Înjurături medievale: ce își spuneau oamenii înainte să existe internetul

Dacă te-ai întrebat vreodată cum își batjocoreau oamenii din Evul Mediu rivalii, cronicile medievale, registrele tribunalelor și textele literare reprezintă o adevărată comoară de insulte cu limbă ascuțită. Aceste jigniri istorice variază de la spirituale și poetice până la profund vulgare, dezvăluind felul în care bărbații și femeile medievale foloseau limbajul pentru a-și apăra onoarea, a-și provoca dușmanii sau, pur și simplu, pentru a stârni scandal. De la ironii strigate pe câmpul de luptă până la ocări aruncate la colț de stradă, insultele medievale ne spun mult mai multe despre viața de zi cu zi, umor și conflicte decât ne-am aștepta — așa că pregătește-te pentru o călătorie colorată în lumea poreclelor și a batjocurilor din Evul Mediu.

Insultele elevilor medievali

La începutul secolului al XIII-lea, cronicarul Jacques de Vitry scria despre viața studenților de la Universitatea din Paris. Explicând faptul că tinerii veneau din toată Europa pentru a studia în orașul francez, Jacques nota că fiecare naționalitate îi insulta pe ceilalți. El scrie:

„Spuneau că englezii sunt bețivani și au cozi; fiii Franței — trufași, efeminați și împodobiți cu mare grijă, asemenea femeilor. Ziceau despre germani că sunt furioși și obsceni la ospețe; despre normanzi — că sunt vanitoși și lăudăroși; despre poitevinzi — trădători și aventurieri perpetui. Pe burgunzi îi considerau vulgari și proști. Bretanii aveau reputația de a fi nestatornici și schimbători și erau adesea învinuiți pentru moartea lui Arthur. Lombarzii erau numiți avari, vicioși și lași; romanii — seditioși, turbulenți și calomniatori; sicilienii — tiranici și cruzi; locuitorii Brabantului — oameni sângeroși, incendiatori, tâlhari și răpitori; flamanzii — schimbători, risipitori, gurmanzi, moi ca untul și leneși. După asemenea insulte, nu de puține ori se ajungea la bătaie.”

Insulte pe câmpul de luptă

Cronicarul anglo-normand Orderic Vitalis observa că insultele erau obișnuite între părțile aflate în conflict — englezi, normanzi și francezi. Și, adesea, astfel de jigniri duceau la noi lupte sau chiar noi războaie. Unele erau aruncate chiar în toiul bătăliei.

Când regele englez William Rufus asedia castelul Mayet în 1099, apărătorii — hotărâți și cu un simț al umorului ascuțit — l-au întâmpinat astfel:

„…cineva i-a aruncat o piatră dintr-un turn înalt; prin voia lui Dumnezeu, aceasta l-a ratat pe rege și a lovit cu o asemenea forță capul cavalerului aflat lângă el, încât lovitura nemiloasă i-a împins oasele în creier. În timp ce omul cădea mort la picioarele regelui, din turn au izbucnit hohote lungi de râs și strigăte ascuțite: «Iată, acum regele are carne proaspătă! Duceți-o la bucătărie, să i-o servească la cină!»”

Insulte bizantine

Cartea lui Anthony Kaldellis, A Cabinet of Byzantine Curiosities, include o secțiune dedicată insultelor. Nici măcar împărații bizantini nu erau cruțați — mulți primeau porecle deloc măgulitoare. Constantin I era numit „Gât Gros”, în timp ce Anastasie I era poreclit „Ochii Nepereche”, fiindcă avea irisurile de culori diferite. Împărații numiți Mihail nu au avut parte de blândețe: printre poreclele lor se numără „Bețivul” (Mihail III), „Bătrânul ramolit” (Mihail VI) și „Zgârcitul” (Mihail VII). Cea mai jignitoare poreclă o primește însă Constantin V, împăratul secolului al VIII-lea, despre care povestea spune că ar fi defecat în cristelniță când era bebeluș. Ajuns împărat, era numit „Nume-de-Căcat”.

Bizantinii aveau și alte moduri de a-și batjocori conducătorii. Un poem de epocă îl ridiculizează pe împăratul Mauriciu (582–602) și pe soția sa, împărăteasa Constantina:

„Găsi vaca, fragedă fiind, și ca un cocoș tânăr s-a suit pe ea, făcând copii ca așchiile. Și nimeni nu îndrăznește să vorbească, fiindcă pe toți i-a pus la botniță. Stăpâne sfinte, ești teribil și puternic — lovește-l peste cap!”

Insulte de stradă

Registrele judiciare ale orașelor medievale oferă numeroase exemple de insulte aruncate între localnici, în ciuda riscului de amenzi sau pedepse. Frecvent, aceste jigniri aveau o natură sexuală.

Istoricul Trevor Dean menționează un caz din Bologna, unde o femeie măritată i-a spus alteia:

„Ești cea mai mare curvă din Bologna, iar tatăl meu te-a luat de multe ori în grajd și ți-a fost pețitor.”

În Todi, Simoncellus Burgarellis își acuză fratele Ranalductus de minciună, spunând în același timp „că are căcat de măgar în gură”.

Într-un singur an, tribunalele din Savona au judecat 48 de procese pentru insulte. Printre cele mai creative:

„Vierme scârbos cu cap de râmă.”
„Ești un diavol și o mizerie.”
„Vrăjitoare-curvă.”
„Cățeaua stricată.”
„Măgar putred, nerușinat.”
„Băiat nebun.”

Un studiu privind insultele din Țările de Jos tîrzii medievale arată că funcționarii publici erau ținte frecvente, deseori din motive politice. La Bruges, în 1521, un postăvar pe nume Jacob de Scrapere a fost condamnat pentru insultarea inspectorului de țesături. Potrivit documentelor:

„Ești un măgar! Nu pricepi nimic! Un om e junghiat pentru doisprezece pence într-o judecată. Tu ne faci mai mult rău ca toți!”

