În prima linie a Războiului propagandistic de pe Frontul de Est. „Sentinela” se bate la baionetă cu „Balaurul bolșevic”

Pe 25 decembrie 1939, în plină pregătire a României pentru mai mult ca sigura intrare în vâlvătaia celui de-Al Doilea Război Mondial, apărea la București, „Sentinela”, o revistă săptămânală, editată de Ministerul Propagandei Naționale. Subintitulată „Gazeta săptămânală pentru soldați”, „Sentinela” va fi timp de cinci ani, până la ultimul număr, cel din 24 septembrie 1944, vârful de lance al Propagandei comandate de fiecare dintre regimurile care s-au succedat în această perioadă în România:carlist, legionar, antonescian, anti-antonescian. Grupajul din acest număr își propune printre altele trecerea în revistă a efortului incredibil depus de redacție pentru a face față schimbărilor de stăpâni impuse de Istorie. Din 22 iunie 1941 și până la 23 august 1944, „Sentinela” s-a aflat în prima linie a războiului propagandistic de pe Frontul de Est. Grupajul își propune, în premieră în cercetarea istorică de la noi, să dezbată modul în care „Sentinela”, ca instrument al propagandei Războiului Sfânt, a vrut să-i convingă pe români că trebuie să moară în stepele din Rusia de dragul posturii de Cruciați ai Credinței.

„Sentinela” e o publicaţie săptămânală, de format mediu, cu un tiraj de aproape un milion de exemplare. Editată de Ministerul Propagandei, „Sentinela” are 8 pagini şi apare duminica. Redactorul-şef e scriitorul căpitan Ion Valerian. Membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1922, Ion Valerian e şi un demnitar (chiar dacă de mai mică anvergură) al regimului carlist. Între 1932-1937 deţine funcţii în cadrul Direcţiei Învăţământului Militar din Ministerul Apărării Naţionale. După 1937, până în 1938 este şef de serviciu la Oficiul de Educaţie al Tineretului Român şi unul dintre liderii organizaţiei carliste Straja Ţării.

Când se înfiinţează „Sentinela”, în 25 decembrie 1939, devine redactor şef al publicaţiei. Rămâne şef chiar şi după 23 August 1944, până la ultimul număr, cel din 24 septembrie 1944. Din 1941 până în 1944 îndeplineşte funcţia de şef de serviciu în Direcţia Presei din Ministerul Propagandei Naţionale. După 1944, deşi nu e arestat, se confruntă cu dificultăţi pentru activitatea sa din anii războiului din Est. Reintegrat în Uniunea Scriitorilor în 1967, va publica un excelent volum de interviuri (39 la număr) cu scriitori de vază ai momentului despre amintirile lor cele mai preţioase.

Primul număr al revistei apare pe 25 decembrie 1939, cu subtitlul „Gazeta săptămânală pentru soldaţi”. Din 4 august 1940 devine-şi rămâne așa până la ultimul număr – „Gazeta ostășească a națiunii”. Specificul revistei îl dă, până la numărul din 25 iunie 1944, coperta, gândită ca un afiş. Amănunte interesante despre felul în care a apărut „Sentinela” sunt publicate, peste doi ani, în numărul din 14 decembrie 1941, consacrat, într-o parte a sa, împlinirii a doi ani de la lansarea publicaţiei. Pagina întâi surprinde un ostaş român citind „Sentinela” în timp ce stă de strajă la un post de observare. Sub afiş, textul explicativ poartă titlul „«Sentinela» a împlinit doi ani!” Dincolo de excesul de propagandă, rândurile convoacă amănunte preţioase despre conţinutul şi forma publicaţiei:„Acum doi ani, în preajma Naşterii Mântuitorului, a apărut primul număr al «Sentinelei», ca un dar al Ţării făcut celor care stăteau de veghe la hotare. Conducătorii noştri au dorit ca şi ostaşii să aibă o gazetă a lor, care să le aducă lumină minţii şi bucurie sufletului. De atunci, până astăzi, echipa «Sentinelei», alcătuită din scriitori şi ofiţeri, a lucrat într-o desăvârşită camaraderie, râvnind să aducă în slovă de foc flacăra vie a iubirii de Patrie. De la primul număr, ostaşii au simţit că «Sentinela» le este un prieten credincios şi de aceea a pătruns adânc în inima lor. Articolele scrise în graiul şi pe înţelesul lor le-au îmbogăţit cunoştinţele, năzdrăvăniile lui Neaţă le-au descreţit fruntea. Zecile de mii de scrisori primite de la camarazii cititori fac dovada că sămânţa aruncată din gândul cel bun a rodit în cugetele ostaşilor. În cei doi ani am străbătut un lung drum bogat în evenimente. În zilele retragerii din Basarabia, ca şi în clipele eroice ale războiului antibolşevic «Sentinela» a fost alături de ostaşi, înălţându-le sufletul. Dumnezeu ne-a ajutat să ne dezrobim fraţii basarabeni şi bucovineni. În pragul anului al treilea simţim adierea duhului dreptăţii româneşti care ne va aduce întregirea deplină. De aceea nădăjduim în izbânda finală a aliaţilor noştri şi în România tuturor Românilor.

Trăiască M.S. Regele Mihai I şi Domnul Mareşal Antonescu!

Trăiască iubiţii noştri cititori şi viteji ostaşi ai Armatei Române!”

În pagina a 2-a, Ion Valerian, redactorul şef al revistei, îşi aminteşte în debutul cursivului intitulat „Echipa «Sentinelei»”:„Acum doi ani, într-o dimineaţă luminoasă de iarnă, d-l Al. Bădăuţă, actualul secretar general al Ministerului Propagandei, a adunat în cabinetul d-sale câţiva scriitori (d-l G.M. Vlădescu şi alţii), pentru a pune la cale apariţia unei mari publicaţii ostăşeşti. Mai erau acolo delegaţii Marelui Stat Major şi câţiva pictori cunoscuţi. Era vorba despre «Sentinela». Toţi cei de faţă am răspuns cu însufleţire gândului minunat de a da oştirii gazeta de care se simţea mare nevoie.”

Al. Bădăuţă, citat de I. Valerian ca iniţiatorul publicaţiei şi organizatorul redacţiei, semnează în pagina a 3-a articolul „După doi ani”. Autorul simte nevoia să-i amintească laudativ pe cei care au luat parte „la începutul greu”:„Trebuie să pomenim aici, bunăoară, osteneala îndelungată a d-lui I. Valerian, de la început şi până azi, redactorul foii. La locul de frunte al listei colaboratorilor dintâi:maiorul Alexandru Marin, care a creat prima legătură între Redacţie şi Oştire. La maiorul Stancov, azi locotenent-colonel, care bine s-a străduit, împreună cu noi, pentru sporirea şi izbânda acestei foi;la căpitanul D. Iov;la maiorul Nicolau şi prietenul de totdeauna, căpitanul Penescu, şi el maior azi.” După doi ani de experienţă, Al. Bădăuţă, secretar general al Ministerului Propagandei, găseşte că-i necesar să trimită bezele celor din Marele Stat Major, de la care revista primeşte informaţiile, oficiale, dar şi pe surse:„Prin spiritul de camaraderie şi de râvnă ce a domnit aici, «Sentinela» şi-a creat o echipă închegată. În acelaşi timp, a păstrat o colaborare camaraderească, cu ofiţerii din Marele Stat Major, care s-au dovedit atât de săritori.”

Publicaţia care se pregăteşte şi ne pregăteşte de război

Inițiativa de a lansa o astfel de revistă la finele lui 1939 nu e întâmplătoare. România trecea printr-o perioadă de cumpănă. La 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial. Pe 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană declarase neutralitatea României, după modelul din 1914. Lui Carol al II-lea îi era însă limpede că România nu putea fi ținută mult timp departe de vârtelnița conflagrației. De aceea, în țară se trece imediat la un efort vizibil de pregătire militară, concretizat și în concentrările masive de rezerviști, dublat de o campanie propagandistică menită a pregăti sufletește națiunea sub sloganul „Nici o palmă de pământ!” Apariția „Sentinelei” se înscrie în această campanie de propagandă. Binecunoscutul argument, apărut pe prima pagină a primului număr, sub titlul „La început de drum”, dezvăluie chiar din rândurile de debut legătura dintre apariția revistei și împrejurările speciale în care se afla România:„Ostaşului român, i se tipăreşte şi i se trimite acum, în ajun de sărbători, o gazetă A LUI. I se trimite cu grijă şi cu dragoste. Această gazetă îi va fi şi prieten şi sfătuitor. Din slovele ei, cei din cazarmă sau de pe zonă vor desprinde uşor rostul lor de «sentinele» şi vor înţelege că stăpânirea i-a trimis acolo unde se află, pentru că arde focul la hotare, şi trebuie să stăm de veghe. Pentru a se încredinţa, cu şi mai multă tărie, că rostul lor de paznici ai hotarelor este şi mare şi sfânt, cum atât de înţelept a spus, încă din 1936, M.S. Regele: «ROMÂNIA, CARE ŞI-A VĂZUT ÎMPLINIT CU ATÂTA JERTFE VISUL SECULAR, ŞTIE CE VREA SĂ ZICĂ UN RĂZBOI. DE ACEEA:VREA O OŞTIRE PUTERNICĂ, CARE SĂ FIE PĂZITOARE A PĂCII, DAR ŞI PĂZITOARE NEADORMITĂ A NEŞTIRBIRII HOTARELOR».

Cuvinte pe care, se cade, să le păstrăm ca îndreptar al rostului şi vieţii noastre.”

Pâna la abdicarea lui Carol al II-lea, „Sentinela“ se înscria în prima linie de proslavire a Regelui

În rândurile celor luați la concentrare, domnea îngrijorarea pentru gospodăriile lăsate acasă. Tatăl meu a fost concentrat în toamna lui 1939 și de acolo, din cazarmă, în 1941 s-a dus direct pe Front. Semn al preocupării pentru starea de spirit din rândurile celor concentrați, în prima zi de Crăciun, 1939, Carol al II-lea și Voievodul Mihai petrec sărbătorile în mijlocul ostaşilor trimişi la frontiera de Vest, în garnizoanele Cluj și Oradea. Celor concentrați li se adresează aceste rânduri din „Cuvânt la început de drum”:„Şi totdeodată, ei mai trebuie să afle că stăpânirea se îngrijeşte de soarta lor. Că ogoarele lor nu vor rămâne pârloagă. Că nevestele şi copiii lor nu vor îndura nici o lipsă. Vor mai afla că cea mai de seamă tărie a sufletului omenesc se găseşte în Credinţă şi că această Credinţă trebuie îndreptată numai spre DUMNEZEU, PATRIE ŞI REGE. De asemenea, cei de sub arme nu trebuie să uite că nimeni n-are dreptul să ne duşmănească – şi nimeni n-are putere să ne înfrângă. Că ceea ce avem este al nostru, că suntem stăpâni la noi acasă, că ne-am născut şi am crescut aici ca şi părinţii noştri şi de aceea păzim şi vom apăra la nevoie, cu toată puterea, pământul pe care trăim – Patria noastră.”

