„În luptă cu propria-i conştiinţă, încredinţat de victoria germană, lovit în simţămintele sale, regele se stingea”

Aflată în vara-toamna lui 1914 la Sinaia, fiica lui Zoe Bengescu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta, descrie cu minuţie şi cu talent starea de spirit a urbei şi a familiei regale în preajma Consiliului de Coroană care decidea neutralitatea României. În memoriile sale, tânăra de 20 ani creionează suveranului un portret înduioşător.

„Tragedia Regelui

La Sinaia am găsit o atmosferă apăsătoare. Începea să se schiţeze marea falie care va despărţi oamenii în două tabere:francofilii şi germanofolii, fiecare revendicându-şi titlul de mare patriot. Argumente erau puţine, afirmaţii multe, acuzaţii şi mai multe, iar strigăte şi certuri încă şi mai multe.

Regele avea un pact secret cu Puterile Centrale, care purta numai iscălitura sa, căci nu trecuse niciodată prin Parlament. Această alianţă, deşi secretă, era totuşi cunoscută de toţi miniştrii de externe din toate guvernele.

Acum, că se dezlănţuiseră patimile, regele se vedea acuzat de a fi legat ţara românească, printr-un pact secret, de o politică străină de aspiraţiile sale şi de simpatiile poporului.

În ziua de 4 august 1914, când a avut loc la Sinaia consiliul de coroană, bătrânul suveran s-a găsit în mijlocul sfetnicilor săi, singurul de părere că un cuvânt dat trebuie ţinut şi că, în politică, nu te conduci după simpatii, ci după datoria faţă de poporul pe care-l guvernezi, chiar împotriva lui însuşi, când interesul ţării o cere.

Petre Carp a fost singurul om politic care s-a pronunţat pentru o intrare în acţiune alături de aliaţii noştri austro-germani, cu cuvinte dure, dar pline de curaj.

Ceilalţi au cerut păstrarea neutralităţii şi s-a găsit formula de «neutralitate armată». Nici Italia nu-şi respectase angajamentul, ceea ce ne uşura situaţia.

Ionel Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, care pornise în clipe atât de grele pentru o guvernare lungă, ce depăşea poate în gravitate prevederile sale politice, a avut prudenţa să-l menajeze şi pe suveran, şi partidele politice adversare.

Intrarea germanilor în Belgia a stârnit un acces de indignare în lumea întreagă. Incendierea bibliotecii din Louvain, act de vandalism, înaintarea acelei maşinării de război care ameninţa Franţa au aprins patimile politice în proporţii uluitoare.

Strada, într-un avânt de naţionalism îndreptat spre «fraţii noştri din Ardeal», căuta să lovească în germani prin tot felul de ofense aduse regelui. Trecutul era şters. Suveranul nu mai era decât străinul, neamţul, venit în ţara noastră ca să se îmbogăţească, trădătorul idealurilor noastre, cel care vânduse ţara barbarilor germani. În timpul manifestaţiilor, s-au pus pe grilajul palatului din Calea Victoriei pancarte cu lozinca «Palat de închiriat».

În luptă cu propria-i conştiinţă, încredinţat de victoria germană, lovit în simţămintele sale, regele se stingea. Viaţa pâlpâia slab într-un trup ce-şi pierduse toată vlaga. Se topise acea autoritate care-i ţinea pe ceilalţi la distanţă. Îl priveai cu milă. O adâncă suferinţă îl transformase pe rege într-un biet om bătrân.

Aşa l-am întâlnit, prima oară după moartea mamei, într-o dimineaţă, ieşind de la regină. Se întorcea dintr-una din plimbările sale zilnice prin pădure.

În clipa în care ne-a văzut, s-a oprit. I s-au urcat lacrimile în ochi. Întinzându-ne cele două degete subţiri, s-a aplecat peste capetele noastre şi ne-a sărutat. Nici un cuvânt nu venea din nici o parte decât sunetul înăbuşit al plânsului reţinut. Apoi, cu greu, ne-a adresat o întrebare:Votre oncle Maiorescu? Quelles nouvelles? Il ne peut pas venir, n’est-ce pas?[1]

Era unul din cei credincioşi, care lipsea tocmai acum. Ultimele sale zile de glorie...

Victoria de la Marna l-a surprins şi l-a zdruncinat adânc pe rege. Căuta greşeala comandamentului. Nu putea concepe, nu putea înţelege o victorie a armatei franceze, dezorganizată, antimilitaristă, asupra unei armate germane invincibile, cum o credea el.

Regina Elisabeta, romantică şi pasionată, nu-şi putea ascunde indignarea ca România să nu se ţină de cuvânt şi să nu vină în ajutorul acestor de ces pauvres Allemands[2].

Felul ei poet de a vorbi se exprima în imagini neaşteptate. Într-o zi, la masa la care lua parte Pelişorul cu invitaţii săi, alături de oaspeţii obişnuiţi ai Peleşului, vorbindu-se despre cruzimile războiului, regina, cu ochii pierduţi într-o viziune poetică, a spus tare:Toutes les nations devraient faire une grande hora et monter vers le ciel[3].Într-o tăcere de mormânt au căzut, răspicat, cuvintele regelui:Ach! Unsinn, Elisabeth[4].

Şi aşa, în toată tragedia situaţia acestor doi bătrâni suverani, îşi găseau loc episoade de un comic irezistibil.

