În vest şi în est: Armata poloneză în Al Doilea Război Mondial

În est şi în vest, pe uscat, pe mare sau în aer, soldaţii polonezi au luptat din prima până în ultima zi a războiului. Desfăşurarea acestuia i-a purtat către fiordurile Norvegiei, în pustiul Africii şi în munţii Scoţiei, pe „pământul barbar” al Uniunii Sovietice, în Orientul Mijlociu sau în Italia. Nu tuturor le-a fost dat să se întoarcă în patrie.

La 1 septembrie 1939, Al Treilea Reich a invadat Polonia. Planurile de război poloneze presupuneau colaborarea strânsă cu Aliaţii occidentali, Franţa şi Marea Britanie, care, două zile mai târziu, au declarat război Germaniei. La 9 septembrie, Łukasiewicz, ambasadorul polonez la Paris, semna un acord cu guvernul francez privind înfiinţarea unei divizii poloneze în Franţa. Nu s-a reuşit punerea în practică a acestei decizii înainte de ocuparea Poloniei de către Wehrmacht şi Armata Roşie. 

La 30 septembrie 1939, pe teritoriul francez s-a organizat guvernul polonez în exil, condus de generalul Władysław Sikorski. Tot spre Franţa s-au îndreptat mii de soldaţi ai Armatei Poloneze, care în momentul dezastrului reuşiseră să părăsească ţara (majoritatea trecând prin România şi Ungaria). Ei doreau să continue lupta alături de Aliaţi. Baza de recrutare era formată şi din emigranţi polonezi. Pentru alcătuirea şi instruirea trupelor, francezii au pus la dispoziţia polonezilor tabăra militară de la Coëtquidan, în Bretania.

ÎN APĂRAREA NORVEGIEI ŞI A FRANŢEI

Generalul Sikorski, care, în noiembrie 1939, a preluat şi funcţia de comandant suprem al armatei, dorea să-şi extindă armata, conştient fiind că de puterea acesteia va depinde ulterior poziţia politică a autorităţilor poloneze. La 4 ianuarie 1940 se semnează la Paris un nou acord polono-francez, care stipula că armata poloneză organizată în Franţa va fi subordonată, din punct de vedere organizatoric şi personal, comandamentului polonez, iar din punct de vedere operaţional şi administrativ, comandamentului francez.

Până la 10 mai 1940, când Germania a invadat Franţa, se reuşise crearea a două divizii şi două brigăzi de infanterie, o brigadă motorizată de blindate şi şapte escadrile de aviaţie. În total serveau în cadrul lor 84.000 de soldaţi. Nu erau însă toate gata de luptă.

Prima care a intrat în luptă a fost Brigada Independentă de Puşcaşi din Podhale. Împreună cu alte detaşamente aliate, a fost trimisă în ajutorul Norvegiei, atacate de Hitler. Polonezii au participat la bătălia pentru Narwik, contribuind la redobândirea oraşului din mâinile nemţilor. Curând însă, situaţia dificilă din Franţa avea să determine evacuarea unităţilor militare aliate.

În acelaşi timp, unităţi poloneze din Franţa au fost alocate unităţilor franceze şi trimise în diferite părţi ale frontulului:Prima Divizie de Grenadieri a luptat brav în Lorena, iar apoi s-a dispersat. Divizia a 2-a de Puşcaşi de Infanterie, după lupte, a trecut graniţa în Elveţia, unde a fost internată. Trimisă în Burgundia, Brigada a 10-a de Cavalerie Blindată, condusă de generalul Maczek, a fost nevoită să-şi abandoneze tancurile şi maşinile din pricina lipsei combustibilului. Soldaţii acesteia au încercat să înainteze spre sud şi să părăsească Franţa. Brigada din Podhale a fost decimată în timpul apărării aşa-numitei „redute bretone” (bătălie importantă din Bătălia Franţei, desfăşurată în Bretania – n.n.).

Abia în a doua jumătate a lunii iunie, când înfrângerea Franţei începea să se prefigureze, generalul Sikorski a luat legătura cu guvernul britanic, care şi-a oferit sprijinul în vederea evacuării unităţilor poloneze prin porturile franceze. Chiar şi atunci, ordinele au venit târziu şi cea mai mare parte a unităţilor nu le-au putut executa. Ca urmare, au ajuns în Marea Britanie doar 28.000 de soldaţi.

Armata Poloneză în Franţa:ceremonia înmânării drapelelor detaşamentelor de genişti

„ŞOBOLANII POLONEZI DIN TOBRUK”

La 2 aprilie 1940, generalul Sikorski a ordonat crearea Brigăzii de Puşcaşi Carpaţi în Siria, controlată de francezi, iar colonelul Stanisław Kopański a fost numit comandant al acesteia. După ce Franţa a semnat armistiţiul cu Germania (19 iunie), Brigada se găsea într-o situaţie dificilă. Comandantul Suprem îi ordonase să treacă în Palestina, sub comandă britanică, dar comandantul Armatei Franceze a Levantului pretindea depunerea armelor. În cele din urmă, ameninţând chiar cu rezistenţa armată, polonezii au primit acordul de trecere a frontierei. Britanicii se aşteptau să sosească o armată de francezi şi o mână de polonezi nepricepuţi şi s-au trezit cu o brigadă poloneză, puternică şi unită, şi un grup modest de soldaţi francezi, care refuzaseră să servească guvernul de la Vichy.