Cele 8 pagini ale publicației nu sunt marcate prin titluri care să anunțe conținutul. Sunt însă și excepții. Penultima pagină se intitulează de la primul până la ultimul număr, timp de cinci ani, adică, „Pagina veselă”, și se vrea o abordare a vieții ostășești din perspective umorului cazon, adaptat la România semianalfabetă. Redactorul paginii e scriitorul umorist Neagu Rădulescu. Personajul născocit de el se numeşte soldatul Neață. În „Pagina veselă”, Neață trimite epistole à la Svejk și are aventuri istorisite sub formă de caricatură. Din Neață, Neagu Rădulescu a mâncat o pâine, publicând și cărți dedicate personajului:Soldatul Neață în război (1943), Pățaniile soldatului Neață (1943). După război, Neață i-a făcut lui Neagu Rădulescu unele probleme cu antifasciștii din presă, dar până la urmă, umorist fiind, lucrurile s-au rezolvat. Vârful de lance al propagandei militare îl constituie pagina întâi. De regulă pagina întâi e astfel alcătuită încât să îmbrace formula unui afiș puternic, deseori violent, care transmite un mesaj propagandistic. Primul număr îl surprinde pe Carol al II-lea în ținută militară de campanie.

Drept legendă, un fragment din „Cuvântarea” ținută de Rege la Școala pregătitoare de ofițeri în 18 decembrie 1938:„Adevăratul soldat nu rămâne ostaș numai atâta timp cât poartă uniformă, ci până la ultima zvâcnire a inimii sale. El rămâne slujitor al Țării și al Regelui, până la cea din urmă a lui suflare”. Pe margini, portretul Regelui (cu cască) beneficiază de însemne ale steagurilor de luptă românești de-a lungul timpului. Dedesubt, sub titlul „La început de drum”, prefața-argument la apariția ziarului. Textul lung e o excepție în redactarea paginii-afiş. În mod obișnuit sub fotografie sau sub desenul cu misiune de afiș sunt tipărite cu litere mari doar câteva rânduri.

În primele rânduri ale Cultului personalităţii lui Carol al II-lea

Presa românească a traversat, în doar cinci ani – din 1939 până-n 1944 – schimbări halucinante de regim. O publicație oficială precum „Sentinela” n-avea cum să rămână departe de aceste cutremure la vârf. Pagina întâi a „Sentinelei” impresionează azi prin adaptarea rapidă la schimbările de comandamente propagandistice. Până la numărul din 10 august 1940, apărut cu o pagină întâi plină de textul „Cârmaciul”, cu portretul lui Carol al II-lea în centru, „Sentinela” se consacră cultului năvalnic al personalității lui Carol al II-lea, în rând, de altfel, cu toate publicațiile momentului, inclusiv cele mari, precum „Curentul” și „Universul”.

De la primul număr până la abdicare, Carol al II-lea e cîntat de revistă drept „Singura Garanție a supraviețuirii noastre în vremurile zbuciumate ale Istoriei”. Numărul din 25 decembrie 1939 conține amplul reportaj „«Stăvilarul Carol al II-lea». Cum trăiesc ostașii noștri în fortificațiile de la Apus”. Numărul din 26 februarie 1940 sărbătorește „Doi ani de la Noua Constituție” – înfățișându-l pe „M.S. Regele Carol II citind proclamația către țară”. Pagina întâi din 10 aprilie 1940 ne delectează cu Carol al II-lea și Voievodul Mihai „sădind un pomișor fraged în pădurea Pustnicului de lângă București, de ziua Arborilor”, acțiune înscrisă în campania Străjerilor la nivel național.

În numărul din 5 mai 1940, îl vedem pe Carol al II-lea, în ţinută de campanie, găzduit de un fotomontaj, cu avioane, tancuri şi tunuri, intitulat „Tăria ţării noastre”. Textul trîmbiţează astfel:„Tăria sufletelor noastre este de nezdruncinat! Puterea armelor noastre este de nebiruit! Iar înţelepciunea şi curajul Regelui nostru sunt fără asemănare! Cu sufletul, cu arme şi cu cea mai deplină încredere în Majestatea Sa Regele, vor păzi sfintele noastre hotare (…)” Se schițau motive serioase ca această încredere să dispară o dată cu Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Numărul din 7 iulie 1940, consacrat cedării, se zbate să ne convingă de contrariul.

Întreaga pagină întâi e acoperită de textul „În Cumpănă”, având în centru desenul unui militar român în ţinută de luptă. Tragicul moment devine în viziunea „Sentinelei” un moment până la urmă benefic pentru România:„Şi cum în faptele Celui de Sus sunt socoteli care nu dau niciodată greş, avem credinţa că şi durerea de acum nu e decât focul în care trebuie să ne călim voinţele şi puterile;un foc dăruit de Dumnezeu, pentru a ne întări sufletele mai vârtos. Fierul, ca să fie tare, trebuie înroşit şi bătut pe nicovală. Sufletul omenesc, ca să biruiască vremurile, trebuie din când în când să se adape din izvoarele suferinţii. Ne-a fost dăruit nouă, celor de azi, să sorbim din amarul acestei dureri. Dar ne rămâne în faţă viitorul, iar în sânge ne rămâne focul sfânt al dragostei de neam şi puterea dobândită din restriştile trecutului.”

Raptul teritorial fusese aprobat de Consiliul de Coroană, condus de Rege. Ba chiar, socotind că, pentru Rege, Consiliul era consultativ, decizia fusese a lui Carol al II-lea. „Sentinela” crede c-a fost o decizie înţeleaptă:„Aşadar, îndureraţi, dar neşovăielnici! Trişti, dar nu descurajaţi. Cotropiţi, dar nu învinşi. Ceea ce au făcut cârmuitorii noştri au făcut bine;ceea ce vom face în viitor va fi şi mai bine. Trebuie să ne pătrundem până la fundul cugetului că suntem conduşi de oameni pricepuţi, că sufletul omenesc iese întărit din această grea încercare şi că peste tot veghează ochiul ager, mintea luminată şi inima caldă a iubitului nostru Rege, în jurul căruia trebuie să ne strângem şi mai uniţi şi mai înfrăţiţi. România îmbracă azi haină cernită;tricolorul nostru şi-a adăugat, pentru o clipă, o fâşie de doliu;ochii Românilor de pretutindeni înoată-n lacrimi;dar nici o inimă nu şovăie, nici un suflet nu se clatiă, nici o credinţă nu se zdruncină!”

15 septembrie 1940:„Sentinela“ pendulează între „dragostea pentru tânarul Suveran“ și generalul Ion Antonescu, „omul înțelept și bun, patriotul luminat“

Sub schiţa oşteanului din afiş e tipărită cu litere groase o „Chemare patetică”:„Camarazi! Nu plângeţi Bucovina lui Ştefan Vodă;nu plângeţi Basarabia voevozilor Basarabi. În anul 1777, Bucovina frântă din trupul Moldovei, a trecut sub stăpânire străină. La fel şi Basarabia:1812, 1877, 1940 sunt etape dureroase în Istoria neamului românesc. De trei ori ne-a fost răpită;de trei ori jugul rusesc a prins grumazul românului, şi lacrimile lui au udat din belşug câmpiile mănoase de dincolo de Prut. Le-am părăsit fără luptă, dar nu din laşitate. Românul n-a fost şi nu va fi niciodată laş. Curând va veni ziua când sângele ostaşului român va curge din belşug pentru a înfăptui deapururi întregirea Neamului Românesc. Nu plângeţi, pentru că dreptatea noastră este sfântă, iar ceasul răfuielii nu va întârzia!”

Tăcere! Inamicul trage cu urechea!

Cedării îi urmează atmosfera unei țări asediate. În numărul din 21 iulie 1940, românii sunt avertizați că „Dușmanul ascultă!” Cel puțin așa ne face semn cu degetul la gură soldatul din centrul paginii întâi, acoperite de textul intitulat „Tăcere!”. Semnat, „Sentinela”, textul conține o sumă de sfaturi date ostașilor români, presupuși cititori ai revistei, sub semnul învăţăturii:„Vorba e de argint, dar tăcerea e de aur! Această veche zicală și-a avut temeiul întotdeauna, dar mai vârtos are acum, când fiecare ureche care ne ascultă poate să fie a unei iscoade”.

Iscoadele, spionii, trimișii dușmanului constituie un pericol pentru interesul național, mai ales că șiretlicurile lor sunt diabolice:„Nici mama, nici tatăl tău, nici nevasta şi nici copiii, n-au nevoie să ştie nimic din cele ce tu, ostaş păstrător al tainelor tale de soldat, eşti ţinut să ţii sub lacăt de tăcere. Peste tot locul mişună oameni care caută să afle aceea ce tu nu vrei şi nu trebuie să le spui;dar dacă oamenii aceia se strecoară în casa ta şi stau de vorbă cu părinţii, cu nevasta sau cu copiii tăi, cu o singură lulea de tutun sau cu o acadea de cinci parale, ei pot afla aceea ce tu eşti ţinut să nu spui nimănui.”

Iscoadele pot afla secrete militare cumplite, trăgându-i pe sfoară pe cei apropiați ostașului. De aceea, ostașul trebuie să tacă și acasă. Inamicul folosește iscoade înzestrate cu mijloace perfide de a smulge ostașului român, paznic la fruntarii, informații vitale pentru siguranța țării. La o întrebare nevinovată a spionului-zice textul-gen:„a plouat prin satul vostru?”, ostașul trebuie să răspundă imediat „Nu ştiu”, deoarece „nici nu bănuiţi ce vrea el să afle cu această întrebare pe care voi o credeţi nevinovată”.

Mersul cu trenul dă peste margini de capcane întinse ostașului român, pentru a i se smulge secrete militare. „Tăcere peste tot, faţă de oricine, mai ales faţă de călătorii care se-nfig în sufletul vostru şi vă îmbie la vorbă, cu tutun sau c-un păhărel de vin. Pentru că încă odată:chiar dacă omul cu care staţi de vorbă este de bună credinţă, el spune altora ceea ce a aflat de la voi şi ajunge vorba în cine ştie ce urechi. Nu staţi de vorbă cu nimeni, şi la orice întrebare, ridicaţi din umeri şi răspundeţi «nu ştiu».”

