Înfiinţarea Catedrei de limba şi literatura engleză a Universităţii din Bucureşti sau cum să contracarezi, prin cultură, răspândirea influenţei germane în România

Înființarea târzie, la 1 octombrie 1936, a Catedrei de limba și literatura engleză a Universității din București şi contextul politic, social şi cultural în care a avut loc fac din începuturile ei un caz particular al istoriei catedrelor universitare bucureștene. Arhivele Universității au fost deteriorate în timpul şi mai ales după cel de-Al Doilea Război Mondial. Au fost distruse sau au dispărut multe documente, iar Anuarele Universității nu au mai fost publicate câțiva ani în timpul războiului și după aceea. Deși lipsesc multe informații, sursele descoperite (cu sprijinul prețios al Dianei Benea, asistent dr. la catedra de engleză) în diverse arhive, în presa vremii și în diferite studii și articole, permit totuși urmărirea suficient de exactă a circumstanțelor în care a fost creată. Le prezentăm mai jos în acest articol menit să marcheze 80 de ani de la deschiderea cursului de engleză de către Profesorul John Burbank, primul titular al catedrei, la 20 noiembrie 1936.

O știre publicată în ziarul „Adevărul” din 17 octombrie 1936, intitulată „Profesor englez la Universitatea din București”, informa că „în urma înțelegerii dintre guvernele englez și român, s-a înființat la Universitatea din București o catedră de limba și literatura engleză”. „Singura universitate din țară care nu avea o astfel de catedră”, sublinia ziarul, „e cea din Bucureşti”, adăugând că „titular a fost numit Profesorul John H. Burbank de la Universitatea din Oxford”.  

O adresă a Universității către ministrul Educației Naționale, C. Angelescu, din noiembrie 1936 (adresă descoperită la Arhivele Naționale), aduce precizări suplimentare: „înființarea catedrei s-a făcut în urma unui aranjament între Ministerul nostru de Externe și Guvernul Englez, cu avizul favorabil al Facultății și cu aprobarea Dv.” Adresa dădea şi data exactă a deschiderii cursului: „Dl Profesor John Burbank va începe cursul la 20 Noemvrie a.c. ora 6 p.m. în amfiteatrul cel mare de la etajul al III-lea din aripa de Răsărit a clădirii renovate a Universității, – intrarea prin fața statuii lui Ion Heliade Rădulescu”.

„Adevărul” revine la 22 noiembrie 1936 cu detalii despre participanți: „Au fost prezenți la solemnitate Regina Maria, Sir Reginald Hoare, Ministrul britanic, Dr. C. Angelescu, Ministrul Educației Naționale, Prof. Dr. N. Iorga, C Rădulescu-Motru, D. Hurmuzescu, alți profesori universitari, precum și un numeros public, în majoritate studenți”. Revista „Ilustrațiunea Română” a publicat o fotografie luată la deschiderea cursului. În prim-plan se afla MS Regina Maria, câteva personalități marcante în primele rânduri ale amfiteatrului, iar la masa prezidiului, Profesorul Burbank, rostind cursul inaugural.

De ce atât de târziu? 

 Câteva explicații sunt necesare privind întârzierea înființării Catedrei de engleză mult după celelalte catedre de limbi și literaturi moderne ale Universității din București. Franceza s-a predat începând din 1851 la Academia Domnească Sfântul Sava și apoi la Universitate, după înființarea acesteia, în 1864. A căpătat statut academic încă din 1877, ca disciplină predată în cadrul Catedrei de literaturi neo-latine şi a devenit catedră independentă în 1900. Studiile de italiană au fost inițiate în 1888, fiind urmate, pe măsură ce se dezvolta Universitatea, de cele de slavistică (1891), germană (1902), spaniolă (1930), rusă (1932).

Universitățile din Cluj și Cernăuți aveau catedre de engleză încă din 1872 (Cluj) și din 1904 (Cernăuți), când erau sub administrație austro-ungară. Când au devenit universități românești, după întregirea țării la sfârșitul Primului Război Mondial, continuarea studiilor de engleză se impunea cu prioritate. La Cluj s-a înființat în 1919 un lectorat de limba engleză ocupat de Petre Grimm, mai întâi ca lector, și apoi ca profesor, în 1925. La Cernăuți a fost numit Dragoș Protopopescu, care-și terminase doctoratul în literatura engleză la Sorbona, ca suplinitor, în 1923, și apoi ca profesor plin, în 1925.

