Hurezi, mănăstirea care a ținut piept timpului
Înscrisă în 1993 pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, Mănăstirea Hurezi constituie cel mai reprezentativ complex de arhitectură medievală din România, uimind prin specificul, bogăția și originalitatea sa. Așezământul monahal s-a făcut remarcat în Balcani şi în întreaga Europă prin şcoala de pictură iconografică şi murală care a funcționat în acest loc începând cu secolul al XVII-lea, dar și prin prezența cărturarilor ce se adunaseră la școala de copiști a mănăstirii.
Mănăstirea a fost construită pe parcursul uneia dintre cele mai îndelungate domnii din Ţara Românească, aceea a lui Constantin Brâncoveanu, care a însumat mai bine de două decenii și jumătate, timp în care întreaga regiune a cunoscut o perioadă de pace şi de înflorire culturală, dar și o dezvoltare intensă a vieţii spirituale. În rândurile care urmează vom afla istoria fascinantă a acestui deosebit obiectiv cultural, care rămâne una dintre cele mai fabuloase destinații turistice din zona cunoscută sub denumirea de „Oltenia de sub munte”. Ce o face atât de valoroasă și de specială, cum a făcut față vitregiei timpului și mai ales ce bijuterii de patrimoniu adăpostește în prezent Mănăstirea Hurezi?
Complexul monastic de la Horezu cuprinde una dintre cele mai spectaculoase mănăstiri medievale din nordul provinciei Oltenia, fiind localizat în idilica depresiune subcarpatică Hurezu, între localitățile Romanii de Jos și Romanii de Sus. Mănăstirea este amplasată pe malul stâng al Văii Romanilor, la poalele Munților Căpățânii, fiind poziționată la 570 de metri altitudine, fiind mărginită la est de Valea lui Neag și de Coasta Mănăstirii.
Istoria acestui monument nepreţuit începe în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, atunci când ctitorul, domnitorul Constantin Brâncoveanu, a încredințat supravegherea construirii edificiului vărului său primar, pe nume Pârvu Cantacuzino, care ocupa scaunul de mare stolnic, fiind în același timp arhitect și pictor de biserici. După decesul lui Pârvu Cantacuzino, gestionarea lucrărilor a fost preluată de către Cernica Știrbei, fost mare armaș. Locul ales pentru ctitorie se afla pe o proprietate cumpărată de domnitor în vremea când deținea dregătoria de Mare Spătar, acolo fiind și un schit închinat Sfântului Ioan Botezătorul, înălțat într-un loc despre care s-a spus că doar huhurezii nocturni îi tulburau liniștea. De altfel, conform unei legende locale, tocmai aceste păsări ar fi dat și toponimia locului.
Construirea mănăstirii a început în 1690 și a durat până în 1697, fiind inițial mănăstire de călugări. În anul 1694 a fost finalizată și pictura bisericii, realizată de meșterii greci și români Constantin, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim. Printre cei mai importanți meșteri care s-au ocupat de ridicarea lăcaşului de cult se mai numără vătaful Manea (vătaful zidarilor), lemnarul Istrate si pietrarul Vucasin Caragea, toți trei pictați pe peretele pridvorului bisericii mari.
Tot în pridvorul bisericii sunt pictați și cei care au contribuit la ridicarea mănăstirii. Ctitorul Constantin Brâncoveanu și rudele sale sunt reprezentați pe peretele de răsărit, în tinda bisericii, în timp ce boierii Brâncoveni sunt pe peretele de la apus al tindei bisericii, în dreapta, iar boierii Cantacuzini apar pictaţi pe peretele de la apus al tindei, în stânga. Un loc special a fost rezervat membrilor încoronați ai ambelor familii boierești, alături de care se află Pârvu Cantacuzino și Ioan Arhimandritul, care au avut şi ei o contribuţie deosebită în înălțarea mănăstirii.
Pe parcursul timpului, complexul monahal a beneficiat de numeroase lucrări de extindere. Primele de acest fel au avut loc în 1734-1735, atunci când mănăstirea era condusă de către starețul Dionisie Bălăcescu. Dar istoria mănăstirii cuprinde și evenimente turbulente. Astfel, mănăstirea a fost afectată în urma cutremurului din 1738, după ce deja fusese avariată pe parcursul războaielor turco-austriece și ruso-turce din 1716-1718 (când au fost afectate curtinele) și între 1787-1789 (ocazie cu care au fost afectate și numeroase clădiri, precum abația, camera de oaspeți, capela-infirmerie). Ulterior, marele ban Grigore Brâncoveanu, strănepotul domnitorului, a întreprins reparațiile necesare și unele lucrări de extindere a ansamblului, iar în 1827 a fost înlocuit acoperișul mănăstirii, modificările fiind continuate de către starețul Hrisant între 1829 și 1854.
Rânduri, rânduri de coloane realizate în stil brâncovenesc, bijuterii ale complexului monahal Hurezi
În prima jumătate a secolului al XIX-lea la Hurezi s-au făcut lucrări în spiritul arhitecturii neoclasice. Printre acestea pot fi amintite înălţarea turnului-clopotniţă, construirea de noi foişoare, extinderea Casei Domneşti către sud cu o anexă. Mai mult, în exteriorul incintei principale a fost adăugată în colţul sud-vestic o clădire etajată cu rol de spital. În 1838 a fost construită fântâna. După aceste importante modificări, mănăstirea apare în toată splendoarea într-o acuarelă semnată de renumitul arhitect Johann Freywald, pictată în 1850. Un alt eveniment important este reprezentat de transformarea mănăstirii din așezământ de călugări în mănăstire de maici, transformare care a avut loc în 1862.
