I.G. Duca: „Turtucaia a fost o pagină de rușine și de durere, o umilință națională”

Ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii publice în perioada Primului Război Mondial și unul dintre apropiații premierului Ionel C. Brătianu, Ion Gheorghe Duca a trăit din interiorul guvernului înfrângerea dureroasă de la Turtucaia. În Amintirile politice, I.G. Duca îi acuză pe generalii care au condus trupele române din Dobrogea de incompetență și lașitate. Mai mult, acesta vorbește și despre impactul psihologic nefast ce a cuprins întreaga societatea românească după pierderea bătăliei de la Turtucaia.

„Generalul Aslan, care comanda armata III de care depindea garnizoana din Turtucaia și care își avea cartierul la București, nu părea însă îngrijorat. Mărturisesc că nici nouă situația nu ni se arăta prea gravă, știam că Turtucaia e bine întărită, că în dosul ei era Silistra și ea destul de bine întărită, că acolo se afla o garnizoană puternică, care putea oricând veni în ajutorul celei din Turtucaia. În fine, deși încet, rușii totuși înaintau, Zaioncicowski trebuia dintr-un moment într-altul să fie cu diviziile lui pe pozițiunile indicate și, prin urmare, în măsură să atace pe bulgari. Trupele noastre, sub comanda lui Arghirescu – un protejat al Generalului Averescu și care se bucura de-o bună reputație – erau la posturile lor și nu așteptau decât să facă legătura cu rușii. Situația se prezenta deci sub auspicii oarecum bune. Cu cât trecea însă vremea, cu atât situația devenea mai critică, o linie de forturi cade, cealaltă rezistă greu, Generalul Teodorescu, care comandă la Turtucaia, cere ajutoare, Generalul Aslan începe să se agite. Atunci Marele Cartier adună trupele disponibile în jurul Bucureștiului, le trimite cu camioane și cu automobile în grabă la Oltenița, ordonă Generalului Basarabescu să iasă din Silistra și să atace în flanc bulgarii care operau în jurul Turtucaiei, apoi dispune ca rușii, ajunși în fine pe linia fruntariei, să ia și ei aceeași direcție. Dar totul era zadarnic, știrile erau tot mai rele, la Turtucaia nu se mai rezista, Basarabescu se retrăgea în dezordine, Zaioncicowski nu era de găsit nicăieri. Arghirescu se hărțuia cu slabe forțe bulgărești în direcția Bazargicului, Marele Cartier adresează genealului Teodorescu un apel suprem:«Garnizoana să lupte până la ultimul om!»

În ziua de miercuri 26 august la amiază, adică a zecea zi după intrarea noastră în război și a șaptea zi după începerea primului atac bulgar, totul era pierdut. Generalul Teodorescu își părăsește postul de comandă în goana automobilului, o panică indescriptibilă urmează printre trupe, toți pornesc spre Dunăre și caută s-o treacă. Se petrec scene îngrozitoare, pe ici pe colo câțiva ofițeri caută să restabilească zadarnic ordinea, alții cu un admirabil eroism luptă până în ultima clipă și până la ultima cartușă. Și, în mijlocul acestei învălmășeli fără seamăn, armatele bulgaro-germane ocupă cetatea. Rezultatul:480 ofițeri, 28.000 soldați prizonieri în plus 100 de tunuri, 62 de mitraliere și o mulțime de materiale cad în mâinile inamicului, afară de aceasta, 160 de ofițeri și 6.000 soldați morți sau răniți. Fără îndoială iluminații la Berlin și la Sofia, la Budapesta și la Viena. Era pentru noi o groaznică lovitură. Ce se întâmplase? Cum se explica acest dezastru? [...]

CITEȘTE ȘI 

Regina Maria:„Turtucaia a fost o nenorocire în toate privințele, o greșeală cumplită”

Turtucaia și rușinea de a fi înfrânți de bulgari

«Turtucaia cʼest notre Verdun»

Generalul Aslan s-a dovedit de o incapacitate și de o lipsă de conștiință scandaloasă, juca cărți la Jockey Club, făcea pe grozavul și spunea imbecilități spre pildă, că «Turtucaia cʼest notre Verdun, qui frotte sʼy pique!» Mai târziu a contestat că a jucat cărți, a susținut că a mers numai la club să caute un prieten, a negat rotomantadele lui verbale, din nenorocire însă așa a fost. De altfel, nici nu s-a dus pe front să vadă cum stau lucrurile, să verifice dacă măsurile luate se execută, dacă comandanții locali se arată la înălțimea misiunii lor, trăia într-o completă beatitudine. Când s-a desmeticit era prea târziu și atunci și-a pierdut capul a trimis rezerve în Turtucaia, care au fost măcinate treptat și fără folos, nici nu s-a interesat să vază ce face armata de la Silistra, cum anume își executa mișcarea.