În august 1941, polonezii au fost trimişi pe mare în Libia, la Tobruk, oraş asediat de mai multe luni de către forţele germano-italiene. Păstrarea portului era foarte importantă pentru soarta campaniei din Africa de Nord. Apărătorilor fortăreței li s-a dat porecla de „şobolani din Tobruk”. Soldaţilor Brigăzii Carpaţi le-a fost încredinţată cea mai dificilă poziţie din sistemul defensiv;au fost aşezaţi pe vârful Medauar, care domină oraşul Tobruk. Acolo erau expuşi nu numai atacurilor şi focului continuu al inamicului, ci şi la căldură mare, vânt uscat şi o permanentă lipsă a apei. În ciuda acestui fapt, îi hărţuiau pe italieni şi germani cu raiduri nocturne. Un soldat îşi amintea:„A trebuit de multe ori să alerg sute de metri în patru labe, ca un câine [...]. În acelaşi timp, pe câmpiile din jurul oraşului, moartea pândea permanent. Moartea sub formă de mine”.

Polonezii au rezistat pe această poziţie aproape 10 săptămâni, iar în decembrie, când contraofensiva britanică se apropia de Tobruk, au cucerit vârful Medauar. Apoi au participat la luptele de la Al-Ghazala, luând 1.700 de prizonieri italieni. Brigada a luptat pe frontul african până în martie 1942, pierzând 40% din efectiv. Ulterior, după reorganizare, a devenit nucleul Diviziei a 3-a de Puşcaşi Carpaţi, care a luptat în Italia.

CORPUL 2 DE ARMATĂ POLONEZ – EROII DE LA MONTE CASSINO

Evacuată în 1942, din URSS în Persia şi Irak, după reorganizarea împreună cu alte unităţi militare poloneze, armata generalului Władysław Anders devine Armata Poloneză din Est, care număra 74.000 soldaţi. În 1943, din această armată a fost desprins Corpul 2 Polonez, care se compunea din două divizii de infanterie, o brigadă blindată, o grupă de artilerie, un detaşament de recunoaştere, un batalion de genişti şi un batalion de comunicaţii.

În decembrie 1943, Corpul 2 Polonez a fost trimis pe frontul italian. Aliaţii se blocaseră la sud de Roma, pe linia germană de fortificaţii Gustav. Cel mai important punct al acesteia era vârful Monte Cassino, unde se găsea o veche mănăstire benedictină. Americanii, britanicii, neozeelandezii sau indienii încercaseră fără succes să-l cucerească. Comandantul britanic a încredinţat această misiune polonezilor. Comandantul Corpului 2 Polonez, generalul Anders, ştia că pierderile vor fi mari, dar a acceptat, conştient fiind că mai târziu victoria va fi de folos chestiunilor poloneze:„Dacă cuceream Monte Cassino, şi trebuia să-l cucerim, puteam avansa chestiunea poloneză – în prezent înăbuşită – în fruntea problemelor lumii şi dădeam un argument solid guvernului polonez în apărarea drepturilor noastre”.

Afiş dedicat bătăliei de la Monte Cassino, realizat de serviciile Corpului 2 Polonez

Primul atac s-a desfăşurat în 11-12 mai şi a fost sortit eşecului. Început în dimineaţa zilei de 17 mai, al doilea atac a avut succes. Iată cum descria maiorul Baczkowski din Divizia de Infanterie 5 Kresowa luptele înverşunate:„În timp ce focul artilerei noastre era încă în toi şi exploziile se auzeau în buncăre, soldaţii îi scoteau pe nemţi cu mâinile ridicate şi-i împingeau în spate. [...] Dintr-o dată, la câţiva paşi de vârf, înaintea lor s-a ridicat un perete vertical de stancă, nu foarte înalt, cât un stat de om, poate ceva mai înalt, care le împiedica continuarea atacului asupra inamicului. Stăteau neputincioşi, agitându-se în dreapta şi în stânga, căutând în spate intrarea, dar aceasta nu era. Artileria inamică trăgea focuri de baraj între prima şi a doua aruncare, iar din faţă veneau grenadele aruncate de nemţi;prinşi în capcană, soldaţii au sărit în spate şi au căzut între stânci, printre pietre şi flăcări. Ne prinseseră între adăposturi, unde se trăgea din toate direcţiile”. 

Apărarea germană din jurul Monte Cassino a slăbit atunci când forţele aliate au spart rezistenţa inamică pe alte segmente. Ca urmare, în dimineaţa zilei de 18 mai, polonezii au ocupat ruinele mănăstirii benedictine. În scurt timp, pe zidurile acesteia flutura steagul alb-roşu. Drumul spre Roma fusese deschis. Victoria de la Monte Cassino a avut însă un preţ mare:923 soldaţi polonezi morţi, 2.931 răniţi şi 345 dispăruţi.

În lunile următoare, Corpul 2 a ocupat Ancona, important port la Marea Adriatică, şi a luptat în Apenini, în nordul Italiei, precum și pe câmpia lombardă. Ultima bătălie poloneză pe frontul italian s-a încheiat cu victoria de la Bologna, din aprilie 1945.

Corpul 2 Polonez nu era doar o unitate tactică curajoasă, ci şi o adevărată „arcă”, ce aduna valuri de prizonieri şi deţinuţi eliberaţi din lagărele de muncă sau dezertori din Wehrmacht. În cadrul Corpului activau şcoli poloneze, orfelinate, redacţii de ziare, un teatru şi cei mai buni oameni de film.