Cum inventivitatea inamicului e nebănuită în materie de tras de limbă, cel mai bun lucru pe care le are de făcut ostașul e să tacă:„Nu vorbiţi nimic, nici despre armată, nici despre comandanţi, nici de unde veniţi, nici unde mergeţi. Printre noi mişună duşmanii, care culeg tot ce pot culege pentru a duce în lagărul vrăjmaş informaţii dăunătoare pentru noi. Nici în tren, nici în căruţă, nici în popasurile de pe drumuri, nicăieri nu puteţi fi siguri că nu v-ascultă urechi vrăjmaşe. Tăcere! Mereu tăcere! Duşmanul pândeşte de peste tot locul!” Pentru a fi mai convingător, textul trimite la ceea ce el numește o întâmplare tragică reală:„Mulţi, foarte mulţi camarazi de-ai voştri, au făcut greşeala de a sta de vorbă cu adevăraţi spioni, lucru care i-a dus uneori la puşcărie şi de multe ori la sinucidere. Întâmplarea caporalului Boghian, pe care o tipărim chiar în acest număr, este cu totul lămuritoare. Din ea veţi înţelege uşor câte ispite stau în calea voastră şi cât trebuie să vă împotriviţi atunci când vă ies în drum oameni cu gânduri şi socoteli ascunse.”

Pe întreg cuprinsul paginii a 5-a se întinde, sub titlul scurt, „Caporalul Boghian”, unul dintre acele materiale tipice „Sentinelei”, publicație presupusă a fi citită cu precădere de ostași proveniți de la țară. Întâmplarea, scrisă în manieră gen „Sadoveanu pe înțelesul tuturor”, se petrece la granița de pe Nistru, înainte de retrocedarea Basarabiei. Caporalul Boghian, cu părinți de treabă, în stilul prozelor semănătoriste, și logodnică, soră bună cu Juna Rodica a lui Alecsandri, își face serviciul militar pe graniță. Într-o zi, mergând la Tighina, după cumpărături de serviciu, intră și-ntr-o prăvălie, pentru treburi personale. De aici cumpărase logodnicei Voichița o basma. Acum voia să vadă cât costă mărgelele din vitrină. Leiba (se putea alt nume?!), proprietarul dughenei, îl ademenește cu 5.000 de lei mită în schimbul trecerii unor neamuri (patru evrei) de la Tiraspol la Tighina, peste graniță, prin sectorul păzit de Boghian. Caporalul acceptă, nu fără remușcări (inevitabile într-o proză pentru ostaşi cinstiţi!), trecerea neamurilor (patru, nu două, cum i se spusese inițial), și, deși tulburat sufletește, „lasă frontiera Țării străpunsă chiar în sectorul lui”), se calmează la gândul că va fi lăsat la vatră. Trecând iar pe la Leiba, acesta îl șantajează cu denunțul, pentru a-l face să devină spion sovietic. Caporalul se autodenunță și, evident, în final, se sinucide.

Proza ne pune la îndemână și întâmplarea reală din care s-a scos, prin diluare, ditamai pagina de proză:„Gheorghe a Casandrei (tatăl Voichiței – n.n.) citi cu ochii lui în ziarul «Universul», sosit la Primăria Comunei, o telegramă din Chişinău, cu următorul cuprins:

«Ieri dimineaţă s-a sinucis la Comandamentul Garnizoanei Tighina, caporalul Alexandru Boghian, fost comandant al pichetului de frontieră „Ştefăniţă-Vodă” de pe Nistru. El fusese mituit de evreul Rachil Leiba sin Moise cu 5.000 lei pentru a lăsa să treacă din Rusia în România nişte evrei fără paşaport. După câteva zile Rachil Leiba a încercat să constrângă pe caporal să intre în serviciul spionajului rusesc, ameninţându-l că dacă nu primeşte propunerea îl va da de gol. Boghian a raportat superiorilor greşala lui şi şantajul ce s-a încercat asupra sa. Condus la Comandamentul Garnizoanei în vederea cercetărilor, profitând de un moment de nesupraveghere, s-a sinucis cu un foc de armă!»”. Publicarea acestei proze sfătoase în numărul din 21 iulie 1940, la aproape o lună de la cedarea Basarabiei, are menirea de a desemna pentru ostași dușmanul numărul unu al României:Rusia.

Inevitabilul Cârmaci!

Culmea propagandei carliste menite a convinge pe români că doar Carol al II-lea e garanţia unei plutiri a corăbioarei numite România pe apele răscolite ale vremurilor e atinsă de pagina întâi a numărului din 18 august 1940. Sub titlul „Cârmaciul”, guvernat de portretul lui Carol al II-lea, se tipăreşte un text de cult al personalităţii lui Carol al II-lea. Până pe 18 august 1940, căzuse Finlanda, sub ofensivă sovietică, Germania a atacat Norvegia şi Danemarca, a invadat Belgia, Franţa şi Olanda, englezii au evacuat Dunkerque, s-a declanşat bătălia Angliei.

Sunt faptele ieşite din comun ale măcelului Universal. Articolul de pagina întâi descrie planeta în termeni apocaliptici:„Bat vânturi năprasnice din toate colţurile lumii. Flăcările se-nvolburează până la cer, pământul se cutremură până-n măruntaie, iar valurile şi adîncimea mărilor înghit în fiecare zi zeci de mii de vieţi, mii de milioane de «tone», care înfăţişează miliarde şi miliarde de braţe ostenite numai şi numai pentru a putea distruge. Oamenii, fiarele acestea cu zâmbetul bun, dar cu inimă de cremene, se înduşmănesc, se surpă între ei, se pândesc, se ameninţă şi se sugrumă cu o sete care întrece şi închipuirea şi nebunia. Dispar ţări, dispar graniţe, dispar legile, dispare dragostea de viaţă. Toate s-au transformat în spaimă, iar pustiirea se-ntinde neagră, noroioasă şi cleioasă peste mai mult de o jumătate a pământului. S-au speriat şi păsările cerului şi fiarele codrilor, şi peştii apelor. Nimeni şi nicăieri nu-şi mai poate găsi un adăpost. În vârtejuri, în stoluri, în valuri, îngerii morţii seceră, doboară, strivesc, pustiind lumea, sărăcind ogoarele, nimicind până şi copiii din faşă. În faţa acestei înfricoşate răsturnări, puţinii oameni cuminţi rămân înmărmuriţi. Se trudesc să înţeleagă rostul vremurilor, dar nu izbutesc. Iar dacă se apropie mai mult cu mintea de adevărul acesta groaznic, încep şi ei să ameţească şi să se clatine. Pentru mintea omenească, evenimentele sunt prea mari!” Românii sunt-potrivit revistei-asemenea marinarilor de pe o corabie. Nu o corabie oarecare, ci o „Corabie” condusă de „Cârmaciul” Carol al II-lea:„Cu braţele încordate, cu ochiul ţintă spre zarea de unde se poate ivi primejdia, Românii lopătează pe valurile spumoase ale acestui ocean de ură şi distrugere, ocolind stâncile, golurile, străbătând ceţurile, izbindu-se uneori de sloiuri de gheaţă, dar mereu treji şi mereu cu ochii spre Cârmaciul lor. Acest Cârmaci, pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit pentru a străbate vremurile blestemate de acum, este poate singurul om care nu şi-a pierdut nici cumpătul, nici curajul, nici încrederea în atingerea limanului luminos.”

Scriitorul și umoristul Neagu Radulescu inventeaza în paginile „Sentinelei“ un personaj denumit „soldatul Neaa“, ce va acapara în dese rânduri„pagina vesela“ a publicației cu aventurile sale istorisite sub forma de caricatura

În ipostaza de „Cârmaci” al corabiei numite România, Carol al II-lea apare, în propaganda Regimului carlist întruchipată de „Sentinela”, ca un personaj supranatural, ale cărui însuşiri miraculoase garantează lopătarea Poporului român pe valurile iscate de Delirul Istoriei:„Cu braţe vânjoase, cu suflet de oţel, lopătează neobosit, ziua şi noaptea, scurtează depărtările, măsoară distanţele, potriveşte mersul corăbiei, nesocoteşte furia valurilor şi urmăreşte, hotărât şi neînduplecat, o singură ţintă, mântuirea vasului care i-a fost hărăzit să-l comande. M.S. Regele Carol II, cu o pricepere rară şi cu o dragoste arzătoare pentru Neamul nostru românesc, nu închide ochii şi nu slăbeşte o clipă cârma statului. Mereu prezent la postul Său, în vifor şi-n lapoviţă, învăluit de întuneric şi orbit de fulgerele cerului, stă dârz, ca stânca, şi ţinteşte fără să clipească numai şi numai spre ţărmul cel luminos. Măreţ ca şi strămoşii Săi, viteaz tot ca ei, încrezător tot ca ei în geniul şi-n destinele Românismului, veghează, lopătează, străbate primejdiile, convins că are de partea Lui Adevărul, Dreptatea şi Dragostea întregului neam, pe care-l iubeşte şi îl apără. În clipele acestea, când din toate colţurile cerului bat vânturi de nebunie şi de spaimă, când dispar ţările cum dispare pulberea, să ne strângem şi mai aproape de Regele şi de cârmaciul nostru, să-I dăruim toată iubirea sufletului şi toată vlaga trupului, ajutându-L să atingă ţărmul spre care ochiul Lui ţinteşte, fără clipire!”

Suntem duminică, 18 august 1940, când românii-militari şi civili-citesc aceste rânduri incredibile prin raportare la realităţi. Peste mai puţin de două săptămâni, vineri, 30 august 1940, România pierde şi Ardealul de Nord.

„Sentinela” şi-a găsit un nou idol:Generalul Ion Antonescu!

Pe 6 septembrie 1940, Carol al II-lea abdică. Idolul „Sentinelei” a plecat. Nu-i nimic. S-a făcut rost de un alt idol:Generalul Antonescu. În primul număr după abdicare, „Sentinela” consacră pagina întâi noului Rege. Într-un soi de tablou, dintre cele care se atârnă pe pereții sufrageriilor, Regele Mihai se afişează în uniformă militară. Textul propagandistic se păstrează în hotarele aserțiunilor reci, fără învolburări sentimentale. Sub titlul, „Majestatea Sa, Regele Mihai I”, se consemnează că „MS Regele Carol II abdicând”, pe 6 septembrie 1940 a depus jurământul Regele Mihai. Celor câtorva rânduri ale Jurământului le urmează cuvintele Generalului Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri:„Sire, Dumnezeu să ajute Țării, Majestății Sale și mie”. Suntem duminică, 8 septembrie 1940. Singura certitudine a gazetei e deocamdată Regele Mihai I. Noul președinte de Consiliu n-a suit încă pe bolta propagandei ostășești. În numărul următor, cel din 15 septembrie 1940, lucrurile prind să se limpezească. Pagina întâi e ocupată de o compoziție definită prin brizbrizuri solemne într-un soi de tablou, schițând stema României. Sus sunt portretele Regelui Mihai și al Reginei Mamă, Elena. Jos, de unul singur, portretul lui Ion Antonescu.