Nu ne mai duceam la muzică. Pe regină o vedeam câteodată, când ne chema la ea în atelier, unde picta aceiaşi îngeri cu ochi prea mari, pe care îi pictase toată viaţa, împodobind pergamentele pe care scria cu litere gotice versete din Biblie. Am pozat cu rândul, pentru aceste capete de îngeri, cu care decorase evangheliarul dăruit mânăstirii Curtea de Argeş.

În cutia aceea de lemn de cedru, numită atelier, regina ne împărtăşea îngrijorarea ei pentru rege, a cărui sănătate se şubrezea din zi în zi. Petrecea nopţi fără somn, încercând să-şi aline durerile cu fricţiuni şi masaje. Doi bieţi oameni bătrâni!

Prinţul Ferdinand părea să fie în totalitate de partea unchiului. În prinţesa Maria se deşteptaseră sângele bunicii sale, bătrâna regină Victoria a Angliei, şi sângele ţarilor, care o îndemnau să lupte alături de ei pentru o cauză comună, zdrobirea Germaniei militariste. Oamenii politici se foloseau de dânsa pentru a-l aduce pe prinţul moştenitor la alte simţăminte.

Transilvania aştepta să se alipească ţării româneşti ca pe timpul lui Mihai Viteazul. Prinţesa Maria, înţelegându-şi menirea, lupta cu toată energia de care era capabilă ca să-l facă să înţeleagă pe soţul ei că tronul ce le va reveni trebuia să fie acela al României Mari.

Copiii, născuţi, crescuţi ca români, adoptaseră mentalitatea românească:nemţii sau francezii? De Anglia sau de Rusia nu vorbea nici unul. Din spirit de contradicţie, când arăta unul simpatii germane, celălalt devenea francofil, iar când unul îi socotea pe francezi un popor sfârşit, celălalt îi ataca pe germani numindu-i popor barbar!

Sinaia îşi desfăşura zilele sale de vară limpezi, cu miros de brad. Lumea multă, adunată acolo ca în toţi anii, îşi avea aceleaşi petreceri, aceeaşi înfăţişare. Totul era luat cu uşurinţă:şi zvonul unui eventual război, şi tragedia de la castel. Se vorbea de cursuri de infirmiere, de organizarea spitalelor, de serbarea Crucii Roşii... şi de ultimele lovituri de la cazinou, căci acum intrase cazinoul în moravurile vilegiaturiştilor. Toate aceste petreceri însă se animau cu discuţii înfocate între cele două tabere, francofilii şi germanofilii. [...]

Moartea regelui

Toamna la Sinaia. Lunile cele mai bogate în culori luminoase, însorite, cu nopţi sticloase şi reci, în care răsunau ţipetele păsărilor ca nişte chemări stranii.

Într-una din acele nopţi a murit regele Carol.

Vestea s-a răspândit ca fulgerul. Dimineaţa, toţi cei care trăiseră în preajma suveranilor au alergat la castel. Regina i-a dus în camera în care şedea întins pe pat să mai vadă o dată, în intimitatea unei simple camere de culcare, figura de ceară ce-şi reluase măreţia adăugând la ea maiestatea morţii.

Dintr-o dată a tăcut toată ţara. Se încheiase o mare epocă de formare, de închegare, sub domnia lungă de patruzeci şi opt de ani a primului său rege.

Dincolo de hotare era vâlvătaia războiului. Un creier cuminte, mereu de veghe, încetase să mai judece. Lipsa lui o resimţeau acei oameni politici care nu se aruncaseră trup şi suflet în tabăra naţionalistă războinică. Pentru cei din urmă, regele murise la vreme.

În clipe atât de dramatice pentru lumea întreagă, se urca pe tron Ferdinand, care trăise în umbra «unchiului». Fire timidă, încăpăţânată, de o rară delicateţe sufletească, dar slabă. Alături de el, strălucitoarea prinţesă Maria arăta, fără nici o ipocrizie, fericirea de a fi regina României.

Pentru cei ce-i priveau pe suverani se punea întrebarea îngrijorată «şi ce va aduce ziua de mâine?», la care frumuseţea triumfătoare a noii regine răspundea:«Victorie!»

Regele ceruse să fie înmormântat în biserica mânăstirii Curtea de Argeş, restaurată în timpul domniei sale. Regina Elisabeta şi-a ales, ca reşedinţă de văduvie, o aripă a palatului episcopal din curtea mânăstirii.

Noii suverani o înconjurau cu dragoste şi cu un respect mişcător, lăsându-i palatul din Calea Victoriei, în care ea şi-a reţinut numai două încăperi mici:atelierul şi o cameră de culcare, de care se folosea când venea în Bucureşti. Regele Ferdinand se urca în fiecare zi să petreacă câteva clipe cu Auntie, când venea să lucreze la palatul cel vechi cu miniştrii săi, însă Cotroceniul a rămas reşedinţa lor ca şi înainte.

Curtea se mărise cu o mulţime de noi demnităţi. Mai multe doamne de onoare, doamne ale palatului, ministrul palatului, şambelan. Mai cu seamă după câţiva ani, când coroana pe care suveranii o purtau era, aşa cum o visase regina Maria, coroana României Mari, Curtea nu mai era deloc vechea Curte pe care o cunoscusem”.

Extrase din: 

Zoe CămărăşescuAmintiri. ediţia a II-aBucureştiCasa Editorială Ponte, 2012

[1]    Unchiul vostru Maiorescu? Ce ştiri aveţi? Nu poate veni, aşa e?(fr.)

[2]    Aceşti bieţi germani(fr.)

[3]    Toate naţiunile ar trebui să facă o horă mare şi să urce astfel spre cer(fr.)

[4]    Ah, ce absurditate, Elisabeth! (germ.)