TANCHIŞTI ŞI PARAŞUTIŞTI

Încă din timpul războiului de apărare din 1939, dar şi ulterior, pe durata campaniei franceze din 1940, generalul Stanisław Maczek s-a dovedit a fi un foarte capabil comandant de brigadă de vehicule blindate. De aceea, în 1942, în Marea Britanie, i-a fost încredinţată misiunea organizării Diviziei 1 de blindate. Aceasta a devenit celebră în anii 1944-1945, când a străbătut traseul de foc din nordul Franţei, prin Belgia şi Ţările de Jos, până în nordul Germaniei. Trimisă în Normandia, în august 1944 a luat parte la bătălia de la Falaise. Două armate care se retrăgeau au fost prinse în capcană de Aliaţi. Divizia poloneză le bloca retragerea, aşa cum un dop închide o sticlă. Aceasta a luat aproximativ 5.000 de prizonieri şi a distrus aproape 100 de tancuri şi vehicule blindate.

La începutul lunii septembrie 1944, tanchiştii polonezi au plecat în Belgia. Ei au eliberat Ypres şi Ghent. Apoi au ajuns în Olanda, unde au luat cu asalt Breda. Pentru aceasta, generalul Maczek şi oamenii săi au devenit cetăţeni de onoare ai oraşului. Apoi au luptat cu curaj pe râul Meuse. Generalul canadian Crerar, în subordinea căruia se afla divizia poloneză, a spus:„Niciunul dintre comandanţii aliaţi nu a avut soldaţi mai buni decât mine, care i-am avut alături pe soldaţii polonezi. Şi-au îndeplinit fiecare sarcină ce le-a fost încredințată şi au demonstrat de fiecare dată cele mai înalte valori militare”.

În aprilie 1945, pătrunzând pe teritoriul celui de-Al Treilea Reich, tancurile Diviziei 1 de blindate au ajuns în portul Wilhelmshaven, importantă bază a Marinei Militare. În mâinile polonezilor au căzut cca. 34.000 de prizonieri, între care doi amirali şi un general, precum şi trei crucişătoare, 18 submarine şi 205 nave de dimensiuni mai mici.

După terminarea războiului, Divizia 1 de blindate a fost trimisă în districtul german Emsland, în apropierea graniţei cu Olanda. Aşa-numita zonă de ocupaţie poloneză, care s-a menţinut până în 1948, avea capitala la Haren, redenumit de polonezi Maczków.

La luptele din Olanda a participat şi Brigada Independentă de Paraşutişti, organizată în 1941 pe teritoriul britanic. Aceasta era comandată de generalul Stanisław Sosabowski. Fusese stabilit ca soldaţii din această unitate să se întoarcă în ţară pentru a sprijini acţiunile armatei subterane. Nu s-a întâmplat aşa, iar în 1944 brigada a ajuns sub comandă britanică.

În septembrie 1944, paraşutiştii polonezi au participat la operaţiunea „Market-Garden”, care trebuia să-i ducă pe Aliaţi dincolo de Rin. Operaţiunea, în care cel mai important rol revenea trupelor aeropurtate, acestea trebuind să ocupe şi să menţină controlul asupra mai multor poduri peste râurile din zonă, a fost prost pregătită şi, drept urmare, s-a încheiat cu un eşec. Polonezii au fost trimişi să-i sprijine pe britanicii care luptau la Arnhem. Germanii ocupaseră însă aeroportul, aşa că polonezii au fost nevoiţi să aterizeze la Driel, de partea cealaltă a Rinului. Superioritatea adversarului şi lipsa mijloacelor necesare traversării râului au făcut ca polonezii să nu-şi poată îndeplini misiunea. Brigada a pierdut 1/5 din efectiv. După bătălie, comandantul britanic a încercat să arunce vina pentru eşecul operaţiunii asupra generalului Sosabowski şi a cerut autorităţilor poloneze să-i retragă comanda unităţii.

LUPTE PE MĂRI ŞI OCEANE

Arborând pavilionul alb-roşu, navele Marinei Militare Poloneze simbolizau continuitatea statului. Nucleul flotei era reprezentat de distrugătoarele „Burza”, „Błyskawica” şi „Grom” („Furtuna”, „Fulgerul” şi „Trăsnetul”), care au fost evacuate în Marea Britanie la sfârşitul lunii august 1939, comandamentul polonez considerând pe bună dreptate că, în faţa dominaţiei germane asupra Mării Baltice, acestea nu aveau nicio şansă de supravieţuire. Li s-au alăturat submarinele „Wilk” şi „Orzeł” („Lupul” şi „Vulturul”), care au izbutit să treacă prin blocada germană a strâmtorilor daneze. 

Odiseea „Vulturului” a intrat în legendă. La 14 septembrie, submarinul a ajuns la Tallin, capitala Estoniei, pentru a-l lăsa la mal pe comandantul bolnav. Submarinul a fost internat şi estonienii au demontat echipamentele de navigaţie, luând de la bordul navei hărţile şi cea mai mare parte a armamentului. Cu toate acestea, echipajul a organizat o evadare îndrăzneaţă şi, în noaptea de 17 spre 18 septembrie, a scos „Vulturul” din port. Cu ajutorul hărţilor reproduse din memorie de către ofiţeri, nava a navigat spre vest, evitând acţiunile de urmărire germane. Scufundându-se sau ascunzându-se după nave, a reuşit să treacă prin strâmtorile Oresund şi Kattegat, pentru ca la 7 octombrie să acosteze pe ţărmul Marii Britanii. Din păcate, în primăvara anului 1940, „Vulturul” a fost distrus, împreună cu întreg echipajul, într-o misiune de patrulare în Marea Nordului. O mare pierdere a reprezentat-o şi scufundarea, la Narwik, de către forţele aeriene germane, a distrugătorului „Grom”.

