Ideologie Imperială Bizantină – criza secolului VIII
Începând cu secolele VII şi VIII au avut loc câteva modificări profunde în ideologia imperiului creştin universal, consecinţa a disparităţii dintre realitatea politică şi dimensiunea teoretică a imperiului creştin. Zona de epicentru a acestui fenomen a fost Italia. De-a lungul acestor secole, legitimitatea pretenţiilor bizantine în Italia nu a fost contestată, încă de la disoluţia imperiului roman, în secolul V. În toată perioada dominaţiei ostrogote în Italia, urmată de reconquista lui Iustinian şi apoi, în secolul VII, sub Heraclizi, împăraţii constantinopolitani erau consideraţi posesori legitimi ai Italiei.
Suportul Papalităţii pentru Constantinopol a rămas constant pe toată perioada, datorită simbolului legitimităţii pe care Constantinopolul îl deţinea, dar şi din considerente practice, deoarece armatele imperiale susţineau autoritatea papală în Italia.
Numeroasele dificultăţi pe care secolele VI-VIII le-au adus împăraţilor din Răsărit au condus la o schimbare dramatică a acestei situaţii. Dacă politica răsăriteană până în secolul VI s-a bazat pe o concurenţă militară cu Imperiul Persan, vechi inamic al romanilor, a doua jumătate a secolului VII aduce o modificare importantă în dinamica geopolitică a Orientului. Ascensiunea arabilor, victoriile pe care aceştia le obţin, obligă Imperiul Bizantin să işi consolideze frontierele estice, în dauna intereselor sale din Italia. Dificultăţile create de arabi, care sub Moavia ocupă Egiptul şi Palestina, teritorii tradiţional aflate sub dominaţia împaratului bizantin, coroborate cu invazia longobarzilor din nord, care au cucerit o parte importanta a peninsulei italice (de la Milano şi Pavia in nord, până la Benevento şi Spoleto în zona centrală a ţării).
Doctrina Sfântului Apostol Pavel
Declinul politic al Bizanţului a fost însoţit şi de un declin al autorităţii sale spirituale. Afirmarea controversei iconoclaste a dinamitat Concordia dintre bisericile apusene şi cele orientale. Iconoclasmul a apărut în Asia Mică, sub influenţa probabilă a lumii islamice, în timpul domniei împăratului Leon al III-lea din dinastia Isauriana. Iconoclasmul a fost folosit de Isaurieni şi ca un levier politic, menit să impună dominaţia incontestabilă a instituţiei imperiale asupra bisericii. Cererea explicită de subordonare, pe care monarhii o impun, se află în legătură cu situaţia delicată prin care trecea imperiul, din punct de vedere economic şi militar. Impăraţii iconoclasti au fost neclintiţi în decizia lor de redefinire a dogmelor, într-un sistem de interpretare conform cu necesităţile instituţiei imperiale.
Dacă în Orient autoritatea seculară era puternică, iar iconoclasmul avea adeziunea unor segmente sociale, în Occident, politica imperială a avut repercusiuni grave pentru interesele statului bizantin. Fiind ferită de autoritatea seculară a Constantinopolului, Roma şi-a permis o politică divergentă în ceea ce priveşte iconoclastia. Această criză teologică a adâncit linia de fractură existentă deja între biserica constantinopolitană şi cea romană, afirmandu-se şi o dimensiune politică a conflictului. Dacă până atunci contrele dintre scaunele patriarhale se petreceau în plan teologic, în cadrul conciliilor ecumenice, odată cu slăbirea autorităţii imperiale în Italia şi cu definirea articulată a doctrinei Sfântului Apostol Pavel, care legitimează tendinţele cezariste al episcopului roman, disensiunea se va manifesta pe plan politic, un lung proces prin care Papalitatea încearcă să iasă de sub autoritatea morală şi politică a Imperiului Bizantin.