Cât despre Generalul Teodorescu, acesta și-a pierdut capul din prima zi, ca mulți ofițeri de birou capabili, pe front s-a arătat cu desăvârșire lipsit de orice calități de comandament. Nici un moment nu a avut trupele sale în mână, era cuprins de spaimă, dădea ordine și contra-ordine, iar la armă a fugit în chip rușinos, părăsindu-și postul și oamenii. În asemenea condițiuni, e firesc ca și subalternii lui să nu fi fost la înălțimea chemării lor, unii dintre ei s-au retras în fața primei presiuni mai puternice a inamicului, când s-a dovedit că ar fi putut foarte lesne să reziste, alții s-au zăpăcit și nu au mai fost stăpîni pe mișcările lor. Iar trupa ce era să facă? Se poate ca un regiment compus din orășeni și din mahalagii de la București să fi luptat mai slab, dar celelalte nu pot fi învinuite, ba dimpotrivă, grănicerii trimiși în grabă din București au luptat cu o neîntrecută vitejie. Dar ce se poate cere la o trupă rău comandată, lăsată în voia ei?

În sfârșit, generalul Basarabescu a fost mai prejos de orice calificare, nu numai că a stat la Silistra fără să miște, dar când i s-a dat ordin să meargă repede în ajutorul Turtucaiei, s-a pus prea încet în mișcare, și la prima ciocnire cu inamicul, care îi era cu mult inferior, s-a speriat și s-a retras de fapt fără să lupte, retragerea făcând-o într-o dezordine care s-a transformat în panică;astfel, două zile după Turtucaia, Silistra nu se mai putea nici ea apăra, iar bulgaro-germanii intrau cu ușurință și fără pierderi în acest al doilea punct strategic, în această a doua cetate fortificată a noastră. Iar generalul Zaioncicowski, pur și simplu nu a executat ordinele ce i s-au dat, când i s-a spus să se îndrepte spre Turtucaia, a luat-o în sens opus, spre Bazargic. În concluzie, cel mai bun plan din lume, dacă nu se execută, nu mai valorează nimic. Aceasta a fost situația la Turtucaia. Atunci și în urmă am auzit mereu spunându-se că Turtucaia a fost o pagină de rușine și de durere, o umilință națională fără de seamăn, simbolul ușurinței, neprevederii, al tuturor slăbiciunilor neamului nostru. Sărmanul Brătianu a fost atacat ani de-a rândul pe această temă. Făcuse unitatea țării și i se striga încă «Turtucaia!», care se invoca spre a se dovedi nepregătirea noastră militară. [...] Aslanii, Teodoreștii, Basarabeștii sunt din nenorocire manifestațiunile unui fenomen general, să reducem deci și noi lucrurile la adevărata lor proporție. Ele sunt destul de triste, ca să nu le mai exagerăm.

Marele Cartier General și Brătianu

Așa cum a fost, Turtucaia a avut două consecințe dezastruoase:una morală și alta materială. Cea morală:abia pornisem atât de bine, trecusem fără greutate Carpații, ne vedeam înaintând spre inima Ardealului, și iată-ne de-odată bătuți la sud de bulgari, și amenințați cu invazia lor în Dobrogea. Înfrângerea era așa de răsunătoare, încât nu numai că anula toate succesele – netăgăduitele succese la nord – dar că arunca de la început un fel de val de discredit asupra întregii noastre intrări în acțiune. Neajunsurile trebuiau repede să le resimțim în armată, în populația civilă și în afară. În armată, mulți criticau compunerea Marelui Cartier General, ar fi vrut să vadă în capul lui pe altul decât pe generalul Iliescu. Deși i se recunoșteau calitățile de inteligență și de cultură, nu se bucura de autoritate morală, era considerat cam ușuratic și învinuit de-a fi foarte rău înconjurat. Situația lui era atribuită exclusiv protecției lui Brătianu. Pe de altă parte, se și făcuse o greșeală, încredințându-se oficial conducerea Marelui Cartier General, Generalului Zottu, fostul șef al Statului Major, un general bătrân și vădit nepotrivit pentru un loc de așa mare răspundere. Se știa, însă, că dânsul era de fapt înlăturat de la postul său, că nici nu mergea la Cartierul General, unde Iliescu conducea totul. Aceste anormale și desigur foarte regretabile combinații sporeau încă ostilitatea împotriva generalului Iliescu și, în ultimă analiză, se răsfrângeau asupra lui Brătianu.

