Înarmarea Uniunii Sovietice, după finalul celui de-al Doilea Război Mondial

Anul 1945 a adus sfârșitul unui război mondial sângeros și mulțimile de oameni se bucurau prin orașele lumii sau printre ruinele localităților nimicite de bombardamente. Masele populare au impresia că au lideri buni, care fac totul pentru fericirea și ocrotirea lor. Supremă naivitate!

Era 27 noiembrie 1945 când Iosif Vissarionovici Stalin a hotărât că trebuie să se intensifice pregătirile pentru marele război cu lumea capitalistă. Invazia din 22 iunie 1941 anulase toate pregătirile interbelice și acum era nevoie de un nou efort pentru înarmare. A semnat pentru punerea în producție a patru crucișătoare de bătălie tip Stalingrad cu tunuri de calibrul 305 mm și a 30 de crucișătoare tip Sverdlov cu artileria principală de calibrul 152 mm. Era un plan de înarmare navală pe zece ani începând din 1946. Era un program normal de dotare pentru apărarea patriei sovietelor, pentru asigurarea fericirii maselor de muncitori și țărani din umbra steagurilor roșii. Absolut eronat! Crucișătoarele ușoare aveau o autonomie de 17.000 km, ceea ce nu se potrivea cu un eventual rol de artilerie plutitoare pentru sprijinirea unor ofensive împotriva statelor vecine. Nici navele blindate nu erau menite să apere coastele sovietice, autonomia fiind de 9.300 km. 

 Crucișătoarele de bătălie erau complet depășite din moment ce marile puteri trimiteau la fier vechi vapoare dotate cu tunuri de calibrele 356 și 406 mm. Crucișătoarele Sverdlov erau inutile din moment ce tunurile americane de pe crucișătoarele grele erau de calibrul 203 mm. Se putea încerca o luptă împotriva unui astfel de vapor de luptă, dar lecțiile istoriei demonstraseră de suficiente ori că tunul greu iese învingător. 

 Visul lui Stalin în metal era însă peste puterile industriei sovietice, grav afectată de loviturile primite de la armata germană. Șantierele navale au început munca la unitățile Sverdlov abia în 1948 și în 1951 la cele din clasa Stalingrad. Moartea temutului conducător a pus capăt acestor pretenții de dominație navală cu ajutorul tunurilor și crucișătoarele de bătălie au fost casate. Numai 14 crucișătoare ușoare din 30 au fost finisate, dar au jucat un rol secundar în flota sovietică, amiralii fiind pasionați de o nouă jucărie: racheta. Este interesant că, peste ani, un alt lider comunist numit Nicolae Ceaușescu a ordonat construirea unui crucișător ușor, mult mai slab dotat artileristic și poporul suferea de foame, motivația oficială fiind că se plătește datoria externă, ceea ce mulți români încă mai cred și astăzi.

 Planul dictatorului sovietic prevedea și dotarea cu nave pentru protecția unităților principale de luptă. Au fost prevăzute 188 de distrugătoare și 367 de submarine. Totalul dorit de liderul de la Kremlin era de 3.524 de vapoare de luptă, o flotă impresionantă pentru declanșarea unei noi revoluții mondiale. Șantierele navale lucrau din plin și la completarea vapoarelor din modele mai vechi, ostilitățile frânând comisionarea lor în rândurile marinei militare. Au fost echipate până în 1950 cinci unități ale clasei Ceapaiev, fiecare dispunând de câte 12 tunuri de calibrul 152 mm și câte opt de calibrul 100 mm. Rezervoarele aveau o capacitate mai mult decât generoasă și un plin putea să ajungă la 3.200 t de combustibil. 

 Din fericire pentru omenire, Stalin a murit în martie 1953 și urmașii la putere au început să mai taie din amploarea proiectelor staliniste de revoluție mondială. Au fost produse numai 70 de distrugătoare din clasa Proiect 30bis și 11 au fost oferite unor țări prietene (Egipt și Indonezia). Artileria era formată din patru tunuri de calibrul 130 mm, model foarte performant în epocă. 

 Iosif Stalin a fost văzut ca un tătuc al popoarelor din lagărul socialist, dar numai dacă se face legătura între programul de înarmare din 1945 și mortalitatea ridicată din anii următori, pusă de obicei în contul secetei sau al burgheziei reacționare, se înțelege de ce au pierit în masă românii și locuitori ai Uniunii Sovietice. 

 Poate a fost o lecție utilă liderilor comuniști care au venit la putere după martie 1953? Aceștia au mai redus din dimensiunile programelor militare și liderii de la București au primit indicații să mai ofere câte ceva și populației ce încă mai „beneficia” de cartele alimentare. Totuși, Uniunea Sovietică a rămas un lagăr al înarmărilor excesive până la prăbușirea din 1991, industria fiind concepută numai să toace resursele valoroase pentru realizarea de tehnică de luptă pentru realizarea revoluției mondiale.