Un rol proeminent în conturarea indepedenţei Romei faţă de autoritatea laică de la Constantinopol l-a avut Papa Grigore I, care a contestat vehement, pe plan teologic, politica iconoclastă a împăratului Leon al III-lea. De asemenea, Grigore I a acţionat pe plan politic şi diplomatic în convergentă cu obiectivele directe ale Romei, fără a urma politica impusă de Constantinopole. Conflictul tacit cu autoritatea imperială s-a transformat într-o actiune fătişă, odată cu cererea expresă a împăratului de a susţine politica sa iconoclastă.
Grigore s-a opus cererii, statuând principiul primei autorităţi pontificale în materie de dogmă şi a cerut anatemizarea sustinătorilor iconoclastiei.
Papalitatea şi regii franci
În plan diplomatic, conştientizând incapacitatea puterii imperiale de a proteja Roma de intruziunile longobarde, Grigore a solicitat ajutorul regatului franc. Situaţia politică şi scăderea autorităţii reale a Imperiului Bizantin în Occident au reprezentat argumente serioase pentru o politică papală viguroasă şi independentă.
Regatul franc a fost cel mai important aliat al Papalităţii în această perioadă tulbure din istoria bisericii romane. Alianţa între Papi şi regii franci a fost un succes pentru ambele părţi, în acest context Papalitatea mărindu-şi rolul politic în peninsula Italică, în timp ce regii franci au obţinut o legitimare simbolică.
Un episod elocvent al colaborării între cele două autorităţi s-a consumat la mijlocul secolului VIII, al cărui protagonisti au fost Papa Ştefan al II-lea şi Pepin cel Scund, fondatorul dinastiei Carolingiene. La solicitarea Papei, regele franc a purtat un război împotriva longobarzilor, pe care i-a infrânt, confiscând o parte importantă din Italia centrală şi de nord. Printre cuceririle lui Pepin s-a numarat şi exarhatul Ravenei, vechi simbol al autorităţii bizantine în peninsulă. Consecinţele acestui război au fost extrem de interesante în plan politic, acolo unde s-au adus grave atingeri intereselor împaratului constantinopolitan. Exarhatul Ravenei, ca şi Italia, de altfel, era considerat a fi o posesiune legitimă a Bizanţului, pe care Pepin nu a considerat oportun să i-o retrocedeze, teritoriul în cauză fiind donat Papalităţii.
Papa, devenit şi autoritate seculară, i-a conferit lui Pepin o demnitate romană importantă, privilegiu rezervat până în acel moment doar împăraţilor.
Acest moment anticipează cea mai puternică linie de fractură între conceptul unitar al imperiului creştin universal cu capitala la Constantinopole şi definirea conceptului de creştinătate latină, unde autoritatea episcopului Roman era preeminentă.
Secolul VIII este esenţial pentru cristalizarea autoritatii laice a Papalitatii, fapt fundamentat, după cum am vazut, pe un reflux al puterii bizantine şi o divergenţă acută între dogmele agreate în Orient şi Occident.
Papalitatea a avut inspiraţia de a-şi legitima pretenţiile de preeminenţă atat în plan ecleziastic cât şi laic. Dacă în materie de legitimitate religioasă, biserica romană a creionat în decursul a trei secole o doctrina prin care să justifice primatul Romei în raport cu celelalte scaune patriarhale(Doctrina Sfântului Apostol Petru), în plan politic această legitimitate a fost fabricată, în lipsa unor argumente reale. Cheia de bolta a pretenţiilor laice ale episcopilor romani a fost, fără îndoială, Donatio Constantini. Acest document a reprezentat, timp de şapte secole, argumentul suprem al Romei în plan politic. Donatio Constantini este un act falsificat de cancelaria romană la jumătatea secolului VIII. Acest document conferea Papei autoritate temporală asupra părţii apusene a Imperiului Roman, fiind pretinsa operă a Împăratului Constantin cel Mare. Tradiţia afirmă că marele împărat a acordat acest privilegiu Papei Silvestru I pentru că il iniţiase în tainele creştinismului şi îl vindecase de lepră.
Falsitatea documentului a fost dovedită în secolul XIV de renascentistul Lorenzo Valla, care a arătat imposibilitatea redactării documentului în secolul IV.