La Universitatea din Iași studiile de engleză au fost inițiate de Ioan Iancu Botez, unul dintre fondatorii „Vieții Românești”, profesor al Universității din Iași. În perioada 1908-1911 a urmat cursuri de engleză la Londra, iar la întoarcerea în țară a publicat câteva cărți: Din civilizația engleză (1912), Studii și observații (1914) și Aspecte din civilizația engleză (1915), impunându-se astfel drept primul anglist român de seamă. Cum în cursurile sale se referea adesea la literatura și civilizația engleză, începuse să fie recunoscut drept profesor de engleză. De aici vehicularea unor date diferite privind înființarea ei. Întârziată mult din cauza războiului, catedra avea însă temelii solide în anul 1925, când a fost înființată oficial, întărite în anul următor odată cu angajarea ca asistent a unui vorbitor nativ de limba engleză, Alexander Lawrence.

Este semnificativ faptul că alte două instituții de învățământ superior din țară au deschis studii de engleză înaintea Universității din București: Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București în 1927 şi Academia Comercială din Cluj în 1930.

Întârzierea înființării unei catedre de engleză în Bucuresti, capitala României moderne, este pusă pe seama relațiilor restrânse dintre cele două țări şi popoare de-a lungul istoriei. Totuși, ele n-au lipsit, fiind consemnate în studii numeroase datorate atât unor cercetători români, cât şi britanici. Timp de aproape două secole, după cucerirea Britaniei (47 e.n.) şi a Daciei (106 e.n.) de către romani, granițele extreme, de nord-vest şi de sud-est, ale Imperiului Roman se situau pe teritoriile de azi ale Marii Britanii şi ale României. Surse istorice menţionează participarea unor soldați proveniţi din teritoriile Marii Britanii de azi la cucerirea Daciei de către romani. Mai mult, vestigiile neîndoios dacice, găsite în ruinele unui fort roman la Birdoswald, dovedesc că soldați daci au fost pe teritoriul englez în timpul ocupației romane, au întemaiat familii, luând chiar parte la construirea Zidului lui Hadrian (început în 122 e.n). Ar fi, desigur, exagerat să ne referim la acest moment ca marcând începutul unor relații anglo-române. Mersul istoriei a hărăzit sorți foarte diferite celor două țări. În timp ce Marea Britanie a întemeiat cel mai vast imperiu din istorie, Țările Române, situate la granițele a trei imperii (turc, rus şi austro ungar), nu și-au căpătat independența decât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și și-au întregit teritoriul la sfârșitul Primului Război Mondial. De-a lungul istoriei, relațiile anglo-române au fost cel mai adesea sporadice şi marginale, iar acest lucru a influențat și contactele din domeniul culturii. Ele prezintă însă momente interesante care au influențat interesul pentru învățarea limbii engleze, precum şi pentru literatura de expresie engleză în țara noastră.

Absența studiilor dedicate unei importante limbi şi a unei mari literaturi europene începuse să fie percepută ca o deficiență majoră pentru o universitate ca aceea din București, care inițiase studii filologice încă de la începuturile ei, ajungând la începutul secoului XX la nivel european în majoritatea domeniilor. Așa se explică încercarea de a crea o catedră de engleză făcută de I. Vianu, decanul Facultății de Filosofie și Litere, în 1929, când a adresat un memorandum Ministerului Instrucțiunii Publice, aducând argumente convingătoare pentru înființarea ei; iniţiativa n-a avut, din păcate, succes.

Guvernul englez și Consiliul Britanic: sprijin de netăgăduit 

Este în afara oricărei îndoieli că datorăm inițiativei guvernului englez înființarea Catedrei de engleză, așa cum dovedește și consemnarea ei în Anuarele Universității cu specificarea „înființată cu concursul guvernului englez în 1936”. Este consemnat John Burbank pe postul de Profesor, numit pe baza de contract, şi Ana Tomescu, ca asistentă. Istoria Facultății de Filologie (Berciu-Draghicescu, Adina, 2013) şi Istoria Universității din București (Bogdan, Ovidiu şi Bogdan Murgescu, 2014) consemnează la rândul lor înființarea catedrei de engleză în 1936.

Câteva cuvinte despre contextul în care acest lucru a avut loc. În anii 1930, România căpătase importanță pe plan european, atât din punct de vedere economic, cât și politic. Germania hitleristă era interesată de resursele naturale (îndeosebi petrol și cereale) ale României pentru planurile ei de război. O susținută politică de dezvoltare a relațiilor comerciale adusese Germania pe primul loc al importurilor românești plătite îndeosebi în produse (petrol, cereale şi lemn). Legăturilor comerciale li se adăugau presiuni de tot felul şi o propagandă intensă vizând atragerea țării în sfera de influență a Germaniei.

