Iancu de Hunedoara și campaniile anti-otomane

Iancu de Hunedoara, unul dintre cei mai mari comandanți militari ai Europei medievale, a participat la numeroase campanii anti-otomane. Aplicând tactici de luptă moderne și variate a reușit să țină piept armatelor otomane. Cea mai importantă  victorie asupra turcilor a fost cea de la Belgrad din anul 1456, care a încetinit considerabil avansul Semilunei înspre Europa Centrală.

La 6 iulie 1439, patriarhul Iosif II al Constantinopolului, secondat de împăratul Ioan VIII Paleologul, aflați la Florența, semnau unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică, într-o amplă încercare pragmatică de a dobândi sprijinul occidental împotriva otomanilor. Această Unire nu a fost însă ratificată de întregul cler ortodox, fiind respectată doar de patriarh și de ultimii împărați ai Constantinopolului. Noile autorități ecleziastice instalate de otomani în Constantinopol în 1453 au refuzat ulterior orice apropiere de Occidentul catolic.  Principala condiție pentru această Unire era ajutorul militar occidental, care putea fi dat în Balcani, în primul rând, de către Ungaria, puternic regat medieval, aflată în prima linie a războiului anti-otoman, și singura capabilă de a efectua campanii de anvergură la sud de Dunăre. Defensiva ungară era mereu întărită în aceste zone, din cauza creșterii intensității raidurilor otomane în Transilvania și sudul Ungariei, mai ales după moartea lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și împărat al Germaniei. După o serie de atacuri asupra Serbiei și Bosniei, Serbia a devenit provincie otomană în 1439, despotul acestei țări, George Brancovici, refugiindu-se în Ungaria. În 1440, primul asediu otoman al Belgradului s-a încheiat cu o victorie creștină, fortăreața rezistând eroic. Norocul creștinilor în această perioadă a fost datorat situației militare din Anatolia, unde otomanii duceau un greu război de uzură contra emiratului de Karaman, unul dintre cei mai activi aliați ai creștinilor. Acest stat era musulman, dar avea tot interesul ca statele creștine să îi înfrângă decisiv pe otomani.

Cruciada Târzie

În 1442, otomanii au făcut o generoasă ofertă de pace ungurilor, în schimbul Belgradului. La aceasta au contribuit și victoriile defensive din Transilvania și Valahia ale lui Iancu, din anii 1441-1442, victorii care au dat mari speranțe creștinilor din Balcani, dar și de la nord de Dunăre. Chiar și sârbii s-au orientat înspre Iancu, în speranța unei victorii comune anti-otomane, care să fie de durată, cu toate că relațiile dintre sârbi și unguri nu fuseseră foarte bune în ultimele decenii.

La 1 ianuarie 1443, papa Eugeniu IV chema Occidentul la cruciadă, împreună cu karamanizii. Aceștia din urmă au fost însă zdrobiți în luptă de către otomani, astfel încât întreaga armată otomană putea acum să se concentreze doar pe defensiva în Balcani. Evenimentele politice și militare ce se vor derula de acum și până în 1456 (după unii, 1448) sunt cunoscute generic drept Cruciada Târzie și îl au ca erou principal pe unul dintre cei mai mari comandanți militari europeni ai vremii, Iancu de Hunedoara. Acesta și-a folosit cunoștințele militare avansate, dobândite cât timp a fost în serviciu militar în Italia sau în alte teatre de război ale Europei. A aplicat tacticile militare de ultimă oră și bazându-se pe mercenari experimentați, pe marea nobilime, dar foarte mult și pe mica nobilime, inclusiv cea românească transilvăneană, a reușit să țină în frâu expansiunea otomană. Toate aceste elemente îmbinate i-au adus câteva mari victorii, devenind erou național al românilor și maghiarilor deopotrivă. 