Carol cel Mare-imperator augustus
Implicarea practică a Papalităii în afacerile politice ale Occidentului, dublată de crearea unei baze teoretice, doctrinare, care să legitimize aceasta interferenţă, a atins punctul culminant la pragul dintre secolele VIII şi IX. Susţinerea francilor şi ostilitatea faţă de împăratul roman de la Constantinopole au determinat evenimente ce au creat o falie insurmontabilă între Orient şi Occident, atât în plan politic, cât şi spiritual.
Imaginea asupra imperiului unic creştin, conturată de gândirea teologică a lui Eusebiu din Cesareea şi a Fericitului Augustin la începuturile erei creştine, a început să se modifice, datorită presiunilor exercitate de noul status-quo politic. Riftul teologic şi politic, care işi are premisele descrise în rândurile de mai sus, a modificat in esenţă relaţia Occident-Orient, prin afirmarea papo-cezarismului roman.
Cea mai puternică impresie asupra Constantinopolelui a lăsat-o ziua de Craciun a anului 800, atunci când Papa Leon al III-lea, l-a încoronat pe Carol cel Mare în catedrala Sfântul Petru din Roma ca Împărat Roman. Iniţiativa papală urmărea să submineze tradiţia tipică a încoronării. La Constantinopol, ca o consecinţă a tradiţiei romane, împaratul era recunoscut, în prima fază, de armată şi popor, ca abia apoi să fie uns de către Patriarh, într-un act marginal. În concepţia politică bizantină basileul avea o relaţie directă cu divinitatea, ca stăpân al “cetăţii oamenilor”, transpunere terestră a “cetăţii lui Dumnezeu”, aşa cum o numeşte Augustin.
Leon al III-lea a încercat, prin ungerea lui Carol, să acrediteze ideea că episcopul roman era singura autoritate care putea înfăptui voinţa lui Dumnezeu, schimbare dramatică faţă de imaginarul politico-teologic al epocii.
Totuşi, Carol cel Mare şi-a acceptat rolul de defensor eccleşiae pentru a obţine un plus de legitimitate, fără a avea dorinţa de a uzurpa titlul de împărat al romanilor. În fapt, în imaginarul politic germanic, căruia Curtea de la Aachen îi era tributară, puteau coexista mai multe imperii. Imperiul era, in virtutea acestui tip de gândire, suma a mai multe regate (condiţie pe care regele Carol o îndeplinea în calitate de rege al francilor şi longobarzilor). De altfel, chiar după recunoaşterea titlului său imperial de către Mihail I Rangabe, titulatura lui Carol va arăta, atât concepţia sa politică, cât şi recunoaşterea drepturilor legitime ale împaraţilor constantinopolitani (Carolus, gratia Dei, rex Francorum et Longobardorum, imperator augustus). Aşadar, Carol va prefera titlul de “imperator augustus” celui de “imperator romanorum”, folosit la Constantinopol. De altfel, în timpul acestei perioade ciudate, împaratul Nikephor I işi schimba titulatura de “basileus” în cea de “basileul ton Rhomaion”, pentru a sublinia prestigiul Bizanţului.
Contextul politic a fost unul extrem de favorabil iniţiativei papale, Bizanţul trecând, la sfârşitul secolului VIII, printr-un moment de cumpănă, în timpul dezastruoasei domnii a Irenei (797-802), perioadă de mare instabilitate internă a Imperiului Bizantin.
Disensiunile dintre Biserica Romană şi cea Constantinopolitană au devenit din ce în ce mai frecvente, în ultimele două secole ale primului mileniu creştin. La mijlocul secolului IX are loc o criză care se încheie cu excomunicarea reciprocă a celor doi patriarhi, cunoscută ca Schisma lui Photios. Aceste momente se vor încheia în plan teologic prin schisma de la 1054, care separă definitiv spiritualitatea occidentala de cea orientală. În plan politic, sentimentul de apartenenţă la valorile politice şi de civilizaţie romane, persistent în evul mediu timpuriu în Occident, se disipează, lăsând loc unei noi identităţi occidentale, cu rădăcini germanice. Cel mai traumatizant moment pentru bizantini, esenţial pentru înţelegerea noilor relaţii dintre Occident şi Orient este ocuparea Constantinopolului de către latini în 1204.