Despre General se scrie deja astfel:„Suveranul are alături de El pe d-l General Ion Antonescu, omul înțelept și bun, patriotul luminat chemat de țară în momente grele, s-o ajute și s-o mângâie. De Rege și de Înaltul lui Sfetnic și Conducător al Statului sunt legate toate nădejdile noastre. De la Ei așteptăm astăzi liniștea și reînălțarea României. Rugăm pe Dumnezeu să-i binecuvânteze și să Le dea puteri nesecate pentru Binele Românismului. Astăzi mai mult ca oricând, Armata, ca și populația țării, trebuie să facă zid în jurul Regelui și al omului atât de mult așteptat”.

Pe 14 septembrie 1940, se proclamă Statul Național-Legionar. Generalul Ion Antonescu, „Sfetnicul”, „Omul mult așteptat” împarte puterea cu fantoma lui Corneliu Zelea Codreanu. „Sentinela” n-avea cum să nu țină cont de noua schemă a Puterii. Mai ales că, în materie de propagandă, legionarii sunt necruțători. Numărul din 20 septembrie 1940 se grăbește să se adapteze la noile realități. Pagina întâi apare ca un montaj fotografic de la „Parastasul Eroilor Legionari”, petrecut pe 15 septembrie 1940. Pe 9 noiembrie 1940 întreaga pagina întâi e ocupată de portretul lui Ion Antonescu. Dedesubt, cu litere de o șchioapă, scrie:„Generalul Ion Antonescu. Conducătorul Statului Român”.

Generalul apare și pe pagina întâi din 24 noiembrie 1940, „Înmânând Spada istorică M.S. Regelui Mihai I”, și pe cea din 8 decembrie 1940, la Sărbătorirea Zilei de 1 decembrie la Alba Iulia, alături de Horia Sima.

Cu toate acestea, nu poate fi trecută cu vederea o anume reticență a publicației în cultivarea propagandei legionare. Nici o copertă nu e dedicată în întregime Legiunii și cu atât mai puțin lui Horia Sima. Generalul Antonescu e, în schimb, un răsfățat al afișelor care sunt paginile întâi ale „Sentinelei”. Semn al implicării revistei de partea Generalului în conflictul de culise deja început cu Horia Sima, întreg numărul din 19 ianuarie 1941, apărut în duminica dinaintea Rebeliunii, n-are nici măcar o referire la Legiune.

Odă soldatului român care i-a dat gata pe Legionari

Rebeliunea legionară, afacere încâlcită din istoria țării, prin care confruntarea dintre General și Legiune a fost tranșată în favoarea Generalului de către Germania, sau mai precis prin trupele germane venite deja în România, s-a încheiat joi, 23 ianuarie 1941.

Primul număr al „Sentinelei” după înăbușirea Rebeliunii e datat, duminică, 26 ianuarie 1941. O publicație, mai ales dacă ea are caracter de revistă, apare pe piață cu o zi înaintea datei de apariție. Sentinela a fost pe piață, așadar, sâmbătă, 25 ianuarie 1941.

Luând în calcul și tipărirea, materialul a plecat din redacţie cel tîrziu pe 24 ianuarie, la o zi după Rebeliune. Noua Schimbare de regim se regăsește, cum era și de așteptat, în conținutul paginii întâi. Afișul reprezintă un soldat român, echipat de război, care ține de mână un muncitor (în stânga) și un țăran (în dreapta). Textul lămuritor e un elogiu al ostaşului izbăvitor:„Soldatul Român asigură Unirea și liniștea țării. Ziua de 24 ianuarie ne găseşte cu sufletele adânc zbuciumate. Se pare că paharul suferinţelor n-a fost prea plin în aceste vremuri de mari încercări. Dumnezeu a vrut ca în preajma Sărbătorii Unirii, Ţara să treacă printr-o mare cumpănă, aşa cum n-a mai cunoscut istoria noastră. Cete de nevrednici şi comunişti, sprijiniţi pe rătăcirea unor copilandri neştiutori, au făptuit omoruri şi jafuri, vrând să aducă neorânduială în ţară. Dar Oşteanul neînfricat, pus de Dumnezeu la conducerea Statului, nu s-a lăsat nici o clipă clătinat în curajul şi patriotismul lui. Ştiind că tot poporul este cu El, a dat ordin Armatei să aducă liniştea în ţară, şi ostaşii au executat imediat, aşa cum scrie la carte:„fără murmur, fără şovăire”, făcând ordine în mai puţin de 24 de ore. Cinste ostaşului român care a dovedit încă o dată că Ţara îşi poate pune toată nădejdea în el, la orice primejdie dinăuntru sau din afară! Cinstire veşnică şi glorioasă camarazilor care au căzut la datorie, făcându-se demni de a fi trecuţi în cartea de aur a Neamului! Azi, ca întotdeauna, cetăţenii Ţării strâng mâna cu încredere Ostaşului Român cu sufletul plin de toată dragostea ce trebuie să domnească între fraţii de acelaşi sânge, ştiind că pe umărul soldatului se reazămă viaţa şi avutul lor.

Trăiască Ostaşul Român!

Trăiască unirea între fraţi!”

În interiorul numărului sunt publicate toate documentele oficiale emise de Ion Antonescu, după victoria asupra Legiunii. Numărul următor e datat 2 februarie 1941. Elogierea Soldatului român continuă în marș triumfal. Afișul de pagina întâi descrie un ostaș român în ținută de război căruia Patria, întruchipată de o despletită picată din cer;se pregătește să-i pună o cunună de lauri.

Cuvintele de sub afiș sunt lămuritoare:„Patria încununează cu recunoștință pe ostașul român”.

Numărul e consacrat „Jertfei de sânge a Ostașului Român în înăbușirea Rebeliunii legionare”. De remarcat însă că revista evită cu brio denunțarea celor înfrânți, concentrându-se pe elogiul ostașului român.

Trăiască Frăția de arme româno-germană!

Trecerea Prutului a avut loc în noaptea de sâmbătă 21 iunie 1941-duminică, 22 iunie 1941. „Sentinela” apare duminică, 22 iunie 1941, potrivit rânduielii stabilite de la înființare. Realitățile tipografice făceau imposibilă realizarea unui număr în dimineața zilei de 22 iunie 1941, când știrea intrării în război a devenit oficială. Cu toate acestea, întregul număr din 22 iunie 1942 e dedicat Trecerii Prutului. Asta înseamnă că e un număr special, realizat înainte de termenul de predare. Redacția a fost informată mai demult și numărul acesta special a fost pregătit în secret, în paralel cu pregătirile de atac. Declaraţia de război a fost citită la Radio în dimineaţa zilei de 22 iunie 1942. Numărul special n-avea cum să prindă date despre Trecerea Prutului. Făcut înainte, el rămâne pentru istorici un document de excepţie. Din lectura numărului se desprind notele de esență ale propagandei antonesciene din prima parte a Războiului din Est, cea de pînă la Trecerea Nistrului. Una dintre aceste teme, valabile și după Trecerea Nistrului, până la 23 august 1944, rămâne frăția de arme româno-germană în lupta împotriva sovieticilor. După 23 august 1944, e înlocuită, desigur, cu frăția de arme româno-sovietică în lupta împotriva nemților. Numărul special ne dezvăluie că aceasta e principala temă a propagandei. Pagina întâi pune la lucru „Afişul propagandistic”. Ea înfăţişează doi ostaşi, în ţinută de război cu căşti şi arme cu baionetă, ţinute ca pentru atac. Primul (se putea altfel?!) e un neamţ. Al doilea e un român. Textul explicativ poartă titlul semnificativ „Camarazi în luptă!”:„Frăţia de arme româno-germană ne stă drept chezăşie de izbândă în ceasul aşteptat de astăzi. Priviţi-i alături! Camarazi în luptă, soldatul german, cot la cot cu ostaşul român, amândoi vulturi frumoşi şi viteji, s-au aruncat asupra celui mai mare duşman al lumii:bolşevismul. Între soldaţii germani şi ostaşii noştri s-a făcut încă de pe câmpul de instrucţie legătura de la suflet la suflet în vederea luptei ce trebuia să vie. Soldatul român vede în camaradul său german pe învingătorul atâtor lupte ce au uimit omenirea întreagă. Soldatul german, de asemenea, ştie că isteţimea şi curajul camaradului său român vor câştiga biruinţa asupra sălbaticilor moscoviţi de peste Nistru, eliberând pământul Basarabiei şi munţii Bucovinei de sub jugul comunist.

Înainte, bravi camarazi!

Dumnezeul dreptăţii este cu voi!”

Chiar din acest text se distinge relaţia dintre oşteanul român şi oşteanul neamţ în cadrul Coaliţiei asimetrice din care a făcut parte România.

Soldatul român se uită la soldatul neamţ dat pe spate de victoriile obţinute până acum de camaradul său. Soldatul german ştie de isteţimea şi curajul camaradului său român! Teza frăţiei de arme e concretizată şi în interior. Fotografiile comandanţilor militari sunt împărţite între români şi nemţi. Paginile 4-5, faţă în faţă, sunt consacrate acestei frăţii. Pagina 4 e rezervată Armatei Române. Pagina 5, Armatei Germane. Portretul generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului şi „Comandant de căpetenie al Armatei” de pe pagina 4, sus, stânga, face pendant portretul lui Adolf Hitler, „Conducătorul Marelui Reich”. Într-un efort de a evidenţia egalitatea dintre cei doi, portretele acoperă o suprafaţă tipografică egală. Pagina Armatei române reproduce pozele generalilor Petre Dumitrescu, Alexandru Ioaniţiu şi Nicolae Ciupercă.

Pagina Armatei germane reproduce pozele mareşalilor Hermann Göring, Walther von Brauchitsch, Wilhelm Gustav Keitel. Un amplu articol, „Ostaşilor germani”, depune eforturi cumplite pentru a-l lămuri pe ostaşul român de ce luptă acum alături de ostaşul neamţ, cu care s-a războit la Mărăşeşti. Potrivit autorului, până şi faptul că ne-am bătut atunci cu nemţii e un argument zdrobitor în favoarea camaraderiei de acum:„Onoarea de a ne bate cu armata germană a fost a noastră şi mai ales mândria de a fi pierdut bătălia Transilvaniei şi din munţii Carpaţi, în faţa unei armate a cărei valoare tehnică şi mijloace de luptă ne erau în totul superioare. Am fost apreciaţi de marii şefi germani, pentru că am putut să rezistăm, atunci, fără armament, fără mijloace de comandament, doar numai cu sufletul poporului nostru de plugari, mândru de originea lui Daco-Romană şi vajnic apărător a propriei lui libertăţi.” Aprecierea de către nemţi va fi, până la 23 august 1944, unul dintre temeiurile de mândrie naţională. Din câte se vede, nemţii ne-au apreciat încă din 1916! Alianţa cu nemţii apare ca o trăsătură definitorie a Istoriei româneşti:„Ne-am rupt de poporul german atunci – socotind legitimă o pagină de istorie ce trebuia scrisă – pentru ideea de libertate şi unire a poporului român. Am revenit la matca din care am ieşit, asemenea unui fluviu care irumpe ţărmurile, dintr-o hotărâre a destinului.” În fine, noii camarazi primesc o invitaţie patetică:„Sunteţi între noi brave uniforme cenuşii. Căutaţi să ne cunoaşteţi în adâncul nostru calităţile morale ale poporului nostru. Duioşia doinelor, dorurile noastre şi sufletul cuminte al naţiei ne-au dat puterea de afirmaţie. Pe cărarea deschisă lumii noi, vom şti să fim făclia de lumină, transmisă prin noi popoarelor din jurul Dunării, a acestei Dunări ce izvorăşte în Germania şi se varsă prin glia poporului român, în Marea Neagră. Un colţ de civilizaţie ce se va afirma. O voinţă unică pentru a ne ridica. O credinţă în destinul german de care s-a legat cel român. Şi vom învinge.”