La rândul ei, Marea Britanie avea interese economice în România, fiind unul dintre principalii investitori străini în industria petrolieră. România devenise, mai ales în cea de-a doua parte a decadei 1930-1940, un caz aparte în politica Marii Britanii de contracare a influenței crescânde a Germaniei în sud-estul Europei. O importanță deosebită a avut-o crearea unui organism special – Consiliul Britanic –, cu misiunea de a promova relațiile culturale, domeniu în care Marea Britanie acuza o serioasă rămânere în urmă față de celelalte țări europene. Accentul era pus pe studiul limbii engleze și pe o bună cunoaștere a culturii și civilizației britanice peste hotare. Inaugurat oficial în martie 1935, Consiliul a acordat încă de la începutul activității sale atenție dezvoltării relațiilor culturale cu România. Supusă unor presiuni directe din partea Germaniei, sprijinită şi de forțele de extremă dreaptă din țară, aflate în ascensiune, România aluneca treptat spre sfera ei de influență. Se considera că o prezență britanică activă la București putea contracara această tendință. Este cu totul remercabilă perseverența cu care guvernul engez a urmat această politică şi rolul important în aplicarea ei pe care l-a avut Sir Reginald Hoare, Ministrul Marii Britanii la București, fără întrerupere, pe întreaga perioadă 1935-1941.

Regina Maria, la deschiderea cursului de engleză 

Politica externă a României a fost constant pro-franceză şi pro-britanică de-a lungul întregii perioade care a urmat Primului Război Mondial. Ea a fost continuată chiar şi după înlocuirea arhitectului ei, N. Titulescu, de la Ministerul Afacerilor Externe în 1936, deși, sub presiunea Germaniei şi Italiei, au început să se facă simțite din ce în ce mai pronunțat unele accente pro-germane. Marea Britanie se sprijinea în politica ei față de România atât pe politica oficială a țării, cât mai ales pe opinia publică, rămasă pro-franceză și pro-britanică chiar și după începerea războiului. Totodată, se baza și pe relațiile apropiate dintre familile regale înrudite ale celor două țări. România a avut șansa să aibă ca regină o mare personalitate cum a fost Regina Maria – fiica Ducelui de Edinburgh şi nepoata Reginei Victoria – într-o perioadă în care țara avea nevoie mai mult decât oricând de sprijin și recunoaștere pe plan internațional. Cu devotament, energie şi abilitate, ea a contribuit enorm la mai bună cunoaștere a țării peste hotare, în primul rând în Marea Britanie și în Statele Unite.

Cu implicarea directă şi sub patronajul ei, s-a înființat, în 1927, Societatea Anglo-Română, fiind apoi pusă sub patronajul regelui Carol al II-lea, care a sprijinit-o la rândul său constant. Societatea era foarte activă, organizând conferințe și încurajând publicații diverse. Scotea și o revistă, „The Roumanian Quarterly”, la care contribuiau intelectuali de seamă ai țării (N. Iorga, Al.O. Teodoreanu, G. Brătianu, Tudor Arghezi, Cella Delavrancea etc.). Îndeosebi, Societatea a promovat învățarea limbii engleze în România, organizând cursuri urmate de un public larg. Prezența Reginei Maria la deschiderea cursului de engleză la Universitatea din București la 20 noiembrie 1936 e o dovadă a grijii pe care a acordat-o și studiilor la acest nivel.

Primul titular al Catedrei, profesorul John Burbank, venea de la Tokyo 

Despre începuturile Catedrei cele mai multe date au fost găsite în documente legate indirect de înființarea ei. Astfel, data exactă a numirii lui Burbank ca profesor este consemnată într-un tabel trimis de Universitatea din București Ministerului Educației ca răspuns la o circulară din 5 noiembrie 1936, care cerea să se trimită lista persoanelor de origine etnică străină angajate. Pe lista de 30 de persoane trimisă de Universitate, John Burbank apare în poziția a II-a, cu următoarele date: englez (pentru originea etnică), Profesor la Facultatea de Filosofie și Litere (pentru poziția deținută), 1 octombrie 1936 (data numirii pe post) și o Universitate din Tokio (instituția la care lucrase înaintea venirii la București). Se specifică și faptul că era „nebugetar” lăsând a înțelege astfel că nu era plătit din bugetul Universității.