Regele Sigismund de Luxemburg

Campania cea Lungă – 1443-1444

O dată cruciada declarată, ungurilor le-au trebuit câteva luni bune de pregătiri, astfel încât au declanșat atacul la sud de Dunăre abia în octombrie 1443, pe o vreme care îi avantaja pe cruciați, atâta vreme cît puteau să asigure hrana oamenilor și cailor, și cât timp temperatura nu cobora foarte mult. Armatele ungare, transilvănene și sârbe au avut inițial avantajul în luptă, pătrunzând adânc în actuala Bulgarie și măturând trupele otomane care nu puteau face față asaltului. Otomanii au adoptat tactica pământului pârjolit, distrugând totul în retragere, arzând satele și capturând orice fel de provizii, lăsând armata cruciată într-o situație cel puțin delicată. Creștinii i-au urmărit totuși pe turci înspre pasurile Balcanilor, unde aceștia făcuseră însă palisade și așteptau în ordine lupta, comandați de însuși sultanul Murad al II-lea. Avantajul era acum de partea otomanilor, care au și obținut o victorie tactică în bătălia în pasul Zlatița, pe un frig crunt și printre nămeți mari de zăpadă, înainte de Crăciunul anului 1443. Pentru Iancu și comandanții creștini a fost clar că trebuie să se retragă, armata riscând să piară în totalitate din cauza frigului, lipsei hranei și a atacurilor turcilor, care erau acum cu moralul ridicat. Totuși, bătăliile defensive duse în timpul retragerii au fost câștigate toate de creștini, campania încheindu-se astfel cu o victorie cruciată, cel puțin morală, avantajele militare nefiind deosebite. Propaganda creștină a răspândit însă vești despre o victorie clară, stârnind din nou interesul european pentru o cruciadă anti-otomană. 

Otomanii se aflau și ei într-o situație delicată, umiliți de creștini pe propriul lor teritoriu, aflându-se în pericol de a fi invadați din nou. După expedițiile otomane nereuşite împotriva Belgradului, a Transilvaniei, şi după dezastrul provocat de Campania cea Lungă a lui Iancu de Hunedoara în sudul Dunării, cronicarii otomani notau spaima resimţită în Imperiu din cauza lui Iancu. 

Astfel, sultanul a trimis o generoasă ofertă de pace regelui ungar (de origine poloneză) Vladislav, în aprilie 1444. Negocierile au durat până în 15 august 1444, când pacea a fost semnată la Szeged, pe o perioadă de 10 ani. 

Ungaria era interesată în a face pace, dar cardinalul Giuliano Cesarini, trimisul Papei, l-a determinat pe rege să jure că va continua cruciada, orice s-ar întâmpla. O parte a nobililor maghiari și a consilierilor regali erau de acord cu războiul, considerând, după cum însuși Cesarini spusese, că pacea cu un necredincios nu avea de fapt nici o valoare, putând fi încălcată oricând, fără a face sperjur, spre gloria crucii. Dumnezeu era, bineînțeles, de partea creștinilor. Cronicarul polonez Dlugosz menţionează că, în cazul unei victorii, regele Vladislav ar fi promis coroana Bulgariei lui Iancu.  

Pacea stipula de asemenea ca despotul sârb, mediator al păcii și socru al sultanului (fiica sa, Mara, era una dintre soțiile lui Murad), să își reia domnia la Smederovo, statut pentru care a trebuit însă să îi dea lui Iancu toate posesiunile sale din Regatul Ungar. Urmarea a fost o răcire bruscă a relațiilor dintre cei doi, cu grave urmări în campaniile următoare. 

Varna 1444

Planul cardinalului Cesarini era ca, în timp ce flota cruciată de 17 galere bloca strâmtorile Bosfor şi Dardanele, armata de uscat urma să treacă pe la Nicopole, să avanseze spre Varna – care aparţinea bizantinilor-, de unde să navigheze spre Constantinopol. Apoi urmau să cucerească Edirne/Adrianopol, capitala otomană, şi să-i alunge pe turci definitiv din Europa. Pe hârtie, planul era simplu și imbatabil.

Se aştepta ajutor din partea sârbilor, valahilor, albanezilor şi Constantinopolului. Brancovici a refuzat, încheind pace cu otomanii la 15 august, dând ulterior sprijin şi informaţii otomanilor;Vlad Dracul a dat 4.000 de călăreţi, dar nu a rămas personal cu armata cruciată, invocând faptul că doi fii de-ai săi sunt ostateci la turci şi nu vrea să le pună viaţa în pericol;albanezii nu au reuşit să facă joncţiunea cu cruciaţii, iar Constantinopolul a făcut în tot acest timp joc dublu, nederanjându-se măcar să anunțe armata cruciată despre mișcările otomane.  

