Ideile fixe în istoria militară

Al Doilea Război Mondial a însemnat o altă etapă în lupta pentru dominaţie mondială a câtorva jucători cu pretenţii pe care nici Terra nu mai putea să le încapă. Din păcate, această fixaţie politică se moşteneşte din generaţie în generaţie de conducători, ca un blestem ce nu se mai termina şi pe care oamenii cultelor nu reuşesc să le îndepărteze prin rugăciuni şi slujbe.

Teoretic, militarii reprezintă forţa unor popoare, dar au fost mai tot timpul pioni în mâinile politicienilor ajutaţi de mediul de afaceri. Ofiţerii de calitate trebuie să fie mereu deschişi spre nou şi să elimine afecţiunea deosebită pentru armele cu care au lucrat în tinereţe. Din păcate, logica afectivă este mai puternică decât logica raţională şi pasiunea pentru un model de armă devine obsesie, intensificată de acumularea anilor de viaţă şi de serviciu. Militarii germani au fost profund ataşaţi de mitralierele uşoare montate pe avioane şi trecerea la cele grele s-a făcut foarte târziu, chiar dacă aparatele americane de vânătoare foloseau câte patru sau chiar câte opt şi proiectilele spulberau pur şi simplu ţintele aeriene, indiferent de cât de consistent era blindajul din cel mai ȋmbunǎtǎțit oțel prin aliere.

Dictatorul Adolf Hitler a pus accent pe puştile din Primul Război Mondial şi n-a apreciat suficient armele automate individuale. Erau perfecte pentru un tir precis la distanţe de sute de metri, dar se constatase în practică faptul că infanteriştii obişnuiţi aveau o precizie foarte scăzută pe măsură ce creşteau distanţele şi că luptele se intensificau sub 200 m. Era necesară o ploaie de plumbi într-un timp scurt pentru a provoca pierderi grele adversarului ce înainta în teren descoperit. Pistolul-mitralieră a fost mereu în cantităţi insuficiente, ceea ce nu se putea spune despre forţele inamice. Descoperirea carabinei automate de asalt a fost un mare salt înainte, dar era prea târziu şi au profitat în mod deosebit tocmai adversarii sovietici. În plus, era destul de grea, obosind infanteristul prin masa sporită. 

 Conservatorismul german se vede foarte bine din istoria aparatului de transport Ju-52. Iniţial a fost proiectat cu un singur motor, dar era evident că nu exista suficientă putere pentru creşterea vitezei şi a încărcăturii. A apărut în 1932 Ju-52/3m şi soluţia a plăcut mediului civil şi celui militar, însuşi dictatorul Adolf Hitler preferând maşina simplă de zbor. Modelul a fost folosit intensiv pe toate fronturile şi a fost cerut şi la export. Totuşi, avea cel puţin două hibe. A fost păstrat trenul de aterizare fix, ceea ce reducea din raza de acţiune. Nici soluţia cu trei motoare nu era mai fericită, modelul american DC-3 demonstrând în epocă faptul că sunt suficiente două instalaţii de propulsie. Inginerii germani au vrut să modernizeze utilul aparat de transport şi au propus variantele Ju-252 şi Ju-352, ambele prezentând complicatul sistem cu trei motoare mai puternice.

 Nici comandanţii britanici nu s-au dovedit a fi în mod deosebit mobili intelectual. Tancurile erau produse în jurul tunului cu calibrul de 40 mm, complet depăşit în raport cu cele ale inamicilor şi, în plus, nu folosea nici proiectile explozive pentru nimicirea pieselor anticar şi a grupelor de infanterişti. Blindate precum Matilda au avut succes pe câmpurile de luptă din Africa de Nord împotriva soldaţilor italieni slab echipaţi cu armament greu, dar au devenit aproape inutilizabile în faţa artileriei germane, mai ales că nu erau ajutate de grupul energetic. Generalii au cerut un blindat greu de 28t, dar au uitat că se mai poate lucra şi la calitatea construcţiilor. Sudura n-a fost preferata producătorilor de tancuri şi nici înclinarea blindajelor n-a fost acceptată cu uşurinţă. Aviatorii au plătit un scump tribut pentru că mitralierele uşoare erau folosite pentru apărarea bombardierelor grele sau pentru echiparea avioanelor de vânătoare.

Avioanele Spitfire şi Hurricane scuipau o furtună de gloanţe, dar proiectilele mici nu reuşeau să doboare ţinte ce ajungeau acasă ca nişte strecurători. Pericolul reprezentat de tunurile de pe avioanele Me-109 a dus în cele din urmă la adoptarea unor arme de calibrul 20 mm şi aparatele germane au început să resimtă amplificarea forţei de distrugere. Nici proiectanţii germani n-au vrut să rămână mai prejos cu ideile înţepenite pe anumite simpatii şi aparatele de vânătoare au păstrat mitralierele uşoare multă vreme. Ocupau spaţiu util şi limitau puterea de foc împotriva ţintelor ce primeau blindaje din oţel. Mult mai interesant era trenul de aterizare. Fragil, impunea o atenţie deosebită la aterizare, o adevărată piatră de încercare pentru orice pilot. A fost păstrat până la sfârşitul producţiei şi atelierele de reparaţii aveau mereu pacienţi metalici.

 Conflagraţia mondială a trecut, dar au apărut noi fixaţii. Generalii cereau mereu mai multe tancuri, avioane, rachete şi focoase nucleare. Să nu uităm de submarine şi portavioane scumpe. Dacă marile puteri au avut resursele financiare şi umane necesare împlinirii acestor vise, micile popoare au fost terorizate de lideri ce se visau stăpânii lumii prin saturarea armatei cu tehnică performantă.

 Omenirea a trebuit să plătească din greu aceste pofte de produse speciale şi a fost convinsă de necesitatea existenţei lor prin persuasiune şi cu forţa. Militarii chemaţi să utilizeze produsele speciale au plătit un greu tribut de sânge pentru ideile fixe ale comandanţilor, dar tot aceştia sunt cei lăudaţi prin cărţi şi urcaţi pe piedestal cât mai înalt.