Propaganda camaraderiei ţintea să contracareze realităţile inevitabile de pe front:

1) Păstrarea în conştiinţe a duşmăniei dintre români şi nemţi nu numai din Primul Război Mondial, dar şi din anii interbelici. Până în 1939, când Carol al II-lea încearcă să se dea bine cu noul stăpân al Europei, opinia publică românească era pro-franceză şi pro-engleză. De la declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial şi până în 6 septembrie 1940, Armata germană a fost prezentată ca Invadatoare.

2) Dispreţul nemţilor faţă de români explicabil atât prin aroganţa ariană, cât şi modestia mijloacelor militare româneşti.

3) Tendinţa Comandanţilor nemţi de a-i folosi pe români drept carne de tun.

Istoricii au dovedit că Armata a 3-a şi Armata a 4-a au fost sacrificate dinadins de nemţi pentru ca ei să se concentreze asupra Stalingradului. Pe parcursul Războiului Sfânt, deoarece Monarhia era văzută ca idol al soldatului român, Regele Mihai a fost folosit intens de propaganda antonesciană. Numărul special nu face o excepţie. Pagina trei se deschide cu potretele Regelui Mihai I şi al Reginei Mame, Elena. Sub titlul „Ţara şi Regele”, I. Valerian, redactorul şef al „Sentinelei”, pune Trecerea Prutului în seama Regelui Mihai:„Din nenorocire hotarele desenate cu sânge de eroii lui Ferdinand Întemeietorul au fost ciuntite. Hărăzit I-a fost Majestăţii Sale Regelui Mihai I să repare marea nedreptate. Purtând numele gloriosului voievod Mihai Viteazul, Tânărul Suveran păşeşte azi pe urmele marilor înaintaşi, dovedind că Dinastia Regală Română se contopeşte cu binele şi unitatea ţării. Trăim clipe de un avânt neînchipuit. Soldaţii care au pornit să scape Basarabia de sub călcâiul moscovit, poartă în adâncul sufletului icoana Regelui tânăr ca un semn neîndoios de biruinţă. Alăturea de Suveran, buna Sa Mamă, Majestatea Sa Regina Elena, ne stă luminoasă călăuză pe drumul de jertfă şi biruinţă. De aceea, astăzi primul nostru gând se îndreaptă cu dragoste către Suveran şi Augusta Sa Mamă.”

Un slogan la Trecerea Prutului:„A venit Ceasul!”

Numărul conţine elemente de propagandă specifice momentului crucial întruchipat de Trecerea Prutului. Elementul definitoriu îl reprezintă formarea şi întreţinerea convingerii că „A Venit Ceasul!” după un an de la retrocedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Un amplu text de pe pagina trei se intitulează chiar aşa „Ceasul cel Mare”.

Debutul stă sub semnul credinţei că acest moment e unul aşteptat de întreaga ţară:„Ceasul cel mult aşteptat, ceasul răfuielilor, ceasul biruinţei, ceasul întregirii hotarelor ţării, a sunat. Se împlineşte anul de când duşmanul hain, flămând, hrăpăreţ şi ticălos ne-a pus mâna în gât tocmai când neamul nostru era mai la aman. Oblicind că toţi vrăjmaşii din cele patru părţi ale ţării sunt gata să ne atace, ne-au cerut Basarabia. Şi ne-au furat Basarabia, ştiind că nu vom putea ţine piept cu toţi dulăii turbaţi ce ne înconjurau. Ne-am retras din Basarabia cu durerea în suflet;plângeau şi ochii, plângeau şi inimile noatre. Plângeau fraţii pe care nevoia făcea să-i părăsim. Plângeau poate în morminte străbunii care în şiruri de veacuri s-au jertfit pentru acest bogat pământ dintre Prut şi Nistru.”

27 decembrie 1942. Dei trupele germane si române sunt înfrânte si se afla în încercuire la Stalingrad, „Sentinela“ îi continua campania:„Craciunul gaseste pe ostasii Crucii în plina biruinta asupra hoardelor bolsevice“.

Urmează o lungă trecere în revistă a ceea ce articolul numeşte „Anul de suferinţă, de chin nemaipomenit, de nedreptate şi împilare”, pentru a conchide:„Ceasul cel mare al dreptăţii a sunat. Oştirea română va înălţa cruci pe mormântul comunismului (…). Învierea dreptăţii româneşti va pune piatră de mormânt peste ţara bolşevică şi peste păgânitatea comunistă”. Alte titluri dezvăluie şi ele un conţinut dedicat lui „A venit Ceasul”:„Visul nostru se împlineşte”, „În sfârşit!”, „La Nistru ni-i hotarul”, „Chemarea Nistrului”. Tema „Ceasului” e dezvoltată pe larg în textul-manifest din pagina a 2-a, intitulat:„Ostaşi ai României!” Rândurile sunt solemn cadenţate:

„Sună goarna.

Ceasul de plată şi răsplată a sosit.

Acum un an aţi fost siliţi să părăsiţi cu durere pământul scump al Basarabiei.

Au rămas acolo, în urma noastră, fraţi moldoveni, plângând şi gemând amarnic sub călcâiul bolşevic.

Aţi lăsat acolo averi muncite din greu pradă jafului barbar.

Aţi lăsat nesfârşite lanuri de grâu crescut cu sudoarea românească;să se sature hoardele flămânde, ale celor care n-au casă, nici masă, nici Dumnezeu;

Aţi lăsat în Basarabia inima voastră ruptă.

Aţi lăcrimat cu lacrămi de sânge.

Aţi fost dezbrăcaţi şi dezarmaţi;

N-aţi putut altceva decât să vă încleştaţi pumnii în dor cumplit de răfuială.

Aţi fost scuipaţi şi umiliţi;

N-aţi putut răspunde decât cu scrâşnirea dinţilor în gândul răzbunării.

Aţi văzut sfintele biserici ale credinţei străbune pângărite şi căminurile fraţilor batjocorite.

Aţi blestemat, aţi suferit în tăcere, aţi răbdat, aţi aşteptat.

Şi iată că ceasul a venit.

Dumnezeul nostru şi al strămoşilor noştri ne-a învrednicit de ora supremă a răzbunării.

Ne cheamă Basarabia însângerată, s-o readucem la sânul Patriei, ÎNAINTE!

Ne aşteaptă fraţii îngenuncheaţi să le redăm bucuria libertăţii;ÎNAINTE!

Dumnezeu e cu noi în lupte contra celor fără Dumnezeu;puterea e cu noi, victoria e a noastră;ÎNAINTE!”

Numărul din 29 iunie 1941 apare după un timp suficient de la Trecerea Prutului pentru a se scrie şi despre faptele de pe Front. Pagina afiş e una dintre cele mai puternice din toate paginile afiş din existenţa gazetei. E un desen în care doi soldaţi:unul neamţ şi altul român – stau gata de atac înaintea hărţii mărginite de lanţuri rupte a Basarabiei. De pe hartă o ia la fugă în hău, după ce şi-a aruncat arma, un ostaş bolşevic. Textul clocoteşte de patetism:„Înainte de a se fi împlinit anul de stăpânire bolşevică, lanţul Basarabiei a căzut! Într-un avânt nestăvilit, ostaşul român, şi soldatul german, se războiesc astăzi, pentru dreptatea cauzei noastre, luptând în acelaşi timp pentru creştinism şi civilizaţie.”

Cu acest număr debutează lungul şir de poezii proaste despre Stalin:

„Scrisoare lui Stalin

Hirsut pângăritor al ţării mele,

Păgân cu cap pătrat şi suflet roş,

Stalin,

Paing sangvin cu pânza din Bălţi până-n Kremlin,

Din voia Celui care-i Stăpân pe toate cele.

Îţi sună ceasul morţii. Auzi-l tu, Stalin!

A tresărit ţărâna pe groapa lui Ştefan

Şi buciumul adună plăieşii de prin văi;

Spre iadul tău, făptură de sânge şi catran

Porneşte România cu toţi ostaşii săi.

Trimis al nefiinţei, barbar păros,

Satan,

Sub semnul sfânt al crucii în pâlcuri, iată-i, vin.

Cutremură-te fiară! Eşti osândit Stalin!

Tu, ce-ai slăvit omorul batjocorind credinţa

Te-ai închinat maimuţei, hulind pe Dumnezeu,

Dar oare-n clipa asta nu-ţi tremură fiinţa

Şi nu simţi cum te-apasă blestemul nostru greu?

Cu paloşul credinţei te vom izbi din plin,

Antropofag de pustă, incendiar de ţări

Căci jurământ făcut-am la cele patru zări

Să nu avem hodină, pân'nu vei fi-n pământ

Stalin!”

Debutează şi o campanie de înfăţişare a faptelor de eroism, sub titlul:„Fapte de eroism şi de iubire de ţară din prima zi a războiului”. Pe pagina 1 a numărului din 6 iulie 1941, un ostaş român înfige steagul, în chip simbolic, pe cetăţile de la Nistru:„Din Hotin la Marea Neagră ostaşii români şi germani alungă departe în stepele Rusiei balaurul roşu. Înainte, viteji, pentru Cruce, pentru Neam, pentru Rege!” Intrarea României în război aduce cu sine şi o nouă structurare a conţinutului. În timp ce pagina întâi rămâne destinată afişului propagandistic, la fel ca înainte, celelalte pagini găzduiesc unele permanenţe.

Astfel, pagina 2 e consacrată materialelor oficiale. Pe stânga sus, de fiecare dată apare „Crezul Ostaşului”. Primul punct din acest Crez sună astfel:„Cred în Regele nostru, în Conducătorul ţării şi în Veşnicia Neamului Românesc”. În pagina a 3-a se oglindeşte viaţa oficială:Cuvântări ale Conducătorului, relatări ale vizitelor pe Front ale Regelui. Până la penultima pagină, zisă şi veselă, revista publică reportaje, poezii, vignete, concentrate, toate, pe vitejia românilor, pe tristeţea din Imperiul bolşevic şi pe dezastrul din Armata Roşie.

