Hora Baionetelor

Soldații români s-au remarcat în timpul Primului Război Mondial prin dansurile și eficiența lor în lupta la baionetă. Această abilitate de luptă le-a fost recunoscută și de adversarii lor, dar și de observatorii străini. Există o legătură de cauzalitate între cele două sau avem de a face cu o simplă corelație survenită în urma lecturii jurnalelor de campanie?

Studiind descrierile referitoare la participarea soldaților români din diverse armate (română, austro-ungară, rusă) la luptele din Primul Război Mondial, pe diverse fronturi, se constată două elemente comune: hora și asaltul la baionetă. Indiferent dacă mențiunile sunt despre ieșenii Regimentului 53, „glotașii” regimentelor de rezervă din Sibiu și Alba Iulia sau soldații basarabeni din regimentele ruse, toți scriitorii descriu predilecția soldaților români de a cânta la fluier și a dansa în horă când aveau un răgaz.

Pe câmpul de luptă, atunci când alte mijloace de a respinge adversarul dădeau greș, baioneta soldaților români era folosită cu efect. Scriau despre aceasta, începând cu 1914, ofițerii români din armata austro-ungară: Tăslăuanu, Goga, Deac, Stanca. Mențiuni referitoare la atacul la baionetă și fuga adversarului din fața lor apar cam la toți ofițerii armatei române ce au lăsat memorii despre campaniile militare.

Autorii străini care se aflau în România între 1916 și 1918 vorbesc de „invincibilitatea” soldatului român în lupta corp la corp. Sunt cele două aspecte legate între ele? Există o corelare sau o relație de cauzalitate ori este o simplă coincidență? Propunem un început de teorie, deschisă și altor interpretări.

Hora, afirmare a identității românești

Hora (jocul) a fost și încă rămâne cel mai popular dintre dansurile românești. În plus, a fost cel mai documentat dans executat în perioada războiului, atât la început, cât și în momente cu o încărcătură simbolică, când regele, regina și generalii dansau alături de soldați și civili. Alte dansuri populare menționate în context erau bătuta și slănicul, azi mai puțin cunoscut, dar bine documentat ca variantă a dansului tip brâu, ce cunoștea o largă răspândire, cu forme și denumiri locale, în diverse teritorii cu populație românească, atât pe ambii versanți ai Carpaților cât și pe malurile Dunării.

Un element comun al acestor dansuri cu ritm asemănător e faptul că erau specifice bărbaților și potrivite unui context milităresc. Dansurile erau însoțite de strigături și zicături. Muzica de acompaniere era cântată la fluier, cu variantele de caval și trișcă. Surse de epocă menționează explicit hora ca element al coeziunii și al afirmării identitare românești.

Au scris în această cheie de interpretare atât Tăslăuanu (care a descris hora de la Sătmar), cât și I. G. Duca (Amintiri politice, vol. 3), de la care avem o prezentare a festivităților – inclusiv o horă a Unirii, la care au participat oficialități, ofițeri și soldați – din 8 iunie 1917, cu ocazia sosirii voluntarilor ardeleni la Iași. O altă descriere menționează că în Regimentul de Mink, Divizia a 14-a rusă, mai mult de jumătate din soldați erau români basarabeni, pe care colonelul lor, Ion Harbuz, îi îndemna să exerseze dansurile naționale.

„Baioneta-i de încredere” 

Baioneta, ca armă ofensivă, căzuse în desuetudine la sfârșitul secolului al XIX-lea. În scrierile sale de tactică militară, Al. Averescu includea referințe și la baionetă, vorbind mai mult de rolul ei ca unealtă de fortificare și la scrima cu baioneta, ca exercițiu de gimnastică. Pentru a demonstra ineficiența baionetei, el includea chiar și date statistice conform cărora procentul celor morți de baionetă în luptele din cinci războaie era cca 2%. Se pare că revalorizarea conceptului de asalt la baionetă a căpătat amploare după Războiul Ruso-Japonez din 1904 – 1905.