Absolvent al Școlii de engleză a Universității din Oxford (la care a obținut licența în 1920 și masteratul în 1923), Burbank a predat timp de doi ani (1923-1925) la două universități americane și a petrecut un timp la Paris pentru studii de literatură comparată la Sorbona. A plecat în Japonia, unde a predat limba și literatura engleză, din octombrie 1928 până în martie 1936, la Universitatea Keio din Tokyo, cea mai veche instituție de învățământ superior din Japonia. Alegerea lui pentru ocuparea postului de profesor și șef al catedrei de engleză a Universității din București a fost cât se poate de oportună. Într-un CV depus la UNESCO în 1951, unde căuta un post de specialist pentru predarea limbii engleze, Burbank insistă asupra activității desfășurate la Universitatea din București, considerând cei patru ani petrecuți acolo drept vârful carierei sale academice. CV-ul, foarte detailat, se păstrează în arhivele UNESCO. S-a străduit totodată să se integreze în viața intelectuală și culturală din capitala României publicând un articol în „Viața Românească”, în august 1939, despre „Literatura și convenția socială în Anglia” şi prezentând o conferință intitulată „Problema lui Byron”, sub auspiciile Societății Anglo-Române la Sala Dalles, pe 30 martie 1940.

Totuși, necunoscând limba română, a întâmpinat greutăți. Numirea tinerei absolvente Ana Tomescu ca asistent concomitent cu numirea lui ca profesor a fost soluția ideală. Ana Tomescu studiase engleza la Londra, la Colegiul Bedford, și obținuse diploma la Universitatea din Cernăuți cu Profesorul Dragoș Protopopescu. La sărbătorirea a 40 de ani (1976) şi apoi a 50 de ani de la înființarea Catedrei (noiembrie 1986), Ana Tomescu (căsătorită Cartianu, mulți ani șefa Catedrei) relata cu amănunte pregătirile pentru sosirea lui Burbank și pentru deschiderea cursurilor: găsirea unui spațiu corespunzător, alcătuirea unei biblioteci etc. Ei i-a revenit sarcina de a ține seminariile practice de limbă, cât și pe cele de literatură. În această perioadă de început, și-a șlefuit măiestria didactică și și-a rafinat calitatea rară de a stabili contact direct cu studenții. În perioada grea care a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, a ghidat Catedra cu multă pricepere şi înțelepciune, împletind devotamentul pentru disciplina căreia i se dedicase cu sprijinul constant al membrilor Catedrei, mai ales atunci când făceau față unor dificultăți. Doamna Cartianu, cum i se adresau atât colegii de catedră, cât şi studenții, a fost ani în șir o adevarată lady a studiilor de anglistică la Universitatea din București. 

Programul de studii si studenții la engleză ai Universității din București 

Programul celor care urmau studiile de engleză ca specialitate principală în acea perioadă este specificat în Regulamentul de funcționare a Facultății de Filosofie și Litere, aprobat de Consiliul Facultății la 8 octombrie 1936. Este semnificativ faptul că, deși aprobat la numai câteva zile după înființarea Catedrei și numirea Profesorului Burbank ca titular, programul este inclus în Regulament alături de celelalte discipline predate la Facultate. Studiile durau 4 ani și se încheiau cu obținerea licenței; examenele erau următoarele: 1. Limba și literatura engleză; 2. Istoria literaturii române vechi sau Istoria literaturii române moderne și folclor; 3. Literatura română și estetica literară; 4. Filologie romanică sau Dialectologie și folclor; 5. Istoria artei sau Istoria evului mediu și a epocii moderne; 6. Fonetica generală și experimentală sau o limbă și literatură modernă (germana, franceza, italiana); 7. Filologia comparată a limbilor și literaturilor clasice (latina și greaca). Engleza putea fi urmată şi ca disciplină opțională pentru obținerea licenței în alte secții. Judecând după unele nume de absolvenți care apar în tabelele publicate în Anuarele Universității, și care s-au făcut apoi cunoscuți ca traducători din literatura engleză, mulți au urmat cursurile de engleză ca disciplină opțională.

În Anuarul Universității pentru anul universitar 1937-38 figurează cursul intitulat „Introducere în literatura engleză” ținut de John Burbank, care „acoperea dezvoltarea expresiei și formelor literare de la Chaucer până în timpurile moderne, și principii ale criticii literare”. Programul Catedrei includea de asemenea un „seminar”, care consta din „exerciții gramaticale de bază, fonetică practică și analize de texte”. Potrivit practicii universitare engleze, programul includea și tutorials, dedicate discutării studiilor pe teme de literatură sau filologie date în prealabil studentilor spre pregătire şi prezentate de ei la seminar.

