Holocaustul ţiganilor: nomazii Europei în faţa "soluţiei finale", la Auschwitz

Ţiganii erau consideraţi duşmani ai celui de-al Treilea Reich, aşa că s-a purces rapid la eliminarea sistematică a acestora – întâi au fost condamnaţi la izolare, apoi ucişi. Aproximativ 23.000 de ţigani au fost ţinuţi prizonieri în Lagărul de Concentrare de la Auschwitz. Majoritatea au murit – fie de foame, fie din cauza bolilor sau a tratamentului brutal aplicat de gărzile naziste, iar alţii au fost victimele „soluţiei finale” din camerele de gazare.

Institutul pentru Studiul Igienei Rasiale a hotărât că trebuie instituite reguli stricte pentru a administra problema ţiganilor, consideraţi asociali, inferori şi alienaţi din punct de vedere rasial. Încă din primii ani de la venirea la putere a naziştilor, au fost impuse câteva restricţii legale faţă de comunitatea romă:înmatricularea obligatorie, obligaţia de a efectua teste rasiale şi apoi restricţii privind libertatea de mişcare. Într-o observaţie la Legile de la Nürnberg din septembrie 1935 se sublinia faptul că ţiganii erau alienaţi rasial la fel ca evreii, astfel că ei nu puteau beneficia de dreptul de cetăţenie în cadrul Reich-ului.

La scurt timp de la izbucnirea războiului, autorităţile naziste au decis să expulzeze întreaga comunitate romă din Germania. Treptat, au fost strămutaţi în Guvernământul General, adică în Polonia aflată sub ocupaţie, şi ţinuţi în ghetouri şi în lagăre destinate evreilor. De pildă, în noiembrie 1941, peste 5.000 de ţigani din Austria au fost mutaţi în ghetoul evreiesc din Łódź. În primele luni ale anului 1942, aceştia au fost deportaţi în lagărul de concentrare de la Kulmhof (Chełmno nad Nerem), unde au fost ucişi în camerele de gazare.

Ţiganii ajung la Auschwitz

Înainte de înfiinţarea aşa-numitelor Zigeunerfamilienlagerla Birkenau – tabere speciale pentru familiile de ţigani –, puţini membri ai acestei comunităţi au fost prizonieri la Auschwitz. La Auschwitz I erau înregistraţi cu numere din seria generală, începând cu litera „Z”, de la Zigeuner, care era tatuat pe braţul stâng. Erau încadraţi de obicei ca prizonieri „asociali” (Asozialer-Aso.), purtând un ecuson negru triunghiular, dar şi ca prizonieri politici (Politischer – Pol.), cu ecuson roşu în formă de triunghi, şi ca răufăcători profesionişti (Berufsverbrecher – B.V.), cu ecuson verde. După ce erau fotografiaţi, erau trimişi în diverse grupe de muncă.

Pe 16 decembrie 1942, Heinrich Himmler  a ordonat deportarea tuturor ţiganilor rămaşi în Germania, Austria şi în Protectoratul Boemiei şi Moraviei. Pe 29 ianuarie 1943 au fost emise noi instrucţiuni:deportaţii trebuiau trimişi la Auschwitz. Aşa că în sectorul BIIe de la Auschwitz II-Birkenau a fost înfiinţată „tabăra pentru familii de ţigani”.

Deportarea ţiganilor la Auschwitz a început, aşadar, în februarie 1943 şi a continuat până în iulie 1944. Cei arestaţi erau, în marea lor majoritate, din Germania, Austria, Boemia şi Moravia, Polonia şi, în număr mai mic, din Franţa, Olanda, Croaţia, Belgia, Uniunea Sovietică, Lituania şi Ungaria. Registrele lagărului arată că au exista câţiva prizonieri şi din Norvegia şi Spania.

La sosirea în lagăr, ţiganii nu erau selecţionaţi, familiile nu erau despărţite şi  toţi membrii erau conduşi în aceleaşi barăci. Li se permitea să poarte în lagăr haine civile şi să îşi păstreze bunurile personale. După care primeau numărul şi erau trimişi la muncă.

Se estimează că aproximativ 23.000 de ţigani – bărbaţi, femei şi copii – au fost deportaţi la Auschwitz. Dintre aceştia, 21.000 erau înmatriculaţi (inclusiv copiii născuţi în lagăr).

Dar au existat şi cazuri în care nu au mai fost înregistraţi şi au fost trimişi direct în camerele de gazare. Aceasta a fost şi situaţia a 1.700 de ţigani polonezi din Białystok (vestul Poloniei), care au ajuns la Birkenau pe 23 martie 1943. De teamă să nu izbucnească o epidemie de tifos, întregul grup, în cadrul căruia fuseseră confirmate câteva cazuri de boală, a fost trimis imediat spre exterminare. Câteva săptămâni mai târziu, pe 12 mai 1943, un alt grup de ţigani din Białystok – 468 de bărbaţi şi 503 de femei – a ajuns în lagăr. Teama de epidemie nu dispăruse, aşa că autorităţile naziste au decis ca 1.000 din ţiganii care tocmai sosiseră, împreună cu un grup din Austria, să fie trimişi în camerele de gazare imediat.

Viaţa în Zigeunerlager

În lagărul pentru ţigani, ziua începea cu un apel nominal, în timpul căruia prizonierii erau număraţi. Chiar şi cei bolnavi sau bătrâni erau nevoiţi să stea afară din barăci pentru a se face prezenţa. Corpurile prizonierilor decedaţi peste noapte erau şi ele aduse în faţa barăcii. Funcţionarii prizonierilor raportau numărul deţinuţilor din baracă unui supervizor SS (Blockführer), care, la rândul lui, transmitea informaţia unui plutonier de raport (Rapportführer). După prezenţă, prizonierilor li se permitea să se întoarcă în barăci.