„Vulturul”, unul dintre submarinele Republicii Polone

În timpul războiului, autorităţile britanice au întărit flota poloneză, înzestrând-o cu 2 crucişătoare, 6 distrugătoare, 3 submarine şi câteva unităţi mai mici. Spre sfârşitul războiului, în aceste unităţi se găseau 4.000 de marinari. Se estimează că, în intervalul 1939-1945 navele poloneze au navigat peste 1.200.000 de mile marine şi au luat parte la mai mult de o mie de operaţiuni de luptă şi de patrulare.

Distrugătorul „Piorun” („Trăsnetul”) a devenit celebru în timpul vânătorii din Atlantic pentru cuirasatul german „Bismarck” – chiar a luptat cu el într-un duel de artilerie – şi a alertat flota britanică, care l-a scufundat. O pagină frumoasă a scris şi distrugătorul „Garland”, care a participat la convoaiele din apele Arcticii, către Murmansk, precum şi submarinele „Dzik” şi „Sokół” („Ursul” şi „Şoimul”), active în Marea Mediterană, acestea din urmă scufundând aproape 40 de nave ale Axei. O contribuţie la victorie au avut şi vasele din Marina Comercială Poloneză, care au transportat trupe, echipament militar şi provizii.

VULTURII ÎNARIPAŢI

De departe, gloria supremă le revine aviatorilor polonezi. Piloţii de vânătoare au demonstrat îndemânare şi bravură în Bătălia Angliei, în vara şi toamna anului 1940. Deşi la început comandamentul Forţelor Aeriene Britanice (RAF) nu dorea să-i lase să lupte, temându-se de bariera lingvistică şi insuficienta pregătire, în faţa pierderilor tot mai mari a fost forţat să facă acest lucru. A fost ca o lovitură direct la ţintă. Două escadrile de vânătoare poloneze 302 și 303 au luptat cu succes împotriva raidurilor de bombardament germane și în duelurile cu piloţii de vânătoare inamici. Numele aşilor polonezi, cum ar fi Witold Urbanowicz, Stanislaw Skalski, Jan Zumbach, Zdzisław Krasnodębski, au apărut în titlurile de pe prima pagină a ziarelor. În septembrie 1940, directorul general al postului de radio BBC a trimis o telegramă Escadrilei 303, având următorul conținut:„Voi folosiţi aerul pentru minunatele voastre victorii, iar noi [on air (engl.) (în emisie/transmisiune live) – n.n.], pentru a le anunţa lumii întregi. Trăiască Polonia!”. La fel de eficienţi au fost şi piloţii polonezi care luptau în escadrile engleze, printre alții şi Antoni Głowacki, care într-o singură zi a doborât 5 avioane inamice. Se estimează că polonezii au doborât aproximativ 170 de avioane ale Luftwaffe şi au deteriorat 36, ceea ce reprezenta 12% din pierderile germane din timpul Bătăliei Angliei. Cea mai bună unitate care a participat la această bătălie a fost Escadrila 303, anterior menţionată, piloţii acesteia distrugând aproape 130 de avioane inamice. Celebrele cuvinte rostite de Churchill:„Niciodată atât de mulţi nu au datorat atât de mult atâtor de puţini” erau adresate şi polonezilor.

Aviatorii polonezi au efectuat misiuni de luptă în Europa şi Africa de Nord (aici a luptat aşa-numitul „Circ al lui Skalski” – detaşament de piloţi de vânătoare extrem de curajoşi care, în două luni, în 1943, au doborât 28 de avioane – n.n.), iar Witold Urbanowicz a ajuns, în 1943, până în China unde, ca pilot al unităţii americane Flying Tigers (Tigrii Zburători – n.n.), a luptat cu aviaţia japoneză. O misiune dificilă au avut şi escadrilele poloneze de bombardiere, care au participat inclusiv la raiduri asupra Germaniei. Se estimează că au lansat în total 15.000 de tone de bombe şi mine. Avioanele poloneze au zburat și în propria lor ţară, aflată sub ocupație, transportând paraşutişti și provizii pentru Armata Naţională.

„FRONTUL SECRET”

Realizărilor soldaţilor Forţelor Armate Poloneze trebuie să le adăugăm pe cele ale spionajului polonez. În paginile revistei „Historia” am scris deja (nr. 163/august 2015) despre realizările criptologilor polonezi, Rejewski, Zygalski şi Różycki, care au reuşit primii să spargă codul maşinii germane de cifrat „Enigma”. Principiile stabilite de ei au ajutat ulterior spionajul francez, britanic și american la decodarea altor cifruri folosite de inamici.

În Franţa ocupată, căpitanul Roman Czerniawski, pseudonim Brutus, a creat o întinsă reţea de spionaj. Capturat de Abwehr, a luat decizia de a face un joc dublu. A fost trimis ca agent german la Londra, unde s-a oferit voluntar pentru serviciile britanice. Apoi i-a dezinformat pe germani, printre altele privind debarcarea Aliaţilor în Franţa, întărind astfel convingerea lui Hitler şi a generalilor lui că aceasta va avea loc în zona Calais, şi nu în Normandia.