La 20 septembrie, armata cruciată a trecut Dunărea pe la Orşova, fiind formată din banderiile regale şi episcopale, trupe ungare, trupe transilvănene, trupe croate şi bosniece sub comanda banului Franko de Talovac, cavalerie vest-europeană, diverse trupe est-europene, în total probabil puțin peste 20.000 soldați. 

Regele Ungariei, Vladislav I – scenă de luptă

Au fost atacate şi ocupate pe rând localităţile mai importante întâlnite în cale, fără a asedia fortărețele, din cauza lipsei mașinilor de asediu și a întârzierii marșului spre Varna dacă se recurgea la asedii. Astfel, marșul s-a făcut în viteză, cu mici succese militare, optimismul unei victorii fiind zdruncinat la 9 noiembrie, lângă Varna, când cruciaţii primesc vestea că sultanul este la câteva zile de drum, în spatele armatei creștine. Murad făcuse pace cu emirul înfrânt al Karamaniei, trecuse Strâmtorile, cu ajutorul negustorilor genovezi din Galata, se pare, în noaptea de 27-28 octombrie, făcuse joncţiunea cu trupele din Rumelia la Edirne şi se îndreptase în marş forţat spre Varna. Flota cruciată nu putuse asigura împiedicarea trecerii otomanilor, fiind dispersată cu zi înainte de o furtună...

În noaptea de 9 spre 10 noiembrie, cruciaţii au văzut focurile din tabăra otomană, la sud şi la vest de ei. Disproporţia în număr era evidentă:otomanii îi depăşeau numeric pe cruciaţi în proporţie de aproape 3:1. Iancu a propus un atac-surpriză şi luptă în câmp deschis, planul său fiind acceptat de toţi comandanții. 

Creştinii erau prinşi între Marea Neagră, lacul Varna, platoul aproape inaccesibil Frangen, şi inamic. Pe flancul drept se aflau trupele croate, ale lui Cesarini și ale episcopilor de Oradea, Eger și Bosnia. 

Centrul era format din armata regală, mercenari şi două steaguri ale nobilimii ungare. În spatele acestora, se aflau regele cu garda regală – cavaleri polonezi şi unguri-, Iancu cu trupele sale şi cavaleria valahă.

Pe flancul stâng era Mihail Szilagy, cumnatul lui Iancu, comandând transilvăneni, bulgari, mercenari germani şi trupe ale magnaţilor unguri. În spatele armatei se afla tabăra de care, dotată cu bombarde și păzită de cehi și ruteni.

Moartea regelui ungar Vladislav

Armata otomană avea pe flancul drept, trupe de cavalerie (spahii) din Rumelia;în centru, ieniceri şi infanterie din Rumelia şi postul de comandă al sultanului;pe flancul stâng, akingii, spahii din Anatolia, mercenari arabi şi diverse alte trupe. În faţa armatei erau plasate trupe uşoare – arcaşi şi, se pare, cămile legate cu lanţuri, un bun obstacol în calea cavaleriei.

Bătălia a început la circa o oră după răsăritul soarelui cu atacul cavaleriei uşoare otomane şi arabe asupra flancului drept creștin, spulberând o bună parte din trupe. Creștinii au ripostat însă viguros și au înfrânt rapid ambele flancuri otomane. Doar centrul otoman era neatins.  

Iancu a ordonat replierea, cumpănind probabil în acest moment şansele unui asalt general care să determine armata otomană să dea înapoi şi să se retragă, astfel încât cruciaţii să poată să se retragă înspre Dunăre fără a fi urmăriţi, eventual să se încheie o pace favorabilă ambelor părţi. Nici un plan nu a mai putut fi pus în aplicare-regele Vladislav, la insistenţele apropiaţilor săi, dornici de glorie, a ordonat un atac de cavalerie, în ciuda sfatului lui Iancu de a rămâne unde se afla. Şarja de cavalerie s-a înfipt în ieniceri, unde efectiv s-a oprit în rândurile compacte ale acestora. Vladislav a căzut de pe cal, un ienicer tăindu-i capul şi ridicându-l în vîrful unei lănci. Cu moralul ridicat, turcii au atacat ca un zid, spulberând atât armata cruciată, cât și tabăra acesteia. 