Poeziile, prozele şi reportajele sunt semnate de autori care-şi dezvăluie apartenenţa la structurile militare. Penultima pagină, a 7-a, poartă titlul „Pagina veselă”. Practică un umor cazon ieftin. La mijloc se află „Epistoliile fruntaşului Neaţă”, de data asta din Războiul sfânt iar jos o bandă de caricaturi, „Păţaniile fruntaşului Neaţă”. Ambele rubrici sunt susţinute de Neagu Rădulescu. Pe dreapta, sunt poezii comice, strigături şi ghicitori. Pe stânga, glume.Ultima pagină, cea care se dă ultima la tipar, pentru a asigura publicaţiei o anumită actualitate, e plasată sub titlul „Faptele săptămânii”.

Găzduieşte „Ştiri politice” la rubricile „Din ţară” şi „De peste hotare” şi „Cronica Războiului”, situată jos, sub titlul „Evenimente din războiu”. Primul grupaj anunţă din titlu caracterul propagandistic:„Frontul antibolşevic din Răsărit”.

Propaganda Marşului Triumfal spre Stalingrad

Până la 23 august 1944, „Sentinela” urmează, prin pagina întâi, destinul Armatei Române angajate în război alături de Germania. Până la dezastrul de la Stalingrad, atmosfera pe care o respiră pagina întâi e una de marş triumfal spre Victorie. Fotografiile surprind numai şi numai Înaintarea, Ofensiva, Tropotul victorios. Victoria de la Harkov e publicitată prin pagina afiş a numărului din 7 iunie 1942. Sub o fotografie înfăţişând infanterişti români în atac, sălăşluieşte un text scris cu litere aprinse:„Crezând că vor da peste cap poziţiile germano-române, bolşevicii au dat la Harkov un mare atac, băgând în foc sute de mii de oameni şi îngrămădind un uriaş material de război. Dar ofensiva plănuită s-a transformat pentru ei într-o groaznică înfrângere. Corpul de armată român, comandat de Generalul Corneliu Dragalina, a luptat eroic alături de trupele germane, contribuind în mod hotărâtor la câştigarea victoriei. Soldatul român, luptând în inima Rusiei pentru apărarea Europei şi cinstirea Crucii, a dovedit încă o dată că este viteaz între viteji, ştiind să se bată tot aşa de bine ca şi camarazii săi germani.”

Redactorul şef Ion Valerian comentează victoria pe pagina a 3-a, sub titlul „Podoabe glorioase pe stindardul european”. Ca de altfel în toate textele consacrate victoriilor pe frontul de Est, pe primul loc sunt puse aprecierile făcute de nemţi, dovadă incontestabilă a locului şi rolului nostru în cadrul Alianţei:„Comunicatul special dat de marele cartier general al Führer-lui, pune în lumină la locul cel mai de cinste contribuţia trupelor române la Harkov, în cuvinte pline de înţeles ostăşesc:«Un corp de armată român-spune comunicatul-sub ordinele generalului Corneliu Dragalina, precum şi câte o unitate italiană şi slovacă, au luptat alături de trupele germane, câştigând o nouă glorie pentru drapelele lor». Iată dar o nouă podoabă de lauri aşezată pe vulturul de bronz al stindardului românesc, alături de celelalte semne glorioase, câştigate de armata noastră pe frontul antibolşevic (...). Citarea generalului Dragalina-vlăstar de şoim şi de erou-într-un comunicat al înaltului comandament german, alături de glorioşii generali germani, von Book şi von Kleist, este o mare cinste pe care aliaţii noştri au ţinut s-aducă armatei române care a purtat departe, în inima Rusiei, faima tricolorului nostru.”

Văzut azi, textul nedumereşte prin argumentul invocat în cinstirea Armatei române:Contribuţia Corpului 6 Armată a fost apreciată de „camarazii nemţi”. Citarea lui Corneliu Dragalina de însuşi Adolf Hitler primeşte notele unui moment scris cu roşu în calendarul triumfurilor naţionale. Prilej de jubilaţie rămâne şi faptul că, potrivit textului care lămureşte afişul de pe prima pagină, „soldatul român” a ştiut „să se bată tot aşa de bine ca şi camarazii săi germani”.

Afişul din numărul următor, 14 iunie 1942, are drept argument al triumfului laudele aduse de Comandamentele germane „vitejiei soldatului român”. Armata Română făcea parte dintr-o coaliţie militară împotriva Rusiei sovietice. Teoretic, partenerii erau egali. Că nemţii simt nevoia să împartă laude Aliaţilor (Comunicatul menţionează şi pe italieni şi pe slovaci) ţine de întărirea moralului în rândurile a ceea ce Feldmareșalul neamţ Gerd von Rundstedt, comandantul Operaţiunii Barbarossa, va numi „Armata Ligii Națiunilor” pentru a desemna în derâdere armatele aliate Germaniei. Dar că noi, românii, trebuia să ne îmbătăm de fericire că nemţii ne apreciază şi, mai ales, c-am fost la fel de buni ca nemţii, asta e mai greu de înţeles. Evident, în afara năravului nostru de eterne slugi la cei puternici. Cât despre viitor, comentariul are numai cuvinte avântate, dominante, de altfel, în toată propaganda antonesciană până la capitularea de la Stalingrad, din 3 februarie 1943:„La Kerci şi la Harkov s-a dat marele examen al trupelor germano-române după amarnicele geruri ale iernii. Efectul acestor bătălii se va cunoaşte în curând. De-acum bolşevicii ştiu ce-i aşteaptă. Cu ochii plini de groază ei pândesc frontului să vadă pe unde va ţâşni marea ofensivă care îi va arunca dincolo de Urali. Hora victoriilor a început pentru noi. Zilele ce vor urma vor aduce noi podoabe de glorie pentru structurile noastre. Cu Dumnezeu înainte!”

De luat aminte, în acest text, la strădania de supradimensionare propagandistică a prezenţei noastre dincolo de Nistru, între Don şi Doneţ. Finalul comentariului e semnificativ pentru atmosfera de triumf, de victorie deja dobândită la care trudeşte s-o întreţină „Sentinela” până la dezastrul din 19-20 noiembrie 1942.

Afişul paginii întâi din numărul următor, 14 iunie 1942, e subintitulat „Frăţia de arme româno-germană asigură biruinţa finală”. El declară triumfalist:„Primii paşi prevestitori ai marii ofensive din anul acesta i-am făcut în plin”. Până la dezastrul din 19-20 noiembrie 1942, „Sentinela” o ţine tot aşa, cu înaintarea vijelioasă a trupelor româno-germane, deşi cu excepţia Corpului 6 Armată, cel puţin pe Frontul Stalingradului, Armata Română n-a înaintat o clipă, deoarece ea avea misiunea de a ocupa flancurile pentru ca în oraș să aibă gloria de a intra și a-l cuceri doar Armata germană.

Pagina afiş a numărului din 19 iulie 1942 schițează un pâlc de soldaţi nemţi şi români, căruia i se predă un tanc rusesc. Concluzia textului, aşezat sub titlul „Vitejia Românilor pe Frontul de răsărit nu mai cunoaşte margini”:„Forţele bolşevice se retrag pe tot frontul şi în curând fiara blestemată va fi înfrântă cu desăvârşire”. Cronica Frontului foloseşte formula tăvălugul:„Frontul se mişcă tot, ca un tăvălug, spre Est”. Pagina afiş a numărului următor, cel din 26 iulie 1942, descrie ostaşi aliați porniţi la atac prin garduri de sârmă ghimpată.

Titlul spune totul despre Teza urmăririi, a înaintării triumfaliste:„În urmărirea duşmanului de la răsărit”. Ultimele comunicate de pe frontul de răsărit ne arată că ofensiva trupelor germano-române este în plină desfăşurare. Respingând inamicul pe toată linia, izbânda definitivă a ostaşilor Crucii contra păgânismului se apropie cu paşi uriaşi. Pretutindeni hoardele bolşevice sunt fugărite către Volga şi Urali. Alături de trupele germane, bravii dorobanţi români înaintează cu aprigă înverşunare în sectorul lor de luptă. Cu inima plină de mândrie şi nădejde urmărim eroismul ostaşilor noştri în depărtările răsăritului, căci pe jertfa lor se reazimă viitorul României de mâine.”

În numărul din 16 august 1942, „Cronica de Front” pariază pe ocuparea Stalingradului:„Este neîndoielnic că ocuparea Stalingradului va fi lovitura de măciucă dată bolşevicilor”. Mai mult sau mai puţin reuşită poezia din revistă supralicitează „Fuga Armatei Roşii” în faţa tăvălugului germano-român. În numărul din 30 august 1942 se imaginează un comunicat difuzat de Radio Moscova:

„Comunicat la radio Moscova

Armata se retrage-n goana mare,

Spre răsărit de Don şi mai departe,

Fugim cu toţi-n disperare

Din calea iureşului dătător de moarte.

Azi frontul lor victorios se-ntinde,

Trecând chiar peste fluviul Kuban,

Şi orice regiune ne-o cuprinde,

Că-n faţa lor nu facem niciun ban.

Vânjoşi, ne-au decimat biata oştire,

La Don, la Rostov şi la Krasnodar,

Iar noi ne zbatem rău în zvârcolire

Să ţinem piept, dar totul e-n zadar.

Românii au trecut şi fluviul Yarga,

Ş-atâta groază-n sânge ne-au băgat,

Că-nspăimântaţi, toţi tremurăm ca varga,

De la Stalin, la ultimul soldat.”

Iluzia:Ruşii sunt pe ducă!

După dezastrul de la Stalingrad, Armata Română a pornit o campanie menită a dovedi că ea îi avertizase pe nemţi despre slăbiciunile celor două flancuri şi despre iminenţa unui atac rusesc mai ales în flancul stâng, ţinut de români.

Volumul de documente Românii la Stalingrad, scos de Editura Militară în 1992, sub conducerea lui Adrian Pandea, plesneşte de rapoartele, adresele şi telegramele prin care M.C.G, dar şi comandantul Armatei a 3-a i-au avertizat pe nemţi că situaţia era dezastruoasă. Printre ceea ce s-ar numi semnalarea dezastrului se numără:Sesizarea privind neîndeplinirea angajamentelor asumate de nemţi în materie de înarmare a Românilor;evidenţierea dispozitivului firav al celor două Armate; iminenţa unui atac rusesc;existenţa capetelor de pod ruseşti în dispozitivul Armatei a 3-a. Cruciada documentelor se declanşează după dezastru. Fireşte, semnalările fuseseră făcute înainte. Dacă n-ar fi fost spargerea Frontului, ar mai fi avut loc cruciada documentelor?! Principala cauză a cruciadei trebuie căutată în polemica angajată între nemţi şi români privind responsabilitatea dezastrului. Proporţiile incredibile ale înfrângerii îi fac pe nemţi să arunce vina pe români. Românii răspund prin „Cruciada Documentelor”. În planul vremii de atunci, românii n-au convins. În planul posterităţii, românii n-au convins de loc.