Anterior anului 1914, noile regulamente militare ale Armatei Române ne arată că începuse să se pună accent pe forța de șoc a atacului la baionetă. C. Găvănescu afirma că atacul la baionetă era văzut ca mijlocul de acțiune cel mai de temut al infanteriei, pentru că sporea moralul atacului, micșorându-l pe cel al apărării, și asigura victoria, încoronând cu izbândă pe celelalte două mijloace, întrebuințate anterior – focul (tirul) și mișcarea. Găvănescu îl parafrazează pe Suvorov cu expresia celebră pulya dura, știh maladeț (glonțu-i prost, baioneta-i de încredere).

Ambele regulamente aveau în vedere arma sistem Mannlicher, model 1893, cu baionetă tip pumnal. Armele folosite anterior, pușca Henry-Martini, model 1879, cu o baionetă tip țeapă, erau în acel moment depozitate. G.A. Dabija, care lucrase la un regulament militar, detalia modul de instrucție cu baioneta și utilitatea în luptă. Sunt însă unele diferențe constatate în ceea ce privește aplicarea tactică a dispozițiilor regulamentare. Pentru Găvănescu, soldatul trebuia să tragă foc și apoi să se repeadă cu ochii închiși și cu capul în jos, cu baioneta întinsă spre inamic.

În schimb, unele descrieri din război, printre care cea rămasă de la Ioan Dragu, despre lucrul în echipă a zece soldați ce protejau cu baionetele pe un altul, înarmat cu un topor-târnăcop, sunt foarte diferite de atacul cu ochii închiși. Gh. Cantacuzino și G. Miron (referitor la luptele din Carpați din 1916) și Ricard Tuffli (referitor la luptele din Dobrogea) prezintă exemple de ordine de zi găsite asupra soldaților germani, cărora li se ordona să evite atacul la baionetă dat de soldații români.

Efectul imediat al acestor ordine era că trupele adverse preferau să se retragă înainte să ajungă românii la prima linie de tranșee. Erwin Rommel descrie teama inspirată soldaților germani de acțiunile de infiltrare ale românilor, precum și de înverșunarea luptelor corp la corp, în ceață. Un ordin al Diviziei 23, dat la 20 octombrie 1916, menționa: „În caz că astăzi de dimineață în timpul atacului infanteriei va fi ceață groasă, trupele noastre vor ataca pe inamicul de pe Măgura cu baioneta, căutând a-l azvârli pe versantul de nord al acestei poziții”. 

Atacul la baionetă

Doctorul american Breckinridge-Bayne, chirurg la un spital militar din București în 1916, menționa că românii erau de neînvins în lupta corp la corp. Doar artileria grea și mitralierele îi puteau da înapoi. Dintre multele relatări de atacuri la baionetă din timpul bătăliei Argeș-Neajlov, cea a lui Al.I. Stegărescu e foarte asemănătoare descrierii medicului american: „Înfierbântați, dădurăm năvală peste dușmanii buimăciți, care cutezară să atace la baionetă. Au fost pur și simplu sfârtecați. Baionetele Veterli intrau în mantalele cenușii. Au dat cu iuțeală mare înapoi, câți n-au fost uciși.

Am primit atunci din față un foc violent de arme”. Atât rapoartele oficiale, cât și memoriile combatanților menționează că baioneta era folosită, cu efect, în timpul retragerilor sau pentru a ieși din încercuire, după cum reiese din descrierea lăsată de Gh. Băgulescu: „Până la Neajlov, mai mult de trei ori am fost înconjurați, mai mult de trei ori am rupt la baionetă”.