Piloţi din Escadrila 303

De asemenea, spionajul polonez a furnizat Aliaţilor informaţii importante privind programul german de construire a rachetelor V-1 şi V-2. Prin informaţiile furnizate, a contribuit la pregătirea de către Aliaţi a bombardamentului asupra centrului de la Peenemünde, de pe insula Uznam. Prin intermediul spionajului polonez au fost transportate cu avionul, la Londra, elementele componente ale unei rachete V-2, capturate de Armata Naţională. 

De curând au fost descoperite, în arhivele britanice, rapoartele agentului cu numele de cod „Knopf”, care sugerează că acesta lucra pentru spionajul polonez, furnizând informaţii preţioase din anturajul lui Hitler sau al comandamentului suprem al Wehrmacht-ului.

ARMATA DEŢINUŢILOR

„În noaptea de 19 spre 20 aprilie 1943, în apartamentul nostru din Moscova, m-a trezit sunetul ascuţit al telefonului [...] – îşi amintea colonelul Zygmunt Berling, fost prizonier de război, care a acceptat să coopereze cu autorităţile Uniunii Sovietice. Vorbea Merkulov [Comisar al Poporului pentru Securitatea Statului al URSS (NKGB), mâna dreaptă a lui Stalin şi Beria] – În cele din urmă, aşteptările voastre s-au sfârşit. Astăzi, în Biroul Politic s-a luat decizia de organizare a armatei voastre”. Curând, s-a procedat la formarea Diviziei 1 de Infanterie „Tadeusz Kosciuszko”, nucleul armatei poloneze în URSS. Pentru a doua oară în timpul războiului, pe teritoriul sovietic se organiza o armată poloneză. Cu mai puţin de un an în urmă, armata generalului Anders fusese evacuată în Iran. Dacă aceasta din urmă era subordonată generalului Władysław Sikorski, Comandantul Suprem al Armatei şi şeful guvernului polonez în emigraţie de la Londra, Divizia 1 Kościuszko, şi apoi întreaga armată, urma să fie un instrument util în mâna lui Iosif Stalin în a-şi supune Polonia. Cum s-a ajuns aici?

După invadarea Poloniei de către Uniunea Sovietică, la 1 septembrie 1939, teritoriile poloneze de graniţă au devenit parte a Republicii Sovietice Belarus şi Ucraina, iar cele două state erau practic în stare de război, chiar dacă nedeclarată. Sute de mii de soldaţi polonezi au fost luaţi prizonieri de către sovietici, alte mii de civili au fost trimişi în lagăre. Soarta celor trimişi departe, în interiorul ţării, a fost tragică;au devenit sclavi în Gulag. Peste 14.000 de ofiţeri ai Armatei Poloneze şi 7.500 de deţinuţi politici arestaţi de NKVD [Narodnîi komissariat vnutrennih del – Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne – n.n.] au fost asasinaţi din ordinul lui Stalin şi al tovarăşilor lui din Biroul Politic al PCUS (Partidul Comunist din Uniunea Sovietică – n.n.), în primăvara anului 1940, în pădurea Katyn şi la Harkov, Tver, Kiev şi Minsk. Aceşti oameni au fugit în Mongolia – avea să audă mai târziu generalul Anders, atunci când a întrebat despre ofiţerii care lipseau.

Totul s-a schimbat pe 22 iunie 1941, când Germania a atacat Uniunea Sovietică, care s-a alăturat curând coaliţiei antihitleriste şi, prin urmare, vrând-nevrând, a devenit un aliat al polonezilor. În noile condiţii, discuţiile dintre cele două state nu puteau fi evitate, cu atât mai mult cu cât britanicii făceau presiuni în această direcţie. În consecinţă, la 30 iulie 1941, se semnează la Londra, de către primul ministru polonez şi ambasadorul URSS, Ivan Majski, tratatul dintre cele două state. Una dintre prevederile acestuia era crearea armatei poloneze în URSS. Detaliile erau stabilite prin acordul militar, semnat la 14 august.

Armata poloneză din Uniunea Sovietică reprezenta o parte a Forţelor Armate ale Republicii Polone și era subordonată din punct de vedere organizatoric generalului Sikorski, comandantul suprem al armatei, iar din punct de vedere operaţional – conducerii Armatei Roşii. Comandant al armatei a fost numit generalul Władysław Anders, închis în temniţele NKVD-ului de la Lubianka. Ruşii l-au eliberat, deoarece a fost decretată amnistia. Au fost, de asemenea, eliberaţi din lagăre o parte a polonezilor închişi, care au fost înregimentaţi în armata alcătuită în sudul Rusiei, iar mai târziu în Uzbekistan şi Kirghistan.

În martie 1942, armata lui Anders număra peste 66.000 de soldaţi. Aceasta era însoţită de mii de civili polonezi, printre care femei şi copii. Dar autorităţile sovietice asigurau hrana doar a 44.000 de soldaţi, restul trebuiau evacuaţi. Demersuri în acest sens făceau britanicii, care doreau să mute trupele poloneze în Irak, pentru protejarea câmpurilor petroliere. Pe de altă parte, polonezii nu erau de acord cu cererea lui Stalin de a trimite anumite divizii în prima linie a frontului, deoarece aceasta însemna distrugerea lor rapidă. La 24 martie a început prima etapă a evacuării polonezilor din Krasnovodsk (astăzi Türkmenbaşy, oraş în Turkmenistan, port la Marea Caspică – n.n.), prin Marea Caspică spre Persia (Iran). 33.069 de soldaţi şi 10.789 de civili au părăsit Uniunea Sovietică.