Numeri pe degete cercetătorii care nu s-au grăbit să arate că ruşii au lovit exact acolo unde frontul aliat atârna de un fir de aţă. Dezastrul de la Stalingrad se numără printre acele evenimente de viaţă explicat postfactum ca inevitabile. Românii semnalaseră improvizaţia dispozitivului, inclusiv existenţa celor două capete de pod făcute de ruşi înainte ca Armată a treia să preia poziţiile. De ce nu reacţionaseră nemţii? Un răspuns ni-l dă iluzia lor, dar și a românilor, că ruşii sunt pe ducă. După Harkov, drumul spre malul drept al Stalingradului pare o simplă plimbare cu tancurile. Spre deosebire de până acum, când Armata Roşie se lăsase prinsă în pungi şi decimată, nemţii nu mai întâmpinau nici o rezistenţă. Traseul făcut de Armata a IV-a Panzer, în cadrul căreia lupta şi Corpul 6 Armată român, uluieşte azi prin teritoriile imense străbătute de tancuri.

Armata a IV-a o ia în jos de la Harkov spre Rostov pe Don, după care Hitler îi ordonă s-o apuce spre Nord-Est, pentru a cuceri Stalingradul. Sute de kilometri sunt străbătuţi de Armata a IV-a Panzer mai ceva ca la o cursă de Formula 1 a Blindatelor. În carta sa Stalingrad. Cum a triumfat Armata Roşie, apărută în varianta româneasscă la Corint, în 2013, istoricul englez Michael K. Jones reproduce mărturii ale umilinţei încercate de ruşi în retragerea spre Stalingrad. Nu de puţine ori, aviaţia germană, dominând cerul, nu se mai trudea să-i bombardeze. După ce-i punea pe fugă, avioanele plecau făcând semn batjocoritor cu aripile. Cine să creadă că Stalingradul nu era ca şi cucerit?! O întrebare cu atât mai legitimă cu cât ruşii aplicaseră la Stalingrad tactica țapului priponit sub forma Armatei a 62-a a lui Vasili Ciuikov. Sentimentul cel mai puternic încercat de nemţi era cel de „Acuş-acuş, îi zvârlim pe ruşi în Volga!” În ultima fază a bătăliei, Armata 62 deţinea doar o limbă de pământ de-a lungul Volgăi în nordul Stalingradului. Tonul triumfalist e împărtăşit şi de români. Desigur, ei se plâng, avertizează, bombănesc, dar cam la atât se limitează acţiunile lor. Sunt convinşi în adâncul sufletului că Stalingradul e ca şi cucerit. Pagina întâi a „Sentinelei” cultivă până la exasperare convingerea că Stalingradul e ca şi căzut. Numărul de duminică, 4 octombrie 1942, prezintă un fotomontaj cu soldaţi nemţi pregătindu-se de asalt. În fundal se văd coşuri ale întreprinderilor din Stalingrad. Textul explicativ dă peste margini de vorbele pompoase despre „Iminenta Cădere a Stalingradului”.

„Oraşul Stalingrad îşi trăieşte ultimele clipe

Comunicatele de pe front ne aduc vestea că luptele de la Stalingrad se apropie de sfârşit. Cuibul blestemat al bolşevicilor, de care s-au agăţat cu turbare resturile deznădăjduite ale armatei sovietice, îşi trăieşte ultimele clipe. Numai în partea de Nord se mai observă oarecare opuneri. Artileria şi aviaţia germano-română au zvârlit asupra cuiburilor de vipere o grindină de schije şi foc, iar bravii ostaşi germani şi români au adus la tăcere oarba şi zadarnica rezistenţă bolşevică. Din faimosul oraş al tiranului roşu, Stalin, n-au mai rămas decât ruine şi pârjol-aşa cum se va alege din tot regimul comunist. Cu un avânt nemaipomenit vitejii ostaşi ai Crucii au străbătut oraşul, luptând pas cu pas şi punând piciorul solid pe Volga. Aprovizionarea forţelor sovietice pe uriaşul fluviu este stăvilită. Rusia, tăiată în două şi lipsită de regiunile bogate, va trebui să cedeze prin mizerie şi foamete. Pe ruinele Stalingradului fâlfâie victorioase drapelele germane şi române, sfinţind camaraderia de arme ce a contribuit la câştigarea marilor izbânzi asupra bolşevicilor.”

Cronica „Frontului antibolşevic din Răsărit” pune şi ea accentul pe ultima sforţare, nu neapărat uriaşă, a nemţilor pentru cucerirea Stalingradului:„Lupta de la Stalingrad a intrat în faza decisivă, fiind vorba acum de lichidarea ultimei părţi a oraşului care mai rezistă, aceea dinspre Nord. Luptele au luat o cadenţă mult mai vie. Prin îngustarea sectorului ocupat de sovietici, în urma căderii părţii din Centru şi de Sud a oraşului, ajutoarele de pe Volga nu mai pot sosi decât pe un vad din ce în ce mai strâmt peste fluviu, aşa încât situaţia apărătorilor a devenit imposibilă.” Cultivarea convingerii că Stalingradul e pe ducă îşi spusese cuvântul şi în numerele anterioare. Cronica „Frontului antibolşevic” din Răsărit, publicată în 20 septembrie 1942, se încheie triumfalist:„Soarta Stalingradului este acum pecetluită şi nu mai poate fi înlăturată, oricare ar fi mişcările pe care Sovietele ar mai putea să le încerce.”

Pe 25 octombrie 1942, afişul care e pagina întâi reia tema Stalingradului deja cucerit. Fotomontajul, peste care scrie, „Stalingradul îşi trăieşte ultimele zile”, surprinde soldaţi nemţi pornind la atac împotriva unor ruine uriaşe. Textul proclamă fără să clipească victoria asupra Stalingradului:„Situaţia bolşevicilor la Stalingrad este dintre cele mai deznădăjduite. Din mândrul oraş ce poartă numele tiranului roşu n-au mai rămas decât ruinele. Legătura cu Volga este tăiată, iar ultimele resturi sovietice luptă zadarnic în uzina numită «Octombrie roşu». Trupele germane şi române stăpânesc oraşul aproape în întregime. Curăţirea cartierelor, pe unde au mai rămas inamici ascunşi, se face metodic de către trupele speciale germane, ajutate de artilerie şi aviaţie. Zilele ce urmează sunt hotărâtoare pentru soarta Stalingradului. În curând, din cuibul cel mai înrăit al bolşevismului nu va mai rămâne decât numele. După căderea oraşului Stalingrad se va putea vedea că steaua lui Stalin a apus cu desăvârşire. Pentru Europa primejdia bolşevică va fi înlăturată, iar ostaşii germani şi români vor avea mândria să spună că, luptând pentru salvarea patriilor lor, s-au războit în acelaşi timp pentru cruce şi civilizaţie europeană.”

Reportajul „A fost un oraş:Stalingrad” oferă autorului posibilitatea de a da curs credinţei că Stalingradul şi, prin el, Rusia, e ca şi cucerit:„(...) ne domină tot mai mult sentimentul că prăbuşirea duşmanului Crucii este inevitabilă, oricâte armate ar mai ridica în calea noastră. Soarta Stalingradului, care a fost dar nu mai este, un oraş, e soarta Rusiei”. După Stalingrad tonul se schimbă. Afişul de pagina întâi cultivă imaginea Armatei Române de Apărătoare a Europei în faţa Puhoiului bolşevic, de Strajă mai întâi la hotarele Europei şi mai apoi la hotarele ţării.

După Stalingrad, revista trece în apărare!

Şi ca urmare a noilor indicaţii, tonul nu mai e agresiv. Multe pagini întâi reamintesc victoriile deja uitate sau cultivă imaginea gospodarului român. Coperta numărului din 12 martie 1944 e dedicată muncilor agricole de primăvară în paralel cu Lupta de pe front. Prim-planul înfăţişează doi boi care trag un plug ţinut de un ţăran. Deasupra, în văzduh, ostaşi la atac. Titlul textului e semnificativ:„Soldat şi plugar”. Coperta din 2 aprilie 1944 se intitulează „Zid de apărare la hotarele Patriei!” Ea înfăţişează şase ostaşi cu cască, ţinând puştile cu baionetă în apărare la hotarul Nistrului. Textul recunoaşte că duşmanul de la Răsărit, „pentru a doua oară în acest războiu, ne încalcă hotarele”.

Finalul se vrea dătător de încredere:„Astăzi cu toţii, mai hotărâţi ca oricând, bravii noştri luptători fac zid de apărare la hotar, iar inima ţării bate alături de ei, aşteptând noi biruinţe”.

Începând cu numărul din 25 iunie 1944, se renunţă la pagina întâi afiş. Structura seamănă cu cea a mai tuturor săptămânalelor româneşti. În dreapta, pe coloană, editorialul semnat de Ion Valerian. În acest număr se intitulează „Temeiurile luptei noastre”. În dreapta, un desen sau o fotografie. Desenul din acest număr, care se vrea aniversar al Trecerii Prutului, înfăţişează un ostaş pe cale să se ridice la atac. Titlul desenului e şi cel al textului (un citat din Mareşal):„Trei ani de luptă pentru pământul românesc”. Numărul din 20 august 1944, ultimul înainte de Lovitura de stat, e consacrat victoriei de la Călugăreni. Sub desenul clasic cu Mihai Viteazul pe cal în bătălie, un cursiv comentează „Izbânda românească de la Călugăreni”. Sub titlul „Duhul Călugărenilor”, Ion Valerian scoate din momentul Călugăreni semnificaţii pentru Războiul cu ruşii, fără a şti că la următorul număr revista va trebui să prezinte Rusia sovietică:„Astfel se săvârşi minunea românească de la Călugăreni, înscriind în istoria războaielor una din cele mai măreţe victorii, câştigată de o mână de Români, împotriva unei armate, ce pe acea vreme era considerată cea mai puternică şi mai bine înzestrată din lume. Tăria sufletească şi iubirea de moşie au învins forţa numerică a celor fără Cruce. De la început Mihai şi căpitanii săi ştiau că merg la moarte sigură, dar fără nici o clipă de şovăire au pornit lupta, mânaţi de curatul imbold al credinţei în Dumnezeu şi în dreptatea cauzei româneşti. Astăzi, când Moldova de Nord şi o parte din Basarabia se găsesc din nou cotropite de duşman, duhul Călugărenilor este prezent pe frontul de apărare al Patriei, aşa cum a trăit în inimile dorobanţilor de la Plevna şi în iureşul războiului de reîntregire. Cu toate că scumpul nostru Neam Românesc a sorbit din cupa amărăciunilor de-a lungul veacurilor, a rămas neclintit în postul de încredere aici, în răsăritul Europei, opunându-se cu dârzenie neasemuită şi hoardelor asiatice, şi armatelor otomane, precum şi momelii creştin ortodoxe a imperiului moscovit. După fiecare grea încercare Poporul Român s-a ridicat mai încrezător în steaua destinului său, iar conştiinţa noastră naţională s-a închegat mai puternic în cuprinsul vechii Daciii. Astăzi, când prăznuim marea izbândă de la Călugăreni, privind la eroismul celor care de trei ani şi mai bine luptă necurmat pe front, putem mărturisi în auzul lumii că duhul lui Mihai Viteazul n-a pierit – ci, dimpotrivă, el zboară mai vijelios ca niciodată deasupra ostaşilor, poruncindu-le cu glas de tunet să lupte cu puteri de uriaşi pentru eliberarea pământului străbun din ghiarele cotropitorilor”.