Descriind luptele în care fusese implicat Regimentul 23 Sibiu, Eugen Goga oferă și o scurtă prezentare a unei lupte individuale la baionetă, între un român ardelean și un soldat rus: „Înaintea mea se potrivise o mătăhală de muscal, cât un bivol. Ținea baioneta să mă belească. Eu, cum m-a învățat neamțul, împung o dată și sar un pas înapoi. El, de colo, tot așa. Nu ne-am nimerit. Mai trage-i una. Mai trage și el. Ne-am tot hărăit, până mi s-a urât. M-am dat doi pași înapoi. Rusul după mine. Prind pușca într-o mână, când l-am plesnit o dată, ciobănește, de-a curmezișul, i-a sărit pușca din mâini”.

O. Tăslăuanu oferă într-una dintre cărțile sale câteva mărturii emoționante legate de duritatea luptelor corp la corp, între românii ardeleni din armata austro-ungară și românii basarabeni, din armata rusă. Mărturii asemănătoare au fost culese, mai târziu, de la combatanții basarabeni.

Dumitru Chiriac, soldat în Regimentul Minski, Divizia a 14-a rusă, povestea: „Rușii erau cam proști la luptă, se cam fereau; dar ai noștri, moldovenii, chiar puneau spatele cum trebuie. Noi moldovenii, când am luat întâi și-ntâi moldoveni din Astria (Austria) în plin (prizonierat), nu știam de unde-s. Credeam că România dă pe ascuns ajutor Astriecilor (sic). Pe urmă am aflat noi că-s din Bucovina și din Transilvania. Tare ne miram noi când îi vedeam că-s moldoveni și ei, și ne batem noi de noi, frate cu frate! Spuneau și ei: «Cum a venit vremea să ne batem frate cu frate și aestea toate le fac împărățiile».” 

Doctorul Dominic Stanca, medic la Regimentul 3 Husari (Austro-Ungari), menționa că în timpul luptelor din 1916 din Bucovina, atunci când trupele regimentului propriu nu au putut străpunge apărarea rusă, a fost chemată o companie de români din Regimentul 50 Alba Iulia, care a îndeplinit misiunea.

Dacă în prima parte a războiului luptele la baionetă produceau reticență și aversiune, relatările referitoare la a doua parte a campaniei din 1917, surprinse de ofițerii de front în jurnalele lor, par să indice marea îndârjire a combatanților, prin ură și dezumanizarea adversarului. Un ofițer de front, V. Săvel, relata în jurnalul său: „16 octombrie 1917. Nemții au mare ură de armata întâia de moldoveni și de aceia încearcă pe toate căile s-o corupă. Dar și moldovenii ai dracului, nu se lasă că-s pățiți, sireacii. Acuma-i cunosc șiretlicul și când zic: «predai romanschi», «romanschi-i» bagă baioneta-n piept și-i mai dă și-un glonț pe deasupra”. 

Tipuri de baionete

Soldații români implicați pe diferite fronturi în Primul Război Mondial foloseau două tipuri de baionete: 

- pumnal (baioneta-sabie), din dotarea armelor Mannlicher și Veterli-Vital;

-  țeapă (baioneta prismatică), din dotarea armelor Henry-Martini, Lebel și Mosin-Nagant.

Se pare că preferată a fost cea de-a doua categorie. I. Buricescu și C. Munteanu erau încrezători în baioneta franceză, E. Goga admira baionetele rusești, în timp ce Bacalbașa și Stegărescu apreciau baionetele lungi italiene, ale armelor Veterli-Vitali. Atacul „la știc (baionetă)” apare în descrierile românilor basarabeni care foloseau baioneta Mosin-Nagant, similară celei franceze. Este de remarcat aici aversiunea soldaților români față de baionetele zimțate, interzise prin convenție internațională, dar utilizate de bulgari și germani, cel puțin în timpul luptelor din 1916, atât în Dobrogea, cât și în Transilvania.

