În istorie sau în literatură, aceste femei au refuzat să fie victime
Iată câteva nume de femei puternice care s-au luptat pentru cea ce credeau ele. În istorie sau în literatură, aceste femei au refuzat să fie victime .
Nimfa Daphne
Eros, care avea de reglat conturi cu Apollo, îl săgetează cu o săgeată de aur, îndrăgostindu-l nebunește de fata zeului Peneus. Iar pe aceasta o săgetează cu una de bronz făcând-o dezgustată de dragostea lui. Urmărită, epuizată, ea este transformată de către tatăl său într-un laur. Cei mai mari artiști, de la Bernin la Tiepolo, au reprezentat-o în fuga ei nebună, ca un simbol al dorinței de emancipare a femeiei grecești.
Sappho (sec. al VII-lea î.H.)
Născută la Lesbos, această poetă trăiește într-o societate dominată de bărbați. Ea le pregătește pe tinerele fete pentru căsătorie – mai exact din punct de vedere sexual, ceea ce i-a adus reputația de lesbiană, concept ignorat de grecii antici. După anumiți autori, ea le iniția pe tinere în cunoașterea propriului corp, cultivându-le totodată spiritul de rebeliune împotriva sistemului patriarhal, care a triumfat în epoca clasică (sec. V-IV î.H.).
Susana
Istoria ei se regăsește în Vechiul Testament, în Cartea lui Daniel. Susana este frumoasa și pioasa soție a lui Ioachim din Babilon. Făcând baie în grădina sa, este agresată de doi bătrâni judecători ai comunității. A doua zi, cei doi susțin că au văzut-o împreunându-se cu un bărbat. Condamnată la moarte, ea este salvată de profetul Daniel, care a demonstrat falsitatea mărturiilor lor. Venerată de nenumărați artiști, ea este emblema triumfului castității asupra concupiscenței senile.
Lucreția
Atunci când romanii au asediat orașul Arde, Lucreția torcea lână. Atâtea patimi a stârnit în fiul regelui Tarquinius Superbus, încât acesta a violat-o, amenințând-o că o acuză de adulter. După ce a fost dezonorată, ea se înjunghie cu un cuțit. Republica Romană ia astfel naștere în 509 î.H. din sângele Lucreției.
Marie de Gournay (1565-1645)
Fiica adoptivă a lui Montaigne refuză „croșetatul” în favoarea studiilor. A fost ea oare amanta lui? Nu se știe. Dar ea a găsit la el o libertate în gândire care corespundea cu felul ei de a vedea lucrurile, demonstrând că prietenia între două sexe e posibilă și că tirania unuia asupra altuia nu are nicio justificare filosofică. Ea se impune ca o scriitoare feministă pionieră prin tratatul „Egalitatea dintre bărbați și femei” (1622).
Madeleine de Scudery (1607-1701)
Supranumită și „Sappho”, ea este una dintre primele femei care au trăit de pe urma scrisului. Seratele ei de sâmbătă erau frecventate de toată elita epocii. Romanele sale fluviu, Artamène ou le Grand Cyrus sau Clelie cu accente mondene sau ușor dulcege, denunță sclavia din cadrul mariajului (Madeleine rămâne nemăritată) și arată speranța pentru un alt fel de societate în „Carte du Tendre”.
Marchiza de Merteuil
În 1782, în „Legăturile primejdioase” de Choderlos De Laclos, acest personaj scandalizează nu atât prin perversitatea și lascivitatea sa (acestea sunt vicii inerente naturii feminine), cât prin dorința sa de putere și independență. Ea face din corpul său o subversiune socială și se autoproclamă subiect și nu obiect, afirmând: „Nu doresc bucurie, vreau cunoaștere”. Aceasta este o transgresiune inacceptabilă!
Olympe de Gouges (1748-1793)
Căsătorită forțat apoi rămasă văduvă, ea nu se recăsătorește pentru a putea publica în voie. Cartea sa „Declarația drepturilor femeii și cetățenei ”(1791) și moartea sa pe eșafod au făcut din ea un simbol al feministelor. În luptele politice, ea aduce o viziune pionieră asupra corpurilor femeilor, ale sclavelor negre și ale gravidelor, îndemnându-le pe femei să nu-și folosească trupul ca instrument de putere.
George Sand (1804-1876)
Faimoasa sa scrisoare către Alfred de Musset, foarte îndrăzneață, lasă impresia că a fost o libertină. Ea își declară gustul pentru plăcere, dar a fost, înainte de toate, o îndrăgostită (până la castitatea cu Chopin) și o partizană a amorului liber. Primul său roman, Indiana (1832), este un manifest împotriva căsătoriilor forțate și toată viața sa – un apel pentru o schimbare radicală a societății și pentru dreptul femeii la cuvânt.
Louise Michel (1830-1905)
„Femeile sunt un șeptel uman care se bate și se vinde”. Muncitoare, prostituate, burgheze vândute pentru zestrea lor ... toate sunt victimile unui sclavagism marital, capitalist, ale dominației sexuale masculine. Louise Michel, fiica bastardă a unui castelan și a servitoarei lui, profesoară anarhistă deportată în Noua Caledonie, a militat toată viața sa pentru un feminism indisociabil de lupta de clasă.
Simone de Beauvoir (1908-1986)
Dincolo de celebrul citat „Nu te naști femeie, devii femeie”, Simone de Beauvoir a luptat atât în viața sa privată, cât și în cea publică, și considera mariajul „o instituție burgheză la fel de repugnantă ca și prostituția”. Ea denunță, de asemenea, discriminarea intelectuală a femeilor. Bisexuală declarată, ea a luptat pe toate fronturile pentru eliberarea corpului feminin.
Gisele Halimi (1927-)
De origine franco-tunisiană, ea începe la 13 ani o grevă a foamei pentru a nu mai fi obligată să facă patul fratelui său. Avocată, apropiată de Sartre și de Beauvoir, ea semnează în 1971 Manifestul a 343 de femei care mărturiseau că au avortat. Feministă și socialistă, ea combate misoginia politicienilor și joacă un rol major, după procesul Bobigny în 1972 și Aix-en-Provence în 1978, în recunoașterea violului drept crimă împotriva unei persoane și nu împotriva moravurilor.