Creştinii lăsau în urmă undeva între 11.000 şi 13.000 de morţi, iar otomanii înspre 20.000. Prizonierii luaţi de otomani au fost masacraţi sau vânduţi ca sclavi, puţini reuşind să se întoarcă, după mulţi ani, în locurile de baştină. Câteva mii de soldați, printre care și valahii, au reușit să scape înspre Dunăre. Luat prizonier de Vlad Dracul, în Valahia, Iancu a fost eliberat însă repede. Trupurile lui Cesarini și ale regelui nu au mai fost găsite niciodată. 

Trupele sultanului Mahomed al II-lea asediază Constantinopolul

Campania de pe Dunăre din 1445

Știri contradictorii despre regele ungar Vladislav continuau să alimenteze speranțele occidentalilor – unele spuneau că ar fi prizonier, altele că s-ar fi ascuns și încerca să se întoarcă în Ungaria. Pentru a verifica aceste zvonuri, dar și pentru a încerca eventual să recupereze cadavrul regelui, o parte a flotei cruciate de galere care se afla în Bosfor a urcat de-a lungul coastei Mării Negre. Flota era comandată de legatul papal, cardinalul venețian Francesco Condolmieri, cavalerul burgund Walerand de Wavrin și nobilul castilian Pedro Vazquez de Saavedra. Alături de armata valahă a lui Vlad Dracul, care foloseau încă monoxile, aliații au asediat și cucerit patru fortificații otomane, Silistra, Turtucaia, Giurgiu, Turnu, combinând cu succes bombardamente navale cu lupte de uscat și tehnici de asediu. Abia în fața orașului Nicopole, în septembrie, Iancu a ajuns la tabăra aliată cu 10.000 de soldați, dar vremea și pericolul unui îngheț al Dunării în lunile următoare i-au împiedicat pe aliați să mai continue ostilitățile, fără măcar a afla știri despre Vladislav. 

Kosovo 1448

În octombrie 1448, Iancu a făcut o nouă încercare de a lovi puternic stăpânirea otomană în Balcani, cu ajutorul albanezilor lui Skanderbeg. Atacul era menit a veni ca o surpriză pentru otomani, trebuia să fie sprijinit și de o răscoală a populațiilor creștine de aici, iar Iancu era convins că, alături de aliații săi albanezi și valahi, va repurta o victorie completă. Surpriza s-a lăsat așteptată, dat fiind că armata lui Iancu a trecut Dunărea în septembrie, așteptând aici o lună întăririle din Germania și Boemia. Skanderbeg a fost împiedicat să ajungă în tabăra creștină tocmai de trupele sârbe ale lui Brancovici, între cei doi având loc mai multe lupte. Otomanii, având spatele asigurat de către sârbi, puteau să mărșăluiască spre armata lui Iancu. Acesta, încrezător în victorie și în alianța cu balcanicii, nu își lăsase rezerve nicăieri, mărșăluind cu toată armata spre Kosovo, unde s-a trezit singur în fața întregii armate otomane. Condiția principală pentru ca sârbii să devină aliați în campanie fusese retrocedarea integrală a posesiunilor lui Brancovici din Ungaria, aflate în stăpânirea lui Iancu. Acesta, bineînțeles, a refuzat, având însă să plătească scump decizia sa. Pe lângă refuzul oficial al lui Brancovici și luptele acestuia cu Skanderbeg, sârbii transmiteau în continuare informații strategice otomanilor. Cei 30.000 de soldați ai lui Iancu au străbătut teritoriul sârb arzând și jefuind, fiind lăsați însă să pătrundă cât mai adânc în Balcani, fără a li se opune rezistență. O dată ajuns pe Kosovopolje (Câmpia Mierlei), locul celebrei bătălii din 1389, Iancu și-a dat seama că otomanii îl depășesc numeric cu cel puțin 2:1, dar nu se putea întoarce fără a se expune unui atac din spate. Trebuia dată lupta și găsită o cale de victorie sau scăpare. Cruciații și-au așezat tabăra de care, fortificându-se din toate direcțiile și punându-si artileria pe poziții. 