Statistica occidentală dă o estimare a numărului combatanților din Primul Război Mondial uciși în timpul atacurilor la baionetă de pe Frontul de Vest (cam 0,30%), dar subliniază că numărul mic nu înseamnă că nu era o formă eficientă de luptă, întrucât doar amenințarea atacului la baionetă determina soldații să-și părăsească pozițiile. Pe frontul românesc, diverși autori au înregistrat numărul de victime din urma atacului la baionetă (M. Văgăonescu, Al.I. Stoenescu), numărul celor căzuți din cauza baionetei în sectoarele de front unde s-au produs atacurile fiind estimat la 50%.

Rapoartele militare oficiale înregistrau doar răniți, morți și dispăruți. O tentativă de estimare vine de la Găvănescu, care menționa, citând diverse surse, că pierderile făcute de baionete în luptă trebuia să fie socotite la numărul luptătorilor angajați într-un anumit sector, unde ajungeau la 70-80% din numărul total al combatanților. Tipul de răni produse de baionetă era destul de rar menționat. Referitor la tipul de răni tratate în spitalul său, J. Breckinridge-Bayne considera că raritatea rănilor de baionetă se datora îndârjirii extreme a luptelor corp la corp. Nu se acorda milă și nici nu era cerută.

În sprijinul acestei afirmații poate fi citită și informația dată de Generalul von Morgen, comandantul Corpului I Armată Rezervă la bătălia de la Mărășești: „Rezistența inamicului, în special a românilor, a fost neobișnuit de dârză și s-a exprimat prin 61 de contraatacuri în timpul celor 16 zile de luptă. Cea mai mare parte au ajuns la lupta cu baioneta; prin aceasta s-au produs mari pierderi... Luptele au dovedit că românii au devenit adversari respectabili”. 

Eficiența soldaților români în lupta la baionetă a fost recunoscută și aprecierile ne parvin din mai multe surse, atât interne, cât și externe. O afirmă ofițerii germani, o spun doctorii de front din ambele tabere, o constată observatorii neutri (până în 1917) americani, la fel ca și cei francezi, englezi etc. Surse provenite din armata austro-ungară descriu cum trupe de români reușeau să treacă la baionetă prin liniile rusești, unde alte unități dăduseră greș. De unde vine această abilitate, ce pare să îi caracterizeze pe soldații români, indiferent de armata din care făceau parte?

În ceea ce privește armata română, regulamentele militare, antrenamentul intensiv, zilnic, în scrima cu baioneta și ordinele de luptă ce prioritizau această formă de acțiune tactică, oferă o parte de răspuns. Această explicație nu răspunde însă la întrebare atunci când îi includem pe etnicii români din cadrul celorlalte armate combatante. Tot sursele consultate spun că, în timpul războiului, românii, atunci când aveau un moment de răgaz, făceau o horă (o bătută, un brâu, un slănic), adeseori după ritmul unui cântec la fluier, la vioară sau la cobză.

După cum descrie M. Văgăonescu, entuziasmul produs de dansurile românești pe front era contagios și pentru oaspeții aliați: „În câteva clipe, îi vedeai pe toți sărind și prinzându-se de centura ori umărul soldaților noștri de la care se întreceau a învăța sârba, bătuta, brâulețul și altele, iar câte un talentat, născut nu făcut, artist din tranșee, ba cu un fluieraș de salcie, ba fluierând în coaja de mesteacăn ori de ghindă de stejar, ori pe coada unei linguri sau pe lama baionetei, atrăgea tunete de aplauze”. Erau în audiență în acea sâmbătă, 3 iunie 1917, generalul Șcerbacev, generalul Averescu, generalul Berthelot, generalul Strătilescu, Vintilă Brătianu, ministrul belgian Wandervelde. 

(...)

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 284 al revistei „Historia” (revista:284), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 septembrie - 14 octombrie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: ALBUMUL PRINOS MARELUI REGE CAROL I, MUZEUL MILITAR NAȚIONAL „REGELE FERDINAND I”, CABINETUL DE STAMPE AL BIBLIOTECII ACADEMIEI ROMÂNE, WIKIMEDIA COMMONS