Stabilizarea situaţiei de pe frontul din faţa Moscovei i-a permis lui Stalin să se dispenseze şi de restul armatei poloneze. Ca urmare, în august 1942, a avut loc a doua etapă a evacuării. În Iran au ajuns 78.470 de soldaţi şi ofiţeri şi 37.272 de civili. 

ARMATA POLONEZĂ DE SUB CONTROLUL MOSCOVEI

Primii conducători ai Uniunii Sovietice reflectau deja de ceva vreme dacă să formeze detaşamente poloneze în cadrul Armatei Roşii, când, în vara anului 1940, cooperarea fructuoasă cu Hitler a început să se deterioreze. Cadrele trebuiau formate de ofiţerii care supravieţuiseră masacrului de la Katyn. Până să se ajungă la acest moment, NKVD-ul încercase să-i atragă de partea Moscovei pe acei ofiţeri care dădeau semne de colaborare şi de subordonare faţă de Uniunea Sovietică. Istoricul Stefan Zwoliński era de părere că Stalin, pentru a da credibilitate acţiunilor sale, voia ca armata să fie condusă de un general polonez de dinaintea războiului. Problema era că aproape toţi fuseseră ucişi. În închisorile NKVD-ului se aflau Anders, Mieczyslaw Boruta-Spiechowicz, Marian Januszajtis, Czesław Jarnuszkiewicz, Wacław Przeździecki și Jerzy Wołkowicki. În afară de aceştia erau și câteva zeci de ofiţeri, care, aşa cum scria Beria, erau „devotaţi în totalitate puterii sovietice şi gata să conducă orice unitate pentru reconstrucţia Poloniei, strâns legată de alianţa cu Uniunea Sovietică”. Unul dintre ei era colonelul Berling (a fost ulterior numit general de către Stalin, după crearea diviziei Kościuszko), care era considerat cel mai promiţător. Punerea în aplicare a acestui plan a fost însă întreruptă de atacul german şi acordurile cu guvernul polonez de la Londra.

Abia după evacuarea armatei lui Anders, Stalin a avut parţial mână liberă. După înfrângerea nemţilor întâi la Stalingrad, şi apoi la Kursk, schimbându-se soarta războiului şi Armata Roşie începând să contraatace, Stalin putea trece la îndeplinirea propriului scop:lărgirea sferei de influenţă în Europa. 

Dictatorul acţiona atât pe plan politic, cât şi militar. În afară de armata poloneză, avea nevoie şi de reprezentanţi la nivel politic. Uniunea Patrioţilor Polonezi, formată din polonezii comunişti din Uniunea Sovietică şi condusă de Wanda Wasilewska, a reprezentat instrumentul perfect. Wasilewska, fiica unui ministru din perioada interbelică, membru al Partidului Socialist Polonez şi prieten al mareşalului Piłsudski, trecuse la comunism, încă dinainte de începerea războiului. După 1939 a activat la Liov şi a devenit chiar membră a Sovietului Suprem şi a PCUS. Ea a fost cea care i-a propus lui Stalin crearea unui „birou central pentru problemele poloneze”.

La 18 aprilie 1943, Biroul Politic al Comitetului Central al PCUS a decis crearea unei divizii poloneze. Câteva zile mai târziu, Stalin a primit cadou de la Sikorski pretextul pentru a rupe relaţiile cu guvernul polonez de la Londra. În primăvară, germanii au descoperit gropile comune de la Katyń, în care se aflau ofițerii polonezi uciși. Sikorski a cerut investigarea cazului de către Crucea Roşie Internaţională. Stalin a folosit momentul, declarând că nemţii erau autorii crimelor, şi l-a acuzat pe Sikorski de complicitate cu Hitler şi de ruperea alianţei antihitleriste. Câteva zile mai târziu, autorităţile sovietice au „suspendat relaţiile cu guvernul polonez”.

La 7 mai 1943, Comitetul de Apărare a Statului a adoptat rezoluţia privind formarea diviziei poloneze de infanterie „Tadeusz Kościuszko”. A doua zi a apărut în presă comunicatul oficial. Guvernul polonez de la Londra a încercat să protesteze (ministrul britanic de Externe Anthony Eden primind nota corespunzătoare), dar fără niciun rezultat.

Armata poloneză a fost alcătuită la Sielce (sat la 160 km SE de Moscova – n.n.), pe râul Oka. Valul de voluntari, în primul rând cei care nu reuşiseră să intre în armata lui Anders, nu se mai oprea. În iunie 1943 au fost înregimentaţi 9.818 oameni, iar la mijlocul lunii iulie erau deja 16.700 – mult mai mult decât efectivul unei divizii de infanterie sovietice. Prin urmare, la 8 august s-a început deja organizarea Diviziei 2 de Infanterie, iar la scurt timp şi a celei de-a treia. Toate diviziile alcătuiau Corpul 1 Polonez, comanda revenindu-i lui Berling, pe care Stalin, la 10 august 1943, l-a avansat la gradul de general. Din cauza deficitului de cadre – lipseau mai ales ofiţeri şi subofiţeri – către trupele poloneze au fost dirijaţi ofiţeri superiori din Armata Roşie. Unii dintre aceştia erau de origine poloneză, dar cele mai mulţi erau aşa-numiţii „POP-i” (Pełniący Obowiązki Polaków – cei care îndeplineau obligaţiile polonezilor). Ca urmare, la sfârşitul lunii martie 1944, în armata poloneză serveau mai mult de 30% ofiţeri şi subofiţeri sovietici, cei mai mulţi în aviaţie, comandamentul central, în şcolile militare sau în unităţile de linie, unde deţineau funcţii de conducere, de la nivel de batalion în sus. În ciuda eforturilor, nu toţi cunoşteau limba polonă.