În privința numărului de studenți se găsesc detalii în acelaşi CV depus de Burbank la UNESCO, în care a reprodus un fragment din scrisoarea adresată, în februarie 1939, lordului Lloyd, Președintele Consilului Britanic de către C. Rădulescu-Motru, Decanul Facultății de Filosofie și Litere. Referindu-se elogios la activitatea lui Burbank, acesta scrie: „În 1936, el a pus bazele catedrei având 155 studenți. Numărul lor a crescut la 248 în anul următor, iar în anul universitar curent este de 289… În anul universitar 1936-1937, dintre cei 155 studenți înscrisi, 39 au susţinut examenul de sfârșit de an și 35 l-au trecut. În anul 1937-1938, 93 studenți s-au prezentat la examene şi 86 l-au trecut”. „Catedra este în prezent unul dintre departamentele cele mai mari și mai dinamice ale Facultații”, îşi încheia Rădulescu-Motru scrisoarea.

Școala de limba engleză și Institutul Britanic din București 

Numărul mare de studenți se explică prin amploarea pe care o luaseră cursurile de engleză organizate la București de Societatea Anglo-Română. Acestora li s-a dat un nou statut prin înființarea, la 21 octombrie 1937, a Școlii de engleză de către Consiliul Britanic. Ceremonia de deschidere, pusă sub patronajul Regelui Carol şi al Reginei Maria, a fost prezidată de Reginald Hoare. Director al Școlii (principal, în limba engleză) a fost numit John Amery, un tânăr profesor de engleză care predase la cursurile organizate de Societate și fusese recomandat de D. Mateescu, secretarul ei onorific, pentru această funcție. Cursurile, organizate în comun de Consiliul Britanic și de Societate, se țineau la sediul acesteia din strada Boteanu.

Scopul ultim al Consiliului Britanic era însă înființarea unui Institut Britanic ca instituție care consfințea prezența britanică în spațiul cultural al unei țări străine. Institutul Britanic din București s-a deschis oficial un an mai târziu, la 12 octombrie 1938, de către lordul Lloyd, devenit, în 1937, Președinte al Consiliului Britanic. A venit la București ca oaspete al Regelui Carol al II-lea, pe care-l cunoscuse în 1920, când era guvernator la Bombay, iar regele – pe atunci principele Carol – a făcut o vizită în India. Fondarea Institutului, vizita lordului Lloyd şi primirea lui de Regele Carol al II-lea au fost amplu reflectate în presa românească.

Potrivit unui raport, Institutul avea la data înființării 2.300 studenți și 10 cadre didactice (dintre care 2 erau români). Programul, foarte ambițios, includea și cursuri de literatură, cultură și civilizație. Organizate în 75 de clase, cursurile se țineau în strada Slătineanu, într-un local mai mare decât cel din strada Boteanu, dar vetust și departe de a fi satisfăcător. A fost obținut – cu sprijinul Regelui Carol al II-lea – un teren situat pe Calea Victoriei colț cu strada Sevastopol („proprietatea Cesianu”) pentru construirea unei noi clădiri a Institutului. Din păcate, abdicarea regelui şi începerea războiului au împiedicat realizarea acestor planuri promițătoare.

Institutul Britanic a devenit prioritar pentru Consiliul Britanic, ceea ce a avut repercusiuni asupra sprijinului acordat Catedrei de engleză, așa cum lasă să se înțeleagă următorul citat din amplul studiu al lui Dennis Deletant: „În timp ce viitorul Institutului părea a fi asigurat, validarea sa de către Consiliu ridica un semn de întrebare privind statutul Profesorului John Burbank, care fusese numit cu un contract pe doi ani în aprilie 1937 să ocupe Catedra de engleză nou înființată la Universitatea din București” (Dennis Deletant, 2005). Deletant menționează în același articol că problema a fost rezolvată prin prelungirea contractului lui Burbank în 1938, după vizita lordului Lloyd la București. Reținem totuși din citat faptul că „statutul” lui Burbank „punea probleme Consiliului” încă din 1938.

Catedra nu a fost însă uitată de Consiliu. Dimpotrivă, a fost întărită în martie 1939, prin numirea unui nou lector, Ivor Porter.

