Imperiul Asirian: mașinăria de război care a zdrobit Orientul Antic

În sensul clasic al termenului, atunci când vorbim despre asirienii antici, ne referim, în principal, la ceea ce este cunoscut drept Imperiul Neo-Asirian (sau Imperiul Târziu), care a dominat cel mai vast imperiu cunoscut până la acel moment, aproximativ între anii 900 și 612 î.Hr. Renumit pentru cruzimea sa extremă și pentru un sistem militar deosebit de eficient, statul asirian ascendent a fost descris astfel de istoricul Simon Anglim:

„…un regim agresiv, criminal de răzbunător, susținut de o mașinărie de război magnifică și de succes. Asemenea armatei germane din Al Doilea Război Mondial, armata asiriană era cea mai avansată din punct de vedere tehnologic și doctrinar a epocii sale și a servit drept model pentru generațiile următoare. Asirienii au fost primii care au utilizat pe scară largă armele de fier; iar acestea nu doar că erau superioare celor din bronz, dar puteau fi produse în masă, permițând echiparea unor armate extrem de numeroase.”

Mașinăria de război a Antichității

Spre deosebire însă de susținătorii Germaniei naziste, asirienii pot fi considerați, în anumite privințe, mai „progresiști” în plan politic. Deși aveau tendința de a deporta populații întregi, ei credeau într-o identitate colectivă a ceea ce însemna a fi „asirian” – un statut acordat inclusiv popoarelor cucerite. În esență, nu aderau la concepte absurde precum „rasa stăpânitoare”; dimpotrivă, conducătorii asirieni târzii priveau fiecare supus ca pe o potențială resursă militară și economică, integrată în mecanismul imperial.

Mai mult, statul asirian exista cu mult înainte de apogeul său neo-asirian. Potrivit majorității istoricilor, capitala Așur a fost fondată în mileniul al III-lea î.Hr., fiind astfel cu secole mai veche decât domnia celebrului rege babilonian Hammurabi și codul său de legi. Fără alte introduceri, să explorăm istoria fascinantă a Asiriei antice și extraordinara sa armată.

Paradoxul asirian

În perioada de apogeu, între secolele X și VII î.Hr., asirienii controlau un teritoriu vast, care se întindea de la granițele Egiptului până la podișurile estice ale Iranului. Mulți istorici consideră Asiria drept una dintre primele „superputeri” ale lumii antice.

Într-o observație remarcabilă, istoricul Mark Healy subliniază un paradox: ascensiunea militarismului și imperialismului asirian (începând cu secolul al XV-lea î.Hr.) reflecta, de fapt, vulnerabilitatea inițială a regiunii lor. Teritoriul se afla într-un triunghi expus, delimitat de orașele Ninive, Așur și Arbela (în nordul Mesopotamiei).

Această zonă, bogată în terenuri agricole fertile, era deschisă jafurilor din aproape toate direcțiile, fiind amenințată de triburi nomade, populații montane și puteri rivale din apropiere. Drept reacție, societatea asiriană a dezvoltat un sistem militar eficient și bine organizat, capabil să facă față agresiunii constante, conflictelor și raidurilor – într-un mod care amintește de evoluția ulterioară a romanilor.

Legătura strânsă dintre armată și prosperitatea economică a generat un efect de domino. Pe măsură ce asirienii adoptau strategia „atacul este cea mai bună apărare”, statele vecine deveneau la rândul lor mai belicoase, sporind astfel numărul dușmanilor pe care armata asiriană trebuia să-i înfrângă.

În consecință, campaniile militare au permis asirienilor să absoarbă idei și tehnici străine, ceea ce a dus la o evoluție constantă și la o mare flexibilitate tactică. Disciplina, adaptabilitatea și extraordinarele abilități de luptă au devenit semnele distinctive ale armatei asiriene, care, până în secolul al VIII-lea î.Hr., învinsese majoritatea marilor regate mesopotamiene.

Războiul – marele sistem economic al asirienilor

Dezvoltarea armatei asiriene a fost inseparabilă de prosperitatea economică a statului. În jurul anului 1450 î.Hr., sistemul militar era necesar pentru protejarea teritoriului aflat între puternicele regate Mitanni (la nord) și Babilon (la sud). Însă, odată cu trecerea secolelor, Asiria s-a transformat dintr-un stat defensiv într-un agresor, susținut de forța sa militară în continuă dezvoltare.

Mai multe teritorii cucerite însemnau mai multă pradă: metale, cai, populații calificate și controlul rutelor comerciale vitale din Mesopotamia. Astfel, războiul a devenit o activitate organizată, menită să servească prosperității economice a imperiului. Până în secolul al XI-lea î.Hr., securitatea statului devenise inseparabilă de expansiunea sa, iar armata asiriană era elementul-cheie al acestui mecanism.