În acelaşi număr sunt consemnate minuţios „Nelegiuirile bolşevicilor în teritoriul vremelnic ocupat”. Formula „vremelnic” apare şi în textul introductiv:„Barbariile comise de bolşevici pe sfântul pământ al Moldovei lui Ştefan nu au sfârşit. Zilnic fugarii scăpaţi cu viaţă din ghiarele cotropitorilor fac diferite declaraţii care nu mai lasă nici o îndoială asupra cruzimii săvârşite de vremelnica ocupaţie sovietică asupra populaţiei civile”.

23 August 1944:Revista nu sare, totuşi, calul!

Numărul următor e datat 3 septembrie 1944. Potrivit programului de tipărire ar fi trebuit ca acest număr să apară duminică, 27 august 1944. Socotind că numărul din 27 august 1944 trebuia predat mai devreme, sărirea sa din apariţie e explicabilă. Pe 23 august 1944, spre seară se anunţase Lovitura de stat. Greu de încropit un număr în câteva zile, mai ales că nimic din materialele de rezervă (cu Războiul sfânt!) nu mai mergeau! Multe publicaţii româneşti îşi schimbă peste noapte politica editorială în chip spectaculos, dar şi ruşinos oportunist. „Sentinela” are bunul simţ de a nu sări calul. După înfăţişarea paginii întâi, cu greu ţi-ai da seama c-a fost cchimbare de Alianţă! Pe dreapta, sub titlul „Proclamaţia M.S. Regelui către ţară” e reprodus portretul Regelui şi textul Proclamaţiei. Semnat tot de Ion Valerian, editorialul se intitulează „Trăiască Regele!” Titlul porneşte de la strigătul Poporului adunat în Piaţa Palatului, „în noaptea istorică de 23 august”. De la un capăt la altul, textul e un elogiu înălţat Regelui, la a cărui ivire în balcon, autorul a avut o revelaţie:

„– «Iată suprema nădejde a Neamului» ne-am zis, admirând statura tânără şi voinică a Suveranului şi atunci din ochi am simţit izvorând lacrimi de uşurare ca după un mare cutremur, când printre ruini vezi răsărind steaua luminoasă a viitorului.”

Ion Valerian a condus timp de trei ani o publicaţie de propagandă în favoarea Războiului Sfânt. Sub acest semn „Sentinela” considera toate cele decise de regimul Antonescu minuni pentru poporul nostru. În editorial însă vremurile de până acum sunt văzute ca vremuri de răstrişte, de încercări, deasupra cărora, din fericire, veghea însă Regele:„Pe deasupra tuturor încercărilor din ultimii ani, peste frământările dinăuntru şi dinafară, Regele ne-a fost nădejdea nădejdilor. Poporul Român, adânc dinastic, simţea instinctiv că deasupra vieţilor noastre pieritoare stă Monarhia ca un simbol nemuritor al Ţării, că peste ambiţii şi greşeli, acolo sus veghează monarhul ales de Dumnezeu să ne călăuzească prin furtuni în momentul când fiinţa Neamului va fi ameninţată. Ştiam aceasta cu toţii şi dragostea noastră se strângea mai puternic lângă scaunul Domnesc, aşa cum pe vremuri străbunii se adunau lângă voievozii ce au ştiut să stea mereu lângă sufletul norodului.”

Regele Mihai dăduse o Lovitură de stat prin care întreg regimul slujit de „Sentinela” s-a prăbuşit. Judecând după editorial, în timp ce scriau despre Războiul Sfânt, cei de la „Sentinela” se întrebau când va da Regele Lovitura:„Poate unii dintre noi se întrebau cu îngrijorare, simţind că singura scăpare ne rămăsese numai Coroana, oare tânărul nostru Rege va avea toată înţelepciunea, toată puterea de voinţă să rupă cercul dăunător din jurul Lui, să îndrumeze carul statului pe adevăratul drum al nevoilor noastre! Şi iată că M.S. Regele Mihai I a îndrăznit şi a izbutit! Înţelegând că dintr-o situaţie grea nu se poate ieşi decât prin gesturi hotărâte şi neîntârziate, Suveranul s-a folosit de dreptul Său regesc de a salva Neamul în ceasul cel mai greu a istoriei noastre. Cu o deosebită chibzuinţă s-a sfătuit cu reprezentanţii adevăraţi ai poporului şi a format Guvernul Blocului Naţional, menit să ne scoată dintr-o însângerare pe care nu noi am voit-o, alăturându-ne de prieenii noştri fireşti, care în trecutul război ne-au prilejuit întregirea (ruşii – n.n.). Ni se sperie gândul când ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă Suveranul n-ar fi avut această înţelepciune bătrânească de a limpezi apele tulburi, această voinţă bărbătească de a face faţă cu energie evenimentelor.” Deşi ruşii nu sunt numiţi direct, totuşi, gestul Regelui e salutat pentru că ne-a alăturat „de prietenii noştri fireşti, care în trecutul război ne-au prilejuit întregirea”. Editorialul anunţă şi politica editorială a revistei în noile împrejurări:

Propaganda în favoarea Recuceririi Ardealului:„Suntem astăzi pe un drum nou pe care se întâlnesc toţi care îşi dau mâna pentru salvarea Patriei. În Proclamaţia Sa către Ţară, M.S. Regele ne spune că alături de armatele aliate vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a libera pământul Transilvaniei de sub ocupaţia străină. Unităţile noastre, alături de trupele sovietice aliate, au şi trecut hotarul blestemat pentru a scoate jungherul din inima Ardealului. De curajul vostru depinde izbândirea visului lui Horia şi Avram Iancu.”

Chiar pe prima pagină e publicată poezia „Reîntoarcere”. Care „Reîntoarcere” nu poate fi decât Reîntoarcerea la Stăpânii româneşti în Transilvania:

„Veniţi, viteji ostaşi, veniţi!

V-aşteaptă fraţii ardeleni să-i dezrobiţi!

Să-ntindeţi româneasca sărbătoare

La Năsăud ca şi la Satu-Mare,

Prin Maramureş, prin Sălaj şi prin Bihor,

Prin Cluj, unde Românii-n lanţuri mor,

Şi baionetele duşmanilor îi dor!...

Pe-aci vom face în curând sfeştanie,

Căci vom uni întreaga Transilvaniei

Şi, alungând husarii încruntaţi,

Vom trece furtunoşi peste Carpaţi.

Să aducem libertatea pentru fraţi!”

Tema Ardealului nu e o noutate pentru „Sentinela”. Ea a fost cultivată şi-n anii antonescieni, mai ales după dezastrul de la Stalingrad. În numărul următor, cel din 10 septembrie 1944, „Sentinela” devine mai explicită în noua sa politică, dictată de Schimbarea de Alianţă. Sub titlul „Ţara şi Regele”, Regele primeşte elogii pentru ceea ce autorul crede că e revenirea la normal în materie de alianţe:„Într-una din clipele cele mai grele prin care i-a fost dat ţării noastre să treacă, M.S. Regele Mihai I, luând frânele în mână şi scuturând România de jugul nemţesc, a reuşit să repună ţara pe drumul ei drept şi tradiţional. Duşmanii noştri de totdeauna, acei contra cărora ne-am luptat vitejeşte în războiul 1916-18, reîntregind hotarele României, erau până mai ieri aliaţi! Şi acei care contribuiseră la făurirea României Mari, ne erau inamici! Iată situaţia falsă şi de necrezut în care ne găseam până ce atitudinea hotărâtă şi dârză a Regelui nostru a arătat calea ce o avem de urmat.”

Aşadar, pentru Sentinela, după trei ani de Frăţie de arme germano-române, nemţii ne-au ţinut sub jug și dușmanii noștri de totdeauna! Tema Ardealului e pusă cu putere:„Această cale este una şi singură şi toţi Românii au simţit-o în inimile lor pline de nădejde în viitor. E calea Ardealului, a fraţilor noştri din Transilvania de Nord, care s-au văzut despărţiţi de patria lor prin dictatul de la Vienna şi care azi aşteaptă cu nerăbdare intrarea victorioasă a trupelor noastre care să-i dezrobească pentru totdeauna. Strâns unită în jurul Regelui Mihai I, oştirea noastră porneşte astăzi la luptă, la o luptă pe viaţă şi pe moarte, din care România va ieşi biruitoare şi reîntregită. Fostul Voievod de Alba Iulia, care la cinci septembrie 1944 a împlinit 4 ani de la urcarea pe tron, ştie că are o misiune istorică de îndeplinit pentru poporul Său. Ajutaţi de marii şi puternicii noştri aliaţi, vom străbate toate piedicile, vom trece peste toate greutăţile şi vom da României şi Regelui nostru pământul ce ne-a fost furat. Lupta pentru eliberarea Ardealului a început!”

Numărul din 10 septembrie 1944 are drept editorial de pagina întâi „Mucenicia Ardealului”. Sub o fotografie înfăţişând trei fete din Făgăraş, e reprodusă poezia „Ardealul” de Mircea Dem Rădulescu. Propaganda pentru Ardeal domină pagina întâi a numărului din 17 septembrie 1944. Editorialul lui I. Valerian se intitulează „Au pornit voluntarii Ardealului”. Desenul înfăţişează o biserică din Ardeal. În stânga, un ţăran tipic ardelean, având în spate siluete de ardeleni. În dreapta, un soldat român, urmat de alte siluete soldăţeşti.

Explicaţia:„Biserica ardeleană:Chezăşie şi îndemn în lupta de eliberare a Transilvaniei”. Sub desen, cursivul intitulat „Clujul românesc”. Textul lui I. Valerian foloseşte împotriva ungurilor aceleaşi cuvinte tari folosite până nu demult împotriva ruşilor:„Era şi vremea să stăm faţă-n faţă cu duşmanul crud şi fălos, să ne măsurăm puterile, să ne răfuim socotelile, deoarece cuţitul ajunsese la os. Acolo, la hotarele nedrepte ale Ardealului de Nord, să înfigem stâlpii de graniţă pe spinarea mustăcioşilor tigri ai lui Arpad”.

O dată cu numărul din 24 septembrie 1944, „Sentinela” îşi încetează existenţa. Era şi cazul!