Ivor Porter la Bucureşti: activitatea la Catedra de engleză 

Absolvent al Universității din Leeds, Porter a sosit în Romania cu un entuziasm şi o dispoziție care l-au transformat într-unul dintre cei mai sinceri şi devotați prieteni ai țării noastre. Cititorii români îl cunosc mai ales din lectura cărtii Operațiunea Autonomous, România în vreme de război, apărută în 1989 la Londra și tradusă în limba română în 2008 la editura Humanitas. Cartea prezintă activitatea lui de agent al serviciilor secrete britanice, parașutat în țară în 1943, cu misiunea de a stabili legătura cu Iuliu Maniu în vederea ieșirii țării din alianța cu Germania şi trecerea de partea Aliaților. A avut un rol important în legătură cu actul de la 23 august 1944, aflându-se la palatul regal în noaptea arestării lui Ion Antonescu şi rămânând apoi în preajma regelui Mihai.

Mai puțin cunoscută, activitatea lui la Catedra de engleză prezintă interes deosebit prin observațiile pertinente pe care le face şi detaliile pe care le dă despre începuturile ei. Fraza de început a cărții menționate mai sus este semnificativă pentru felul în care își vedea noua lui misiune: „În martie 1939, lună în care trupele lui Hitler ocupau Praga și domnul Chamberlain se convingea, în sfârșit, că războiul era inevitabil, am primit de la British Council un post de lector la Universitatea din București. Fără să-mi fi dat pe deplin seama, devenisem o rotiță în încercarea noastră tardivă de a opri răspândirea influenței germane în Europa de Est” (Ivor Porter, Operațiunea Autonomous, 2008).

Este memorabilă şi descrierea sosirii lui în Gara de Nord, unde-l aștepta profesorul Burbank, tipul perfect al unui gentleman englez. Porter n-a funcționat decât pentru o scurtă perioadă la Catedră, trecând curând pe un post de diplomat la Legația britanică din București. A predat îndeosebi cursuri de literatură, dar și de istoria limbii.

Reținem din observațiile sale că era uimit de respectul arătat de studenți pentru profesori. Pe de altă parte, pare să nu fi avut relații prea strânse cu ceilalți profesori. Când la unul din cursuri a mărturisit că nu e specialist în literatura engleză a secolului al XV-lea, i s-a reproșat că „studenții așteptau ca membrii corpului profesoral să știe totul în domeniul lor. Când m-am exprimat cu simpatie despre Byron, mi s-a reamintit că individul a fost imoral, iar când mă împrieteneam cu studenții, profesorul german șușotea că trebuie să fiu spion englez”. (Ivor Porter, Operațiunea Autonomous, 2008)

 Tot el menționează una dintre realizările importante ale lui Burbank: cursurile de vară de la Sinaia, organizate din inițiativa sa în 1939. Puse sub auspiciile Universităților din București și Cluj, cursurile au fost urmate de 700 de participanți. Au fost aduși specialiști în fonetică de la Institutul similar din Atena, precum și profesori din Anglia. Porter menționează printre cei care au predat la cursuri pe Profesorul Grimm „eminentul om de știință, care a tradus poemele lui Robert Burns în limba română” şi pe „strălucitul Profesor Tommy Thompson de la Insitutul Britanic din Bucuresti”. Subliniază și contribuția lui la organizarea cursurilor: „Contribuția mea principală a constat în a-l convinge pe profesorul Bonamy Dobree să participe și el... Bonamy, care lua masa cu regularitate cu T.S. Eliot și Herbert Read, a adus vieții noastre academice din România un suflu de aer critic proaspăt. Se înțelegea bine cu profeorii și studenții și într-o seară a interpretat cântece basce; era entuziasmat de activitatea lui Harry Brauner, care imprima încă de pe atunci muzică populară românească” (Ivor Porter, Operațiunea Autonomous, 2008).

Studiu de caz: profesorul Reginald Smith 

Dintre studenții care au urmat cursurile de engleză în perioada în care John Burbank a fost profesor sunt menționați în listele de absolvenți din Anuarele Universității: Virgil Stefănescu-Drăgănești (absolvent în 1938), Valeria Alcalay (1939), Alexandra Sidorovici (1940). În anul universitar 1937-1938 s-au înscris la cursurile de engleză Leon Levițchi, Dan Duțescu și Mihnea Gheorghiu. Au absolvit în 1941, având apoi un rol de seamă în dezvoltarea catedrei și a anglisticii românești în general. În niciun fel nu li s-ar fi putut aplica una din afirmațiile generalizatoare făcute de Porter despre studenți: „au adesea, mai multe noțiuni de cultura franceză decât de propria lor cultură” (Ivor Porter, Operațiunea Autonomous, 2008).