Restaurarea, secretul unei vieți îndelungate
Ca repere importante în istoria complexului monahal mai pot fi menționate restaurările din secolul XX. Între anii 1907-1912 a început un important proces de restaurare, la inițiativa Comisiunii Monumentelor Istorice. Lucrările au fost coordonate de către arhitecții Nicolae Ghika-Budești și Ioan Traianescu. Acestei etape de restaurări i se datorează înlăturarea modificărilor în stil clasicist realizate în prima jumătate a secolului al XIX-lea, descrise mai sus. Mai precis, se intervine asupra stăreției, sunt modificate casele egumenești și sala de mese, este desființat foișorul Hrisant, de factură clasicistă, care fusese ridicat simetric foișorului lui Dionisie și se restaurează diverse alte elemente arhitecturale avariate în timp.
Acum este momentul în care arhitectul Ioan Traianescu realizează o serie de relevee ale incintei mănăstirești, ale bisericii mari, ale bolniței și schiturilor. Chiliile schitului Sfinții Apostoli au fost restaurate între 1952 şi 1953, iar schitul abandonat Sfântul Ștefan a fost restaurat în 1952. În cea de-a doua jumătate a secolului XX, restaurările au fost reluate, sub coordonarea arhitectului Ștefan Balș, din ordinul Direcției Monumentelor Istorice (1957-1974). Restaurarea picturii marii biserici a debutat în anul 1995. În urma tuturor intervențiilor menite să repare distrugerile survenite peste secole, Mănăstirea Hurezi este considerată cel mai bine păstrată mănăstire aparținând artei brâncovenești.
Arhitectură medievală cât cuprinzi cu ochii
Complexul mănăstiresc de la Horezu este considerat a fi cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală din Țara Românească, fiind format din mănăstirea propriu-zisă, biserica bolniței – ctitorită de Doamna Maria, soția lui Constantin Brâncoveanu, ridicată la 1696 și zugrăvită de Preda Nicolae și de Ianache –, Schitul Sfinților Apostoli, poziționat la circa 50 de metri spre nord, ctitorit de marele stareț Ioan Arhimandritul în 1698 și zugrăvit de Iosif și Ioan în 1700, și Schitul Sfântul Ștefan, ridicat la 1703 și zugrăvit de Ianache, Istrate și Harinte. Acestora li se adaugă diverse alte construcții și anexe.
Mănăstirea Hurezi a fost prevăzută cu două incinte. Cea exterioară este impresionantă și constă în ziduri solide construite din cărămidă, având o primă poartă de acces și o clădire cu etaj. A doua incintă are formă dreptunghiulară și este închisă pe trei laturi cu clădiri, având parter și etaj. Asemeni multor mănăstiri cu incintă, latura de răsărit se încheie cu un zid înalt.
Biserica mare este localizată la mijlocul celei de-a doua incinte și este lungă de 32 de metri şi înaltă de 14 metri. Această biserică este considerată o interpretare simplificată a bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, cu plan treflat și împărțire clasică: altar, naos, pronaos şi pridvor.
Paraclisul mănăstirii, ridicat în 1697, este poziționat la mijlocul laturii de apus a incintei, în fața bisericii. Planul lui constă dintr-un naos pătrat, dominat de o turlă octogonală, prevăzută cu opt ferestre, și dintr-un altar semicircular. Superba frescă ce împodobește mănăstirea, realizată în anii 1705-1706, se păstrează într-o stare bună și în prezent, fiind opera zugravilor Preda și Marin. Sub paraclis, la parter, se află trapeza, adică sala de mese a mănăstirii, frumos boltită printr-o calotă sferică, sprijinită pe arcuri joase și puternice. Este de remarcat că aceasta este unica trapeză care a păstrat pictura originală de pe tot teritoriul țării noastre.
Mănăstirea Hurezi nu impresionează doar prin arhitectura inconfundabilă, ci și prin frescele din interior
Bolnița, ctitorită de către Doamna Maria, a fost construită în afara zidurilor înalte ale mănăstirii, pe latura de est. Această clădire face parte dintr-un ansamblu care mai cuprindea un foișor poziționat la sud-vest de incintă și chiliile, care în prezent sunt în ruină. Alături de acestea se află cimitirul. Lucrările din acest punct au fost coordonate de către starețul mănăstirii de la acea vreme, Arhimandritul Ioan, desfășurându-se între anii 1696 şi 1699. Meșterii-pictori care au decorat biserica sunt menționați în chenarul din naos, aflat deasupra ușii de intrare, sub numele de Preda, Nicolae și Efrem. Ca structură, biserica bolniței este lipsită de pronaos, având un altar semicircular, naos și pridvor. Mai mult, pe cele două laturi de nord și de sud se află proscomidiarul și diaconiconul, destinate păstrării veșmintelor liturgice și darurilor pe care le aduc credincioșii la Sfânta Liturghie.
Schitul Sfinților Apostoli, ridicat în 1698 și pictat în 1700 de către ierodiaconul Iosif și de Ion, se află la 500 de metri spre dealul de la nord de Mănăstirea Hurezi. Construirea acestui schit i se datorează lui Ioan Arhimandritul.
Schitul Sfântul Ştefan se află în apropierea Mănăstirii Hurezi, în partea de apus a complexului monahal, într-o poiană, în satul Romanii de Jos, din judeţul Vâlcea. Monumentul a fost construit în anul 1703, de către fiul cel mare al domnitorului, Ștefan Brâncoveanu. În comparație cu celelalte lăcașuri de cult din Hurezi, Schitul Sfântului Ștefan nu are pridvor. În prezent a mai rămas în picioare biserica brâncovenească, zugrăvită în frescă de către zugravii Ianache, Istrate și Hranite. Din păcate, clopotnița, zidul împrejmuitor și clădirile monahale nu au supraviețuit timpului.