Lupta a început cu un atac creștin de cavalerie asupa flancurilor otomane, care au început să dea înapoi, până când cavaleria ușoară otomană a intervenit și a pus pe fugă trupele creștine. Centrul creștin s-a pus atunci în mișcare, sub comanda lui Iancu, având trupe de cavalerie grea și infanterie grea, dându-i peste cap pe ieniceri și avansând spre cortul de comandă otoman, unde creștinii au fost opriți și împinși înapoi. Otomanii au preluat inițiativa și au zdrobit rapid trupele de pe câmp ale lui Iancu. După ce și-a dat seama de dezastrul care semăna cu cel de la Varna, Iancu și-a părăsit armata în timpul nopții și a fugit spre Ungaria, fiind capturat, din nou, de această dată de către Brancovici. Iancu a fost eliberat doar după ce a plătit o răscumpărare de 100.000 florini, a înapoiat proprietățile lui Brancovici și a fost de acord ca fiul său Ludovic să o ia în căsătorie pe fiica despotului sârb. 

Trupele rămase la Kosovo au încercat să reziste otomanilor, trăgând cu artileria, dar tabăra de care a fost asaltată, apărătorii fiind măcelăriți. Era ultima încercare a creștinătății medievale de a pătrunde la sud de Dunăre pentru a ataca Imperiul Otoman. Cruciada se încheia în dezastru, atât pentru Ungaria, care își decimase armatele, cât și pentru creștinătatea europeană, din ce în ce mai convinsă de cruntul adevăr:otomanii nu puteau fi înfrânți la ei acasă! Iancu era într-o situație mai mult decât precară, fiind blamat pentru înfrângerea de la Kosovo și mai ales pentru faptul că fugise și își lăsase armata de izbeliște. 

Singura consolare a lui Iancu și a regatului era că, în același an, Chilia, posesiune ungară, rezistase unui atac otoman.

Cândva între noiembrie 1451 și aprilie 1452, s-a semnat un armistițiu ungaro-otoman, care ar fi trebuit să dureze trei ani. În anul următor, războiul era însă cât pe ce să înceapă din nou...

Constantinopol 1453

Interesantă rămâne o informație dată de cronicarul bizantin Ducas, despre atitudinea lui Iancu și a ungurilor în timpul ultimului asediu al Constantinopolului. Cu toate că ar fi fost puțin probabil ca armata adunată de Iancu pe malul nordic al Dunării ar fi putut într-adevăr să învingă armata otomană, și aproape imposibil să ajungă la Constantinopol, un eventual atac ungar ar fi ridicat o parte din presiunea otomană asupra orașului, unde luptau deja din greu flote și trupe occidentale, venite în ajutorul asediaților. Iancu a și trimis un sol sultanului Mahomed, cerându-i să se retragă de sub zidurile orașului și să întrerupă asediul, altfel o mare armată creștină va trece și va ataca din nou în Balcani, amenințare complet lipsită de conținut. Solul a fost plimbat prin tabără, pentru a vedea logistica otomană pregătită pentru asediu și dimensiunea armatei, fiind dus și la marele tun otoman, construit special pentru acest asediu, care trăgea asupra zidurilor încă din prima zi. Tunul era “flancat” de două tunuri mai mici, care îi ajutau pe tunari să stabilească ținta formidabilei arme, cele trei trăgând în linie. 

Ducas scrie că solul lui Iancu, văzând aceasta, le-ar fi spus otomanilor cum să tragă cu tunurile pentru a face pagube mari – proiectilele trebuiau să lovească în formă de triunghi, nu în linie, zidul căzând apoi mai ușor. Otomanii au tras întocmai, porțiuni mari de zid începând să cadă. Ducas recunoaște însă că știrea este din auzite, dar motivează gestul solului, fără a-l blama pe acesta, prin următoarea explicație:în Balcani exista o profeție, întemeiată pe Apocalipsă, care spunea că orașul Constantinopol trebuia să cadă, pentru ca în sfârșit creștinătatea să fie salvată de otomani...