Informații interesante se găsesc și în primele două volume (Marea Șansă – The Great Fortune și Orașul decăzut – A Spoilt City) ale Trilogiei Balcanice, de Olivia Manning. Apărută la Londra în anii 1960 și tradusă în limba română în 1995, cartea a impus-o pe Olivia Manning printre scriitorii englezi de seamă de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Autoarea a venit în România împreună cu soțul, Reginald Smith, care fusese numit lector la Institutul Britanic din București, în octombrie 1938. Se căsătoriseră în timpul vacanței de vară în 1939. Au sosit la București la 1 septembrie 1939, chiar în ziua în care Germania a atacat Polonia, și au rămas până în octombrie 1940.

Despre Reginald Smith (Guy Pringle în romanul Oliviei Manning) dă detalii intersante Dennis Deletant (2005, pp. 22-23). Smith urma să predea la Institut literatura engleză. Înaintea plecării la Bucureşti, a trimis la Consiliul Britanic o listă a cărților pe care intenţiona să le ducă cu el. Lista, clasificată pe autori şi domenii, merită să fie prezentată integral pentru că este semnificativă pentru prioritățile pe care și le fixase dar și pentru nivelul la care se preda la Institutul Britanic din București: „1. Poeții majori (de la Chaucer la Browning și câteva volume de crtică ale perioadei); 2. Scriitori moderni, subclasificați în trei categorii: (a) Poeți (Auden, Spender, Eliot, Graves, Yeats, Mc Neice, Plomer, Greene, Van der Past), (b) critici (Eliot, Richards, Lewis), (c) Lawrence şi Lawrenciana; 3. Traduceri de texte străine (Flaubert, Baudelaire, Verlaine, Tolstoi); 4. Gramatici standard şi alte volume despre limba engleză, precum şi câteva volume de psihanaliză”. O ultimă categorie include, după cum subliniază Smith însuși, „câteva volume față de care veți avea probabil unele obiecții. Sunt toate, opere de ficțiune (Malraux, literatura proletară din SUA şi istorie modernă (cărți de știință, de literatură şi de istorie)”.

Semnalarea cărților pe care urma să le ducă la București s-a dovedit o măsură de precauție utilă. Potrivit lui Deletant, episcopul de Southwark a semnalat Consiliului Britanic atât ideile predominant de stânga ale lui Smith, cât şi natura îndoielnică din punct de vedere moral a cursurilor predate la Institutul Britanic. Se făcea referire la „importanța exagerată dată romanaului Ulise al lui Joyce şi operelor lui D.H. Lawrence, ceea ce ar fi putut ofensa secțiunile mai serioase ale societăţii din România”. Potrivit lui Nigel Townson (2012), Episcopul de Fulham şi Gibraltar trimisese obiecții similare Consiliului în legătură cu activitatea Institutului de la București, care i-au fost transmise în termeni drastici lui John Amery, Directorul Institutului. Înțelegem de ce, în CV-ul depus la UNESCO, Burbank a găsit util să adauge extrase dintr-o scrisoare a episcopului de Gibraltar în care acesta făcea aprecieri elogioase asupra activității sale: „…cunosc bine activitatea dlui Burbank în România, pentru că am vizitat Bucurestiul de mai multe ori, în octombrie/noiembrie 1938, octombrie/noiembrie 1939 şi în aprilie 1940. M-am întâlnit cu membri ai Facultății de Litere de la Universitatea din București care mi-au vorbit în termeni elogioşi despre cursurile sale şi despre relațiile strânse stabilite cu studenții. De la particpanții la cursurile de vară de la Sinaia, am aflat despre entuziasmul pe care îl insufla tinerilor în studiile lor”.

Atât Manning, cât și Porter constatau influența crescândă a ideilor de extremă dreapta în rândul studenților români, majoritatea fiind înscriși în Uniunea Națională a Studenților Creștini din România (UNSCR). Se pare că studenții de la engleză erau mai puțin influențați de aceste idei. Este semnificativ cazul lui Virgil Ștefănescu-Drăgănești, înscris atât la Facultatea de Drept, cât și la cea de Filosofie și Litere, care, în 1937, s-a declarat și a militat în favoarea unui candidat pentru Consiliul studențesc opus celui propus de UNSCR. Acest act curajos pentru acel timp nu l-a ferit însă, mai târziu, să fie îndepărtat temporar de la catedră în anii 1950 pe bine-cunoscutul motiv al „dosarului necorespunzător”.

O recomandare neașteptată 

Revenind la postul de profesor și șef al Catedrei de engleză deținut de John Burbank, la începutul anului 1940 s-a pus – din motive încă neclarificate – problema înlocuirii lui. Potrivit Procesului verbal al ședinței Consililului Facultății de Filosofie și Litere din 21 iunie 1940 (găsit la Arhivele Naționale), pe ordinea de zi a figurat „Scrisoarea primită de la Consiliul Britanic privind catedra de engleză” (datată 27 mai 1940), la care era atașat CV-ul lui F.Y. Thompson. Consiliul Britanic recomanda înlocuirea lui Burbank cu Thomson.