Mai multe insulte medievale

În Facetiae, lucrare de la începutul secolului al XVI-lea, Heinrich Bebel povestește despre un abate care își insulta călugării, doar pentru a fi pus la punct:

Abatele, când pivnicerul dispăruse, le-a spus călugărilor: „Pe cine să aleg dintre voi, atâția proști?” Unul dintre ei a răspuns: „Nu am reușit înainte să ne alegem un abate dintre noi, acești proști?”

Jaroslav Lev din Rožmitál, un nobil ceh care a călătorit prin Europa Occidentală între 1465 și 1467, nu a fost deloc impresionat de Anglia. Scrie:

„Englezii sunt, în opinia mea, perfizi și vicleni, uneltind distrugerea vieților străinilor, încât, chiar dacă se pleacă în genunchi cu umilință, nu pot fi de încredere.”

Cartea Mănăstirilor include povestea lui Muḥammad ibn Ḥāzim, care îl persifla atât de nemilos pe un bărbat, încât acesta i-a trimis peste 1000 de dinari și un set de haine ca să-l facă să tacă. Dar Muhammad a refuzat și i-a trimis acest poem:

„Nu voi purta vreodată hainele acelui om pe care l-am îmbrăcat pentru totdeauna în rușine.”

Predicatorul radical Girolamo Savonarola, conducător al Florenței între 1495 și 1498, nu a fost scutit de critici. Fostul său discipol, Marsilio Ficino, scrie după execuția sa:

„Este un fruct pe deplin vrednic de sămânța sa diabolică.”

Împăratul romano-german Maximilian I (1508–1519) nu avea o părere prea bună despre scandinavi: „Există trei regate bătrâne și frumoase, peste care domnește regele Danemarcei, deși supușii lor sunt toți brutali și neciopliți.”

Flyting — duelul de insulte

În insulele britanice și ținuturile nordice medievale exista flyting, un joc în care doi oameni își aruncau insulte elaborate în fața unui public — un fel de „battle” medieval, apropiat de duelurile de rap de astăzi.

Un exemplu celebru este Flyting-ul lui Dunbar și Kennedie, din jurul anului 1500. Iată primele versuri ale lui Kennedie la adresa lui Dunbar:

„Dunbar cel Murdar, cui îi arunci tu fala? Pretinzând că scrii asemenea ocări, Rebel cu gură crudă, cazi la turnir. Scrisorile mele laurate lovesc faptele tale; Mandragoră, piticanie, maestru doar al licorii, Înșelător cu trei coji și haină jerpelită, Spune Deo mercy, altfel te voi doborî; Lasă rima, rebelule, cu buruienile minții tale.”

Insulte poetice în lumea arabă medievală

Lumea literară arabă medievală abundă și ea în insulte, adesea în versuri. O dispută celebră a avut loc în Granada, în secolul al XII-lea, între satiristul orb Abu Bakr al-Makhzumi și curtezana Nazhun al-Garnatiya bint al-Qulaiʽiya. După câteva insulte reciproce — ea îl acuza că a fost crescut de animale, el o insulta grosolan — cei doi au început să recite poezii unul împotriva celuilalt.

Versurile lui al-Makhzumi:

„Pe chipul lui Nazhun e o urmă subțire de frumusețe, dar dedesubt se ascunde o rușine. Cei care o curtau au renunțat la alte femei; cel ce ajunge la mare găsește mici canale jalnice.”

Replica lui Nazhun:

„Spune ticălosului un cuvânt Pe care să-l rostească până-și întâlnește Creatorul.

În Almodovar ai fost crescut, și locul acela miroase mai frumos decât tine.

Beduinii de acolo au început să se legene în mers;

De aceea ai devenit îndrăgostit de orice e rotund.

Ai fost creat orb, și totuși te pierzi pe orice cale cu un singur ochi.

Am răspuns poeziei cu poezie — Spune-mi, cine e mai poet?

Prin creație pot fi femeie, dar poezia mea este bărbătească.”

Răspunsul lui al-Makhzumi:

„De ce nu o întrebați pe Nazhun de ce își strânge coada cu atâta fală?

Dacă vede o față prietenoasă își ridică cămașa — cum a făcut adesea pentru mine.”

Vizirul, amfitrionul serii, a intervenit pentru împăcare, dar cronicarii spun că Nazhun a câștigat duelul.

Un elogiu medieval de neuitat

Cruciada albigensiană (1209–1229), desfășurată în sudul Franței, este celebră pentru brutalitatea luptei și ura fierbinte dintre combatanți. Liderul cruciaților, Simon de Montfort, a fost și venerat, și detestat în textele vremii, chiar și după moartea sa, în 1218, la asediul Toulouse.

Un autor anonim a lăsat o epigramă funerară devastatoare, aflând că Simon fusese înmormântat în catedrala din Carcassonne:

„Epitaf spune, pentru cei ce-l pot citi, că este sfânt și martir, că va învia și va moșteni, în bucurie minunată, coroana și tronul în împărăție. Și am auzit că așa trebuie să fie — dacă prin uciderea oamenilor și vărsarea sângelui, prin damnarea sufletelor și provocarea morților, prin sfaturi rele și prin incendieri, prin nimicirea oamenilor, dezonorarea paratge-ului, prin jefuirea pământurilor și încurajarea trufiei, prin aprinderea răului și stingerea binelui, prin uciderea femeilor și măcelărirea copiilor un om poate câștiga în lumea aceasta pe Iisus Hristos — atunci, cu siguranță, Contele Simon poartă coroană și strălucește în cerurile de sus.”