Ca orice altă profeție balcanică, aceasta nu s-a îndeplinit, astfel că, peste trei ani, otomanii, în frunte cu sultanul Mehmed Cuceritorul, băteau la porțile unei alte formidabile fortărețe, de mare importanță strategică:Belgrad.

Belgrad 1456

Belgradul, formidabila fortăreaţă de la Dunăre, obstacol major în atacarea Ungariei, era bine întărit și “adăpostit” între două râuri, Dunărea și Sava. Era apărat în mod natural și de țărmurile înalte ale râurilor, partea dinspre uscat era “apărată de un zid dublu foarte înalt și de un șant adânc și mlăștinos și plin de ape”, în oraș aflându-se o “garnizoană destul de mare de unguri războinici și toți înarmați în zale”, după cum scrie cronicarul Critobul din Imbros. Plini de entuziasm după luarea Constantinopolului, otomanii, comandaţi de însuşi sultanul Mahomed II Cuceritorul, știau că un succes aici le-ar fi deschis calea spre Europa.

Iancu de Hunedoara a sesizat pericolul şi a început pregătirile încă din toamna lui 1455, spionii săi raportând despre atelierele din Macedonia care turnau tunuri și fabricau diverse alte arme, despre flota care se aduna la Vidin și despre armata otomană care se aduna la Adrianopol. Țările Române erau și ele aliate ale otomanilor acum.

Asediul Belgradului din anul 1456

Fiind în relaţii tensionate cu magnaţii ungari, sarcina pregătirilor a căzut aproape în totalitate pe umerii – şi banii – lui Iancu. După ce a aprovizionat şi întărit Belgradul, lăsând aici o mică garnizoană, a început armarea unei flotile de 200 de corvete şi a unei armate pentru a despresura Belgradul. Baza armatei sale era formată din trupe de mercenari căliţi în lupte şi câteva steaguri nobiliare de cavalerie – nu mai mult de 20.000 soldați. Încă 20.000 de cruciați, majoritatea țărani înarmați, indisciplinați, dar cu poftă de luptă, au venit la chemarea călugărului franciscan Giovanni da Capistrano. Acesta, născut la 24 iunie 1386, în regatul Neapolelui, tatăl său fiind în anturajul regelui Ludovic I de Anjou, studiase dreptul la Universitatea din Perugia, a fost magistrat și guvernator al Perugiei până în 1416, când s-a călugărit în ordinul franciscanilor, urmând un ascetism exemplar. Din 1420 a fost predicator, emisar al papilor Eugen IV şi Nicolae V şi inchizitor. În 1454, papa Calixt III l-a trimis să predice şi să adune o armată de cruciaţi pentru a-i combate pe turcii care ameninţau Belgradul. Rolul său înainte și în bătălia de la Belgrad se va dovedi hotărîtor. A murit la 23 octombrie 1456, de ciumă, la Ilok, fiind ulterior canonizat de către Biserica Catolică.

Atacul otomanilor

Armata lui Mahomed număra 60.000-70.000 soldaţi. O dată ajunşi în faţa Belgradului, turcii au început asediul la 4 iulie 1456 – tunurile turnate din bronzul statuilor găsite în Constantinopol au început să bată zidurile. Mihail Szilagyi, cumnatul lui Iancu și comandant al garnizoanei, avea la dispoziţie doar 5000-7.000 de soldaţi, locuitorii oraşului și circa 40 de nave. 

