eficientă a maselor de imigranți, numărul acestora s-a dovedit prea mare față de cel preconizat. Aceasta a contribuit la condițiile grele prin care trebuiau să treacă noii veniți până la primirea acceptului autorităților federale, aglomerația și lipsa igienei fiind principalele probleme îndurate de imigranți. Louis Adamic, scriitor american de origine slovenă, a ajuns în Statele Unite în 1913. Acesta relata în scrierile sale momentele petrecute pe insula Ellis:”Neavând o pătură, stăteam noaptea tremurând, fără să dorm, ascultând sforăituri și vise în zeci de limbi diferite.”

Până în 1924, stația de pe insulă a reprezentat singurul punct de procesare al tuturor imigranților. După acest an, stația a fost folosită doar pentru refugiații de război și deținuții politici, funcționând încă 30 de ani, până la incetarea activităților și transformarea ei în muzeu. De-a lungul existenței acestei stații, au fost procesați peste 12 milioane de nou-veniți. Anul 1907 a adus peste un milion de imigranți pe continent. Conform datelor oficiale, 100 de milioane de americani, adică o treime din populația Statelor Unite ale Americii, își au originea parțială sau totală în imigranții care au trecut prin ușile stației de pe Insula Ellis.

Traseul insulei Ellis și testele la care erau supuși noii veniți

Odată debarcați pe insulă, imigranții erau conduși în clădire, unde aveau să fie inspectați pentru a putea fi acceptați în noua lor țară. Pentru a trece de prima etapă a inspecției, ei trebuiau să nu aibe antecedente criminale și să nu sufere de boli cronice. În acest sens, străinii trebuiau să-și prezinte actele, apoi aveau să fie inspectați sumar de către medici. În urma inspecției medicale de șase secunde, medicii îi însemnau pe imigranții care sufereau de o anume boală pe haine cu o bucată de cretă. Mulți dintre cei care au fost însemnați și-au șters semnele lăsate pe haine imediat sau le-au purtat invers, încercând să elimine stigmatul ce putea să le împiedice intrarea în țară.

După ce treceau de aceste prime inspecții, imigranții aveau să fie audiați pe rând de o comisie, care le adresau 29 de întrebări. Ei erau rugați să-și specifice numele, ocupația și posibilitățile financiare de care dispuneau. Era necesar să ai destui bani la tine, dacă doreai să primești acceptul comisiei, deoarece autoritățile federale voiau să fie sigure că imigranții puteau să se susțină financiar până se stabileau pe pământul american și să evite posibilitatea recurgerii lor la vagabondare sau la diverse acte criminale.

Insula Ellis – insula mâhnirii și a fericirii

Aproximativ 2% din imigranți au fost trimiși înapoi în țara lor de origine, în urma primei etape de inspecție. Cauzele principale sunt antecedentele criminale, bolile cronice sau contagioase și instabilitatea psihică. Din motivul acesta, insula a primit numele de ”Insula inimilor frânte” sau ”Insula lacrimilor”.

Al doilea nume are un dublu înțeles. Pe lângă acei oameni care erau trimiși înapoi în țările de baștină după lungul drum transatlantic, erau și aceia care după primirea acceptului ieșeau din stație fiind întâmpinați de rudele sau cunoștiințele lor. La ieșirea din stație se afla o coloană din lemn, numită ”Stâlpul săruturilor”, nou-veniții fiind copleșiți de săruturile și îmbrățișările celor dragi.

Locul insulei în cultura americană

Poveștile celor veniți să se stabilească în ”Țara tuturor posibilităților”, pline de romantismul chinurilor îndurate în urma voiajului pentru o viață mai bună, i-au inspirat pe mulți creatori de ficțiune să exploateze subiectul. Insula a avut un rol important în numeroase filme, incluzând filmul lui Charlie Chaplin – ”Imigrantul” și a al doilea film din trilogia ”The Godfather”.

Toate creațiile artistice care au avut ca subiect imigrarea prin Insula Ellis s-au bucurat de o mare apreciere din partea publicului american. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că această insulă este o parte importantă a trecutului a 100 de milioane de americani, deoarece drumul anevoios realizat de înaintașii lor le-a asigurat traiul în cea mai influentă țară a lumii.