Ivor Porter îl menționează pe Thompson ca reprezentant al Institutului Britanic la cursurile de vară de la Sinaia. În toamna anului 1939 era, potrivit lui Dennis Deletant, lector la Universitatea din Cernăuți. C. Rădulescu-Motru, Decanul Facultății, a dat citire scrisorii primite de la Consiliu, dar și unei scrisori primite de la Burbank. Acesta scria că este gata să-și depună demisia dacă se aprobă recomandarea Consiliului Britanic. Informa totodată că este dispus să-şi continue „activitatea în conformitate cu contractul semnat cu Ministerul Educației Naționale, până la sfârșitul duratei lui, în 1942”. Mai mulți membri ai Consiliului (D. Caracostea, P.P. Panaitescu, P.P. Negulescu, S. Lambrino, G. Oprescu, D. Gusti) au luat cuvântul apreciind activitatea lui Burbank și subliniind că „în cei patru ani cât a funcționat la catedră, a sporit considerabil interesul studenților pentru limba și literatura engleză”. Cu privire la înlocuirea lui Burbank, membrii Consiliului au fost de părere că: „la terminarea contractului profesorului Burbank, este de dorit ca el să fie înlocuit de un profesor român”. Atât Burbank, cât și Decanul Facultății știau probabil de câtva timp de schimbarea propusă. La ea se face referire directă în o a doua scrisoare a lui C. Radulescu-Motru adresată lordului Lloyd la 29 februarie 1939: „orice întrerupere în continuitatea activității... ar fi dăunatoare catedrei”.

Burbank nu a fost înlocuit în iunie 1940. Șederea lui la București a luat sfârșit, precipitat, în octombrie, când întreg personalul britanic de la Institutul Britanic şi de la Catedră a fost retras. La sedința Consiliului Facultății de Filosofie și Litere din 12 octombrie 1940 era prezent Dragoș Protopopescu, transferat de la Cernăuți începând cu data de 1 octombrie ca titular al Catedrei. Conducerea ei revenea astfel unuia dintre cei mai cunoscuţi intelectuali români din perioada interbelică, primul anglist român de talie europeană. \

Interes pentru modernitate 

Ce se poate reține ca moștenire a acestei perioade „britanice” in istoria Catedrei de engleză a Universității din București? După instaurarea regimului comunist în Româna, referirile la Catedra de engleză și la Institutul Britanic din București erau evitate din motive ușor de înțeles. Lipsesc mărturii directe ale foștilor studenți, ceea ce face dificilă aprecierea acestei moșteniri. Ea este însă reală, fiind în primul rând legată de numărul mare de studenți care au urmat cursurile de engleză, atât la Universitate, cât și la Institut. Mulți au devenit profesori de engleză, autori de manuale și traducători. Putem adăuga, de asemenea, unele practici de predare specifice universităților britanice, introduse de Burbank si Porter la Universitate (continuate, de altfel, de Dragoș Protopopescu, după venirea lui la catedră în octombrie 1940), ca și de Amery și ceilalți profesori de engleză de la Institutul Britanic. O realizare importantă a fost crearea bibliotecii Catedrei cu sprijinul Consiliului Britanic, care a fost, din păcate, serios afectată de bombardamentele forțelor aliate din primăvara anului 1944.

Profesoara Ana Cartianu (pe atunci tânăra asistentă Ana Tomescu) menționa, printre pregătirile în vederea sosirii lui Burbank la catedră, achiziționarea unui gestetner pentru multiplicarea de texte de care aveau nevoie studenții la orele practice de seminar. Ștefănescu-Drăgănești păstra câteva mostre de asemenea texte folosite la seminariile de fonetică. Erau transcrise fonetic, folosind simbolurile alfabetului fonetic internațional. În Marea Britanie, folosirea alfabetului devenise curentă în predarea limbii engleze pentru străini, mai ales după publicarea Dicționarului de pronunție a limbii engleze al lui Daniel Jones în 1917. El era însă mai rar folosit în acea perioadă în universitățile europene la care se preda limba engleză. La Bucureşti, el a fost folosit încă de la începuturile activității Catedrei. Acest interes pentru modernitate, imprimat Catedrei încă de la începuturi, a rămas de-a lungul anilor una dintre caracteristicile ei principale.