Generalul Wladysław Sikorski şi generalul Władysław Anders în faţa gărzii de onoare, în decembrie 1941, în URSS

Un rol important în armata lui Berling îl jucau ofiţerii politici – comuniştii, iar stema purtată de soldaţi, vulturul fără coroană, era numită maliţios găină. Cu toate acestea, pentru a-i câştiga pe polonezi, se îngrijeau de detaliile politico-religioase:chipiurile cu patru colţuri, liturghii pe câmp, celebrate de părintele Wilhelm Kubsz, sau aniversarea sărbătorilor naţionale, mai ales a celor legate de luptele cu nemţii.

PE CÂMPUL DE LUPTĂ

Divizia 1 a primit botezul focului la Lenino, în Belarus, la 12-13 octombrie 1943. Slab instruită, a fost aruncată în luptă, fără o dotare adecvată în artilerie sau vehicule blindate. Prost condusă şi fără sprijin din partea diviziilor sovietice vecine, a suferit pierderi de 25%. Apoi a fost retrasă de pe front în apropiere de Smolensk, cu scopul de a i se reface efectivul.

În ianuarie 1944 i s-au alăturat restul trupelor poloneze din Sielce. La 16 martie 1944, din ordinul Înaltului Comandament Sovietic, este creată Armata 1 a Armatei Poloneze. La 10 aprilie, aceasta avea numai 45.684 de ofiţeri şi soldaţi, dar numărul acestora a crescut rapid. În luna august erau deja 107.810.

La 4 ianuarie 1944, Armata Roşie a traversat fosta graniţă de est poloneză. Odată cu aceasta, spre vest mergeau şi detaşamentele generalului Berling, care se menţineau totuşi în eşalonul secund. Concomitent acţionau şi politicieni comunişti:activiştii Partidului Polonez al Muncitorilor, care funcţionau în ilegalitate, au format un Consiliu Naţional al Ţării (Krajowa Rada Narodowa), un parlament ilegitim. Preşedinte a fost numit Bolesław Bierut. Ca urmare a hotărârii Consiliului Naţional al Ţării, forţele înarmate care sprijineau Partidul Muncitorilor Polonezi – Garda Populară – au devenit Armata Populară, iar forţele reunite ale Armatei Populare împreună cu armata lui Berling, care se apropia dinspre est, au devenit Armata Poloneză (aşa-numită Populară). Comandantul acesteia a fost ales nu Berling, ci Michael Żymierski „Rol”, fostul comandant al Armatei Populare, înainte de război, general retrogradat și scos din armată pentru deturnare de fonduri, ulterior agent de informaţii în slujba sovieticilor. În Armata Poloneză au fost incluşi recruţi din teritoriile ocupate, precum şi soldații Armatei Naţionale din detaşamentele de partizani, dezarmaţi de către Armata Roşie. Soldaţilor li s-a cerut să aleagă:fie intră în Armata Populară, fie vor fi împuşcaţi sau în cel mai fericit caz deportaţi în est. Ofiţerii Armatei Naţionale nu au avut de ales şi au fost trimişi imediat în lagăre. 

La 23 iulie 1944, Armata 1 Poloneză a trecut Bugul, pe care, conform voinţei lui Stalin, avea să se stabilească graniţa între Polonia și Uniunea Sovietică. La Chełm s-a făcut public Manifestul Comitetului de Eliberare Naţională, sau mai exact al guvernului pro-sovietic, a cărui componenţă fusese fixată la Moscova, de către Stalin. „Compatrioţi! A sosit ceasul eliberării! Armata poloneză, alături de Armata Roșie a trecut Bugul. Soldatul polonez luptă pe pământul patriei noastre. Deasupra Poloniei torturate flutură din nou drapelele alb-roşii. [...] În momentul eliberării Poloniei, în momentul în care Armata Roșie aliată şi, împreună cu ea, armata poloneză alungă ocupanţii din ţară, atunci trebuie să se formeze un organ de putere legal, care să conducă ţara până la eliberarea totală”. Guvernul de la Londra a fost declarat ilegal, iar organul de putere legal, despre care se vorbea în manifest, avea să fie guvernul provizoriu, creat în decembrie 1944, la Lublin.

Între timp, Armata Poloneză s-a îndreptat spre Vistula. La 27 iulie, polonezii au înlocuit Armata Sovietică 8 Gardă şi au ocupat regiunea dintre Dęblin și Puławy. Vistula au reuşit s-o forţeze abia la a doua încercare;anterior, pe malul drept se afla doar Brigada Blindată 1, care-i sprijinise pe ruşi în bătălia de la Studzianki, pentru aşa-numitul cap de pod Warka-Magnuszewski. I s-au alăturat, în scurt timp, două divizii de infanterie.

