Începuturile Bucureştiului – între legendă şi adevăr istoric
Vremurile de început ale Bucureştiului sunt încă învăluite în ceaţă, la fel ca şi istoria începuturilor Ţării Româneşti. Prima atestare documentară sigură a oraşului este de la 21 septembrie 1459, când domnitorul Vlad Ţepeş întăreşte unor boieri o moşie. În aceste timpuri se mai foloseşte şi denumire dea Cetatea Dâmboviţei, denumire ce va pierde teren în anii ce vor urma. De la 1459 se cunoaşte, mai mult sau mai puţin, istoricul oraşului Bucureşti, însă înainte de această dată informaţiile pe care le avem sunt destul de sumare, unele chiar fanteziste, şi nu de puţine ori se contrazic între ele.
Cetatea Dâmboviţei, de la Bran în mlaştinile din sud
Pentru puţină vreme, la începuturile sale, Bucureştiul a fost denumit şi Cetatea Dâmboviţeiîn documentele interne. Această denumire a ieşit din uz în cele din urmă, iar cea de Bucureşti a câştigat. S-ar putea spune foarte lejer că Cetatea Dâmbovţei este cu adevărat Bucureştiul din vremea lui Basarab sau Mircea I, dar nu toate documentele şi indiciile par a spune aceleaşi lucruri.
Un istoric interbelic mai puţin cunoscut, Domenico Caselli, într-o broşură de la 1935 intitulată Cum au fost Bucureştii odinioară:Cu chipuri şi icoaneeste unul din primii care contestă faptul că Cetatea Dâmboviţei ar fi fost de fapt Bucureştiul. După părerea sa, Cetatea Dâmboviţei a fost aşezată mai sus de poziţia actuală a Capitalei, undeva în zona Rucăr-Bran. Astfel, el spune că Cetatea Dâmboviţei ar fi de fapt o anume Cetatea Neamţului(anu se confunda cu Cetatea Neamţului de lângă Târgul Neamţ-n.r.)construită de cavalerii teutoni atunci când regele maghiar Andrei al II-lea le întăreşte la 1221 privilegiile pe care le primiseră la 1211. După ce aceste privilegii au fost întărite, teutonilor li s-au garantat şi teritorii până la Dunăre. Cu această ocazie, trec munţii şi întemeiează la trecătoarea Rucărului cetatea de la Podul Dâmboviţei, numită de popor şi Cetatea Neamţului[1]. După ce regele Andrei al II-lea îi va alunga pe teutoni, la 1225, din zonele acelea, cetăţile construite de ei, precum şi această Cetatea a Neamţului, vor începe a se ruina.
Probabil pentru o perioadă Cetatea Dâmboviţei va fi folosită, poate şi întărită, de către tătarii, care ajung la 1241 în zonă. Informaţii nu sunt aproape deloc, Domenico Caselli mulţumindu-se să spună că aceasta a dăinuit mult timp după plecarea ostaşilor nemţi.Lucrurile se schimbă însă atunci când încep să apară pe scena istoriei primii voievozi ai Ţării Româneşti. Într-adevăr, dacă această cetate a existat cu adevărat atunci ea a intrat, cel mai probabil, în posesia acestor voievozi, care au întărit-o şi au folosit-o. Un eveniment, consemnat de mai multe cronici ungureşti, care atestă existenţa unei Cetăţi a Dâmboviţei a avut loc pe vremea când la domnie era Vladislav Vlaicu.
Acesta intră în conflict cu regele Ungariei, Ludovic cel Mare, din cauza ajutorului pe care Vlaicu i-l dăduse lui Stracimir, ţarul de la Vidin. Regele maghiar strânge oaste şi, împreună cu voievodul Transilvaniei, Nicola Lackzi, hotărăşte să-l atace pa voievodul român din două părţi. Vlaicu se aşează la Dunăre pentru a-l întâmpina pe Ludovic, iar pe Dragomir pârcălabul Cetăţii Dâmboviţei îl trimite împotriva armatei voievodului Transilvaniei[2]. În final se va da o luptă între pârcălab şi Nicola Laczki, luptă pe care pârcălabul o va câştiga, iar voievodul Transilvaniei va muri pe câmpul de bătălie, împreună cu mai mulţi nobili importanţi ai regatului. Înainte însă de luptă, armata românilor s-a retras spre munţi, bătălia dându-se undeva în zona Rucăr-Bran.