Regele asirian – întruchiparea puterii absolute

Pe măsură ce războiul devenea o activitate economică organizată, militarismul asirian se concentra în jurul figurii regelui. Extinderea teritorială era susținută de o ideologie religioasă și naționalistă, în care zeul Așur, divinitatea supremă a panteonului asirian, legitima fiecare decizie a suveranului.

De la jafuri și masacre până la politici interne, toate erau prezentate ca fiind aprobate de voința divină. Regele devenea astfel agentul pământesc al lui Așur, comandant suprem al armatei și administrator al statului. Această centralizare strictă a fost avantajoasă pentru conducători dinamici precum Tiglat-Pileser al III-lea, Sargon al II-lea sau Sanherib, dar a făcut imperiul vulnerabil în fața unui conducător slab.

„Justa” politică a terorii

Analele asiriene din secolul al IX-lea î.Hr. descriu campaniile militare în detalii macabre: „masacrat”, „distrus”, „ars”, „trecut prin sabie”, „trași în țeapă”. Deși aceste descrieri evocă o cruzime extremă, ele aveau un scop precis.

Majoritatea acestor campanii punitive vizau reprimarea revoltelor. Teroarea era folosită ca instrument psihologic, menit să disciplineze supușii rebeli și să descurajeze viitoarele revolte – o strategie comparabilă cu cea a mongolilor. Pedepsele erau atent alese și aplicate doar în anumite contexte, dar, odată puse în practică, erau intens mediatizate pentru a servi drept avertisment.

Manevrele politice imperiale

În prima jumătate a secolului al VIII-lea î.Hr., imperiul a intrat într-o perioadă de instabilitate, în care guvernatorii provinciali acumulau putere și își declarau aproape independența. Ascensiunea lui Tiglat-Pileser al III-lea a schimbat radical situația.

Acesta a fragmentat provinciile în unități administrative mai mici, slăbind astfel puterea nobililor locali. Mai mult, a numit eunuci („ša rēši”) ca guvernatori, funcționari complet dependenți de stat, fără urmași care să le poată revendica poziția. Această măsură drastică a consolidat controlul central și loialitatea administrației.

De la serviciul sezonier la armata profesionistă

Între secolele XIV și VIII î.Hr., armata asiriană era formată în mare parte din țărani mobilizați sezonier. Campaniile militare erau adaptate calendarului agricol. Tiglat-Pileser al III-lea a revoluționat acest sistem prin crearea unei armate permanente – kisir šarruti – disponibilă pe tot parcursul anului.

Recrutarea strictă din provincii, completată de contingente din state vasale și mercenari, a transformat armata asiriană într-o forță diversă, dar uniform echipată. Asirienii au fost printre primii care au introdus uniformitatea armamentului, conferind armatei un caracter aproape național.

Carele de luptă – armele de șoc ale Antichității

Departe de a fi relicve ale Epocii Bronzului, carele de luptă au ocupat un loc central în armata asiriană timp de peste un mileniu. În secolul al VII-lea î.Hr., ele deveniseră platforme grele, trase de patru cai și deservite de patru oameni.

După lansarea salvelor de săgeți, carele atacau frontal, provocând un impact devastator, similar cu cel al cavaleriei medievale. Totuși, limitările lor pe teren accidentat au dus la dezvoltarea cavaleriei, care exploata breșele create de care.

Sistemul scut–arcaș

Infanteria forma coloana vertebrală a armatei asiriene. Arcașii, extrem de apreciați, erau protejați de scutieri înarmați cu sulițe. Scuturile uriașe, confecționate din stuf împletit, erau cultivate special pe malurile râurilor, demonstrând din nou capacitatea organizatorică asiriană.

Măiestria în războiul de asediu

Asirienii au excelat și în arta asediului. Turnuri mobile, berbeci și rampe de pământ erau folosite pentru a sparge fortificațiile orașelor. Relieful de la Lachish, care ilustrează asediul condus de Sanherib în 701 î.Hr., este una dintre cele mai elocvente dovezi.

Totuși, după cum notează Mark Healy, asirienii preferau bătăliile în câmp deschis. Politica terorii era adesea menită să frângă rezistența inamicului înainte de un asediu îndelungat.

Mențiune onorabilă – piei umflate pentru traversarea apelor

Ingeniozitatea militară asiriană se extindea și la traversarea râurilor. Soldații foloseau burdufuri din piele de capră, umflate cu aer, pentru a pluti, în timp ce caii erau ghidați în urma lor. Mașinile de asediu erau demontate și transportate pe ambarcațiuni din piele, pentru a fi reasamblate ulterior.

Există chiar reprezentări care sugerează utilizarea unor primitive dispozitive de respirație subacvatică, ilustrate într-o frescă veche de 3.000 de ani – o dovadă în plus a inventivității militare asiriene.