Soldaţii din armata poloneză cu steagurile germane capturate, la parada Victoriei de la Moscova

Restul trupelor poloneze luptau în partea de nord, la Radzymin și Wołomin, iar mai târziu au eliberat partea Varşoviei de pe malul drept al Vistulei, cunoscută sub numele de Praga. Stalin s-a decis să nu atace partea Varşoviei din stânga fluviului, unde, de la 1 august, se desfăşura insurecţia declanşată de Armata Naţională. Dictatorul nu avea niciun interes în susținerea acesteia. Dimpotrivă – îi era mai la îndemână să aștepte până când germanii aveau să-i zdrobească pe polonezi. Încercarea de a forţa trecea Vistulei, a unor detaşamente ale Diviziei 3 de Infanterie, în care luptau mai ales soldaţi tineri, fără experienţă în luptele în oraş, s-a dovedit un fiasco. Aceasta a reprezentat însă un argument pentru Stalin în faţa opiniei publice occidentale, în sprijinul ideii că nu poate ajuta insurecţia.

Abia în 17 ianuarie 1945, când sovieticii au lansat o mare ofensivă de dincolo de Vistula, polonezii au participat la lupte, eliberând ruinele extrem de devastatei Varşovii, din care germanii expulzaseră locuitorii. Ulterior, Armata 1 din Armata Populară Polonă a luptat în zona „valului pomeran” (linie de fortificaţii, numită în germană Die Pommernstellung şi în poloneză Wał Pomorski – n.n.), puternică poziţie defensivă germană, spre râul Odra. După lupte înverșunate, polonezii au reuşit străpungerea liniei și, până la jumătatea lunii martie, împreună cu forţe ale Armatei Roşii, au cucerit Pomorze Zachodnie (Pomerania de Vest). La 18 martie, după bătălii sângeroase, trupele poloneze au câștigat oraşul Kołobrzeg, de pe malul Mării Baltice, transformat de germani în fortăreață. În aprilie însă, după o încercare de forţare a Odrei, au plecat cu Armata Roşie la Berlin. Acolo s-a încheiat traseul de luptă al Armatei 1 din Armata Populară Poloneză.

În luptele din cadrul aşa-numitei operaţiuni „Łużyce” (operaţiuni militare care făceau parte din Bătălia Berlinului, desfăşurate în a doua parte a lunii aprilie 1945, constând în dezmembrarea forţelor germane masate la sud de Berlin şi distrugerea rezervelor operaţionale din regiunea Cottbus – n.n.) a participat şi Armata 2 Poloneză, formată în august 1944. Aceasta era condusă de generalul Karol Świerczewski, de origine poloneză, detaşat din Armata Roșie, care a devenit celebru în calitate de comandant al brigăzilor internaţionale din războiul civil din Spania. Dependenţa de alcool şi ordinele greşite date de Świerczewski au făcut ca trupele sale să sufere pierderi grele (până la 20% din numărul soldaţilor), ca urmare a contraofensivei germane de la Budziszyn, din aprilie 1945. La începutul lunii mai, trupele Armatei 2 au participat la operaţiunea Praga, ajungând pe teritoriul Cehoslovaciei.

În luna mai 1945, Armata Populară Polonă număra cca. 335.000 de soldaţi și era echipată cu 3.300 de tunuri și mortiere, 275 de tancuri și vehicule blindate, aproape 600 de aeronave și 16.500 de autoturisme. 13.800 de soldați au fost ucişi în lupte și 27.800 au fost răniți.

Luptele acestei armate au devenit una dintre pietrele de temelie ale Republicii Populare Polone. Propaganda comunistă a insistat că eliberarea a venit din est și a fost rezultatul „frăţiei de arme” cu Armata Roşie. Pe celebrul afiş din 1945, infatuatul soldat polonez din Armata Populară era reprezentat în opoziţie cu „piticul hidos” din Armata Naţională. Chiar şi aşa, acest lucru nu anulează curajul şi sacrificiul soldaţilor din Armata Populară, a căror vărsare de sânge a avut aceeași valoare ca și cea a compatrioţilor lor, care luptaseră în Occident sau în ţara ocupată.

POLONIA – A CINCEA FORŢĂ ARMATĂ A ALIAŢILOR PE FRONTUL EUROPEAN

Se estimează că, în perioada de final a războiului, armatele poloneze, care au luptat atât în est, cât și în vest, totalizau aproximativ 600.000 de soldaţi, ceea ce a făcut din Polonia a cincea forţă a coaliţiei antihitleriste din Europa, alături de Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi Franţa. Efortul militar general al naţiunii poloneze în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, măsurat prin numărul de soldaţi, din unităţi regulate şi neregulate, este estimat la cca. 2.600.000 milioane de oameni. Dacă adăugăm şi cei 500.000 de soldaţi polonezi care au luptat în armatele aliate, mai ales în rândurile Armatei Roşii, şi cei 55.000 de soldați, membri ai mișcărilor de rezistenţă din ţările ocupate, rezultă un total de 3.150.000 de soldaţi.

Acest efort nu s-a concretizat şi în victorii în plan diplomatic. Polonia a ieşit din război puternic devastată, pierzând aproximativ 6.000.000 de locuitori, cu graniţele revizuite și dependentă politic de Uniunea Sovietică. Acesta este motivul pentru care mulţi soldaţi care luptaseră în Occident nu s-au mai întors în ţară, iar cei care au optat pentru aceasta au fost adesea oprimaţi de către autorităţile comuniste. De asemenea, Aliaţii nu au ştiut să aprecieze jertfa soldaţilor polonezi. Din motive politice, printre altele nu le-au permis acestora să participe la parada victoriei de la Londra, din 1945. Din aliaţi, polonezii au devenit nişte emigranţi inutili. Polonia s-a aflat printre câștigătorii celui de-Al Doilea Război Mondial, dar a fost o victorie foarte amară.