Pe de altă parte, Generalul Averescu, care condusese campania din 1913, era foarte popular și avea mulți devotați în rândurile armatei și în sânul partidelor politice. Aceștia susținuseră din prima zi că se făcuse o greșeală și că ar fi trebuit să se încredințeze comanda supremă a oștirilor lui Averescu, ne putem așadar ușor închipui care a fost atitudinea lor îndată după Turtucaia. Totul este vina lui Iliescu, el a făcut planul de război, acest plan era absurd. Dacă cel puțin ar fi luat pe urmă măsurile cuvenite, dezastrul se putea evita, dar nu le-a luat!

Slaba autoritate a lui Iliescu era pierdută, și fără îndoială că această atmosferă numai prielnică nu putea să fie pentru a susține moralul armatei și pentru a o oțeli în vederea luptelor ce se pregăteau și a încercărilor ce ne așteptau. Popularitatea lui Brătianu în armată era, firește, și ea puternic compromisă și greu putea să se restabilească până la sfârșitul războiului.

Mitropolitul Conon a vrut să fugă din București

În populația civilă deziluzia era mare, unii, obișnuiți cu succesele ușoare ale campaniei din Bulgaria, concepeau cu greu ideea unei înfrângeri imediate și mai cu seamă a unei înfrângeri provocată de bulgarii pe care ne obișnuisem atâta a-i disprețui. Alții, conștienți de gravitatea acestui război și îngrijorați de la început de cele ce ne așteptau, erau acuma cuprinși de un adevărat pesimism. Totul li se părea compromis și pierdut. Alții, cu sinceritate, sau din politică, reeditau învinuirile de mai sus, acuzau și amenințau. Germanofilii, cu un surâs nestăpânit, șopteau prin colțuri:«Noi știam că așa se vor petrece lucrurile, noi știam că pe germani nu îi poți bate, că superioritatea lor pe toate fronturile este covârșitoare. Dar cine a vrut să ne asculte? V-ați îmbătat de cuvinte și de iluzii. Poftiți acuma, aveți războiul!»

Naționaliștii erau și mâhniți și supărați, mâhniți fiindcă trâmbițaseră atât de mult că Germania este isprăvită, că e destul să o atacăm și noi, pentru ca să se prăbușească definitiv, că greutățile războiului sunt o invenție a lui Brătianu, un pretext pe care îl invoca pentru a-și justifica nehotărârea și a-și scuza germanofilia. Astfel încât nu se putea împăca cu o atare desmințire brutală a tuturor afirmațiilor lor de doi ani. Pentru prima oară simțeau că au și ei răspunderea de-a fi dus țara la război. Supărați, fiindcă bineînțeles tot ce se petrecea era din vina lui Brătianu, războiul trebuia făcut, dar trebuia altfel pregătit și trebuia altfel condus. De unde în primele zile vorbeau de guvern național, că nu înțeleg să se solidarizeze cu greșelile și cu încăpățânările D-lui Brătianu. [...]

Pe urmă au apărut avioanele germane, iar într-o bună zi au bombardat cu deosebită stăruință Dealul Mitropoliei, unde o bombă a pătruns prin acoperișul de sticlă al cupolei Camerei, a lovit în plin tribuna oratorilor, pe care au distrus-o și a căzut pe scaunul unui deputat. Câteva clipe după aceea am fost la Cameră, Mitropolitul Conon fusese atât de înspăimântat de acest bombardament, încât ne chemase imediat pe mine – Ministrul de Culte – și pe Petrache Gârboviceanu, administratorul Casei Bisericilor. Când am sosit l-am găsit tremurând, cerându-ne protecție, învinuindu-ne parcă pe noi de bombardamentul nemților, zicându-ne că pleacă din București, în sfârșit, o scenă lamentabilă, care a fost pentru noi ca o prevestire a atitudinii pe care nenorocitul ierarh trebuia să o aibe în timpul ocupației. Cu greu l-am liniștit și l-am convins că este o imposibilitate morală ca el, șeful Bisericii, să fugă și să-și părăsească de frică păstoriții. Am plecat scârbiți de acest moșneag, care în loc să dea țării pilda bărbăției, a creștineștii nepăsări de moarte, nu se gândea decât la pielea lui, și care în clipa când atâția tineri erau secerați și când, la urma urmei, ar fi trebuit să considere ca o fericire supremă eventualitatea unei asemenea morți eroice, se mărginea să tremure ca un laș. Eram indignat de spectacolul unui suflet atât de sterp, mă gândeam la Cardinalul Mercier și îmi plesnea obrazul de rușine pentru Biserica mea”.

(I.G. Duca, Aminitri politice, vol. II, Munchen, 1981)

*Intertitlurile aparțin redacției.