Din cauza acestui lucru, Caselli spune că Cetatea Dâmboviţei menţionată de aceste cronici nu poate fi tot una cu Bucureştiul. Bătălia s-a dat în munţi, aproape de graniţa cu Transilvania, iar voievodul român ar fi putut trimite un alt pârcălab, al unei cetăţi mai apropiate de graniţă, în loc să îl trimită pe pârcălabul Dragomir, a cărui cetate se afla departe de locul unde s-a dat bătălia finală. Teoria pare destul de plauzibilă, având în vedere că Dâmboviţa îşi are izvorul în Munţii Făgăraş, iar o cetate a Dâmboviţei în aceste locuri nu ar părea ceva de neconceput. Ce s-a întâmplat însă cu această Cetate a Dâmbovieţi sau a Neamţului în vremurile ce au urmat încă nu se ştie. S-ar putea ca aceasta să se fi ruinat de tot, în urma părăsirii ei de către români, iar locul ei să fi fost luat
Se vorbeşte şi despre o Cetate a Dâmboviţei în vremea lui Mircea cel Bătrân, cetate pe care voievodul o folosea ca reşedinţă de iarnă[3].Într-o pisanie de pe biserica lui Bucur, preotul Grigore Musceleanu spune că Mircea a avut o bătălie cu turcii undeva în zona oraşului Giurgiu, iar oasele ostaşilor căzuţi le-a îngropat în bisericuţa lui Bucur[4]din Cetatea Dâmboviţei. Ionnescu-Gion, în monumentala sa Istorie a Bucurescilor, spune că a cercetat peste 5000 de hrisoave şi 32 de cronici dar nu a găsit nici măcar o menţiune a bisericii lui Bucur în acele vremuri. Nici măcar în anii imediat următori, ci abia la 1743 de când se cunoaşte gropniţa Mănăstirii Radu-Vodă, această gropniţă fiind chiar biserica lui Bucur[5]. Cel mai probabil aici intervine confuzia între legendă şi adevărul istoric – biserica lui Bucur fiind considerată ctitorie a ciobanului Bucur, legendarul întemeietor al oraşului, doar de către popor. S-ar admite o Cetate a Dâmboviţei în vremea lui Mircea cel Bătrân, deoarece, dacă ar corespunde cu adevărat Bucureştiului, ar fi fost o zonă foarte bună de control al comerţului şi un bun avanpost militar pentru observarea trupelor turceşti. Probabil ideea cu reşedinţa de iarnă a izvorât şi din tradiţia consemnată de Constantin Brâncoveanu, care folosea Bucureştiul ca reşedinţă de iarnă, şi Târgoviştea ca reşdinţă de vară. Dacă Mircea a construit această cetate sau dacă el doar a întărit-o nu se cunoaşte cu adevărat, din lipsa documentelor. Teoria lui Papazoglu cum că el a întărit-o pare a fi un fel de adaptare contemporană a ideilor pe care mai mulţi călători străini, raguzanul Luccari sau Domenico Sestini, le-au enunţat, idei care vorbesc despre întărirea Bucureştiului şi chiar fondarea lui de legendarul Negru Vodă. Existenţa Cetăţii Dâmboviţei în vremea lui Mircea poate fi admisă şi din cauza faptului că şi la puţin timp după prima atestare documentare sigură Bucureştiul se va mai numi pentru o vreme Cetatea Dâmboviţei. Există şi un document dat de Mircea din Cetatea Dâmboviţeiînsă nu toţi istoricii îl consideră autentic. Cel mai probabil, Mircea cel Bătrân este cel care a ridicat Cetatea Dâmboviţei, dar în vremea sa va fi avut doar rolul unui avanpost militar şi un târg de mică importanţă. Abia după atestarea lui Vlad Ţepeş, Bucureştiul va începe să crească şi să devină un important centru military şi comercial.