La 14 iulie, flota ungară a atacat navele otomane şi a spart blocada, Iancu putând duce trupe şi provizii în oraş. După o săptămână de bombardamente însă, zidurile Belgradului prezentau spărturi în mai multe locuri. Pe 21 iulie, sultanul a ordonat un asalt general, care a început seara şi a continuat toată noaptea. Turcii au pătruns în oraş şi au început asaltul fortăreţei propriu-zise. În acest moment, Iancu a ordonat ca materiale inflamabile să fie aruncate asupra asediatorilor şi să fie aprinse, inclusiv în șanțurile săpate strategic de-a lungul zidurilor exterioare. Astfel, un zid de foc s-a ridicat între ienicerii care pătrunseseră adânc în fortificaţie şi restul trupelor otomane. În lupta cruntă ce a urmat, soldaţii lui Szilagyi i-au masacrat pe toţi ienicerii, iar armata ungară a încercat să-i nimicească pe cei ce asediau zidurile din afară, cauzându-le pierderi grele. 

A doua zi, cu toate că Iancu dăduse ordine clare de a nu se ataca tabăra otomană, se pare că ţăranii de sub comanda lui Capistrano au început să hărţuiască trupele din faţa lor. Spahiii au încercat fără succes să înlăture ameninţarea, la fel cum şi Capistrano a încercat în zadar să îşi calmeze oamenii şi să-i ducă înapoi în întărituri. Aflat în mijlocul a aproape 2.000 de cruciaţi aflaţi în plin asalt al poziţiilor otomane, n-a avut altă opţiune decât să-și îmbărbăteze oamenii şi să-i conducă în luptă. 

Iancu a observat mişcarea de pe câmp şi a început la rândul său atacul asupra otomanilor, cu gândul să le anihileze acestora artileria. Luaţi prin surprindere, turcii au început să se retragă în dezordine. Cei 5.000 de ieniceri din jurul sultanului au încercat din toate puterile să oprească atacul ungar şi să reorganizeze apărarea, dar creștinii au capturat tunurile otomane și au reușit să le țină, în ciuda a trei contraatacuri inamice. Nici chiar exemplul personal al sultanului nu a putut să schimbe ceva, acesta fiind rănit de o săgeată în picior, pierzându-și cunoştinţa. Chiar și Iancu, scriu cronicile bizantine și otomane, a fost rănit în clipele finale ale luptei.

După bătălie, Iancu a ordonat trupelor sale să se retragă în interiorul zidurilor şi să rămână în alertă, în cazul unui contraatac otoman, care însă nu a mai avut loc. La adăpostul nopţii, turcii s-au retras în grabă din preajma Belgradului, sultanul revenindu-şi doar departe, când a vrut să se sinucidă, aflând proporțiile dezastrului.

Imediat după victorie, au început disensiunile între aliați, datorită orgoliilor de a-și pune numele în dreptul victoriei. Este ciudat de ce Iancu nu a părăsit zona, având în vedere ciuma care fusese adusă de otomani la Belgrad și care acum se răspândea în rândul cruciaților. Era clar că otomanii nu vor reveni foarte curând, tabăra putea fi mutată, iar Iancu ar fi putut părăsi Zemunul pentru a se pune la adăpost de focarul de infecție. Alegerea sa de a rămâne pe loc poate fi așadar un semn că rana primită în luptă era importantă.

În timpul asediului, Papa Calixt III ordonase ca toate bisericile să bată clopotele la amiază, pentru a chema credincioşii să se roage pentru succesul asediaţilor. În multe zone însă, vestea miraculoasei victorii a ajuns mai repede decât ordinul Papei, astfel că baterea clopotului la amiază a devenit expresia sărbătoririi victoriei împotriva armatei otomane, până în ziua de azi. 

Se consideră că victoria asupra turcilor la Belgrad a încetinit considerabil avansul Semilunei înspre Europa Centrală pentru o vreme. După dezastruoasele înfrângeri de la Varna şi Kosovo, Iancu de Hunedoara îsi lua revanşa în faţa otomanilor, plătind însă cu viaţa această victorie, murind la 11 august 1456. Despre acest trist eveniment scrie cronicarul polonez Dlugosz:“moartea lui a fost păgubitoare nu numai țării Ungariei, ci întregii lumi creștine, căci nimeni nu se afla printre principii și baronii unguri care să ducă mai cu însuflețire lupta împotriva turcilor.“ Unul dintre cei mai mari comandanți militari ai Europei medievale se stingea astfel din viață, cenotaful său fiind depus în catedrala romano-catolică din Alba Iulia.