Legendele privitoare la întemeierea oraşului
Există şi multe legende privitoare la întemeierea oraşului, la fel cum există şi multe legende cu privire la numele său. Cea mai populară este cea care îl are ca actor principal pe ciobanul Bucur, de la care ar fi venit şi numele oraşului, Teoria aceasta a fost popularizată în popor, dar şi de mai mulţi istorici, din cauza faptului că foarte multe localităţi din ţara noastră au ca nume patronime.După cum afirmă şi Ionnescu-Gion, un Bucur a fondat satul Bucureşti din plasa Grădiştea, jud. Râmnicul-Sărat (existau la vremea când a fost redactată lucrarea n.r.) sau un sat Bucureşti din jud. Brăila[6]. Aşa s-a întâmplat şi cu Bucureştiul care avea să devină reşedinţa Ţării Româneşti. Acest Bucur ar fi fost un boier cu domenii vaste, dar şi un păstor, în jurul malurilor Dâmbovieţi, acolo unde ar fi fost Cetatea Dâmboviţei, locuri pe care ar fi apărut satul Bucureşti de lângă Cetatea Dâmboviţei, sau poate că deja satul era acolo când cetatea a fost zidită[7].Se mai spune şi că acest Bucur ar fi fost fiul lui Laik-Vodă, deci Vlaicu-Vodă, şi că pe latineşte i s-ar fi zis Hilariusiar pe slavoneşte Bucur, deci că numele de Bucureşti vine de la bucurie.
Diferite alte legende vorbesc despre originea numelui oraşului. Că acesta ar veni de la faptul că Mircea cel Bătrân, după ce îi biruie pe turci într-o luptă grea, de bucurie întemeiează oraşul Bucureşti. Altă variant spune că de fapt numele vine de la un neam de oameni pe nume Bukurli, sau că ar veni de la Bu-curia dominicalis a principilor romani[8]. Desigur, toate acestea nu sunt consemnate de niciun document oficial şi sunt doar nişte simple legende şi teorii.
Gion mai arată o altă variantă legendară, consemnată de către un preot din Transilvania într-o veche carte, care spune că Bucur era fiul lui Laik-Vodă, că era foarte viteaz, şi că după el s-ar fi numit Bucureştiul. Acest Bucur l-ar fi ajutat pe tatăl său, Laik-Vodă, în luptele contra ungurilor, dar el a căzut pe câmpul de bătălie, iar logodnica sa Ileana, fiica lui Bogdan Vodă, s-a călugărit, toate acestea întâmplându-se în 1346. Acest Bucur seamnă foarte mult cu pârcălabul Dragomir, despre care s-a vorbit mai sus. Ca şi în cazul bisericii lui Bucur, aici intervine confuzia dintre adevărul istoric şi legendă.
Începuturile oraşului s-au legat şi de figura legendarului Negru Vodă. Şi Gion vorbeşte despre el ca fiind întemeitor al oraşului, iar la fel fac şi italienii Domenico Sestini şi Luccari. Sestini vorbeşte într-o carte de a sa Viaggio in Valachia e Moldavia con osservazioni storiche, naturali e politiche (1853)despre faptul că Negru Vodă când a coborât din munţii Transilvaniei şi a fondat Ţara Românească a găsit aici cetăţi pe care le-a întărit sau le-a reparat, lucru pe care-l face şi cu Bucureştiul. La fel spune şi Luccari[9]. Desigur, Negru Vodă este doar un personaj legendar, aşa cum au demonstrat mai mulţi istorici de-a lungul vremii şi cu siguranţă întemeierea Bucureştiului sau întărirea lui nu i se poate datora lui.
Aşa cum se poate observa, începuturile Bucureştiului sunt încă o enigmă ce nu a fost pe deplin rezolvată. Lipsa documentelor, dar şi amestecul dintre legendă şi adevăr istoric fac aproape imposibilă o abordare sigură a subiectului, iar toate ideile ce se pot formula cu privire la începuturile cele mai vechi ale oraşului rămân doar la stadiul de teorii şi speculaţii. Cu siguranţă, pe viitor, apariţia documentelor va rezolva această problemă a istoriografiei româneşti.
NOTE
[1]Domenico Caselli, Bucureștii de odinioară:Cu chipuri și icoane¸ București, 1935, p. 5.
[2]Ibidem, p. 6
[3]Dimitrie Papazoglu, Istoria fondării orașului București, 1891
[4]Domenico Caselli, op.cit, p. 9
[5]Ibidem, p.10
[6]G.I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, 1899, p.18 – localitățile existau la vremea când Ionnescu-Gion și-a scris lucrarea.
[7]Ibidem, p. 19
[8]Ibidem, p. 20
[9]C.C. Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Meridiane, 1966