Juliusz Hodosi:

„În timpul unei interogări, ofiţerul Gestapo Schreiner efectiv a spus:«Vă vom nimici ca pe nişte şoareci.» Soţia mea şi doi copii mici au rămas acasă. Nu ştiam dacă îi voi mai vedea vreodată. Dar când m-am alăturat transportului către Auschwitz, Gestapo-ul i-a adus şi pe soţia mea şi pe copii la gară. Am călătorit împreună spre lagărul de concentrare de la Birkenau. Călătoria a fost un mare chin. Chirciţi unul în altul, fără apă sau mâncare, în întuneric, aşteptam necunoscutul. Când uşa vagonului de transport marfă s-a deschis într-un final, gărzile SS ne-au întâmpinat cu lovituri. De asemenea, cu ei erau şi câini sângeroşi:ajunsesem. Din acel moment înainte, am încetat să mai fim oameni:am devenit numere. Toate bunurile personale ne-au fost luate. Tuturor, chiar şi femeilor şi copiilor, li s-a ras părul de pe cap. Toţi, inclusiv cele două fetiţe ale mele, aveau numere tatuate. Am fost plasaţi în barăcile pentru noii sosiţi. Am rămas acolo pentru aproximativ o săptămână, înainte de a ne pune într-o anumită echipă de lucru. Deja în cea de-a cincea zi am înţeles că existau lucruri mai rele decât raţiile alimentare de înfometare. 300 de ţigani din Burgenland (Austria) au fost selecţionaţi şi ucişi în camerele de gazare... Pentru toţi copiii, lagărul însemna moarte sigură. Fără mâncare nutritivă, nu exista lapte, nu exista nimic din ce avea nevoie un copil pentru o dezvoltare adecvată. În plus, exista o nelinişte emoţională. Nu te puteai simţi în siguranţă nici pentru un minut... Mi-am pierdut ambele fete. Pur şi simplu au murit de foame. Raţiile zilnice de mâncare erau după cum urmează:pentru cinci oameni exista numai o franzelă de pâine, fiecare prizonier primea o lingură de marmeladă, o jumătate de rutabaga, ocazional 50 de grame de cârnaţi şi 20 de grame de margarină. Uneori erau emise raţii speciale, dar din motive complet diferite. Mâncarea era înmânată în aşa fel încât, adesea, se iscau bătăi fatale. Foametea era teribilă. Şi în plus erau şi tifosul, malaria, scabia etc.”-Memorial Book:The Gypsies at Auschwitz-Birkenau, vol. 2, 1993.

Sectorul BIIe a intrat în funcţiune de când era încă în construcţie, astfel că, la început, câţiva dintre bărbaţii deţinuţi au fost nevoiţi să termine de construit tabăra, iar alţii au fost obligaţi să se ocupe de curăţenia zonei. Totuşi, mai târziu, majoritatea nu au primit o misiune permanentă de muncă. Din această cauză, ţiganii primeau raţii de mâncare mai mici, care erau alcătuite din pâine – o franzelă la cinci prizonieri – un sfert de lingură de gem de rutabaga, 250 de mililitri de ceai şi 250 de mililitri de supă. În primele săptămâni  în lagăr, prizonierii încă aveau câteva dintre propriile provizii de hrană, făcându-le viaţa mai uşoară, în circumstanţele date... Dar în timp, s-a instaurat foametea în lagăr într-un grad nemaiîntâlnit, ceea ce a dus la o rată mare a mortalităţii.

Mulţi dintre deţinuţii din sectorul BIIe aveau harul muzicii, înainte de război făcând parte din trupe cu care colindau ţările în concerte. Din moment ce autorităţile naziste le-au permis să păstreze instrumentele, uneori ţiganii se adunau în grupuri mici şi cântau în lagăr. Micile spectacole improvizate erau o formă de integrare a tuturor celor din lagărul special pentru ţigani şi o modalitate plăcută de a evada din realităţile crude ale lagărului de concentrare. Dar se pare că şi ofiţerii SS se bucurau de spectacolul deţinuţilor...

Epidemiile, un alt inamic din interior

Proasta alimentaţie şi aglomeraţia din barăci au dus la o deteriorare a igienei generale şi a condiţiilor sanitare. Astfel că epidemiile erau frecvente. În lagărul de la Birkenau exista un spital de sector, dar tabăra specială pentru familiile ţiganilor avea şi propriul spital – acesta era localizat în barăcile 22, 24, 26, 28, 30 şi 32. Interiorul spitalului nu era cu nimic diferit de celelalte barăci obişnuite:  paturi cu trei etaje, cu saltele umplute cu paie, acoperite cu pături murdare, podea din argilă şi o sobă pe cărbuni pentru încălzire (deşi cărbunele era întotdeauna insuficient). Pacienţii, la intrarea în spital, erau nevoiţi să se debaraseze de hainele de zi cu zi, şi nu de fiecare dată primeau veşminte în schimb, uneori fiind nevoiţi să rămână dezbrăcaţi. Nu foloseau latrinele, ca restul deţinuţilor, ci aveau câteva găleţi în colţul camerei... Cele mai frecvente boli care afectau populaţia de romi erau tifosul, erizipelul, malaria, dizenteria, precum şi boli ale sistemului digestiv, urinar şi respirator.

O altă boală des întâlnită era scabia. Conform ordinelor doctorului Josef Mengele, erau aplicate metode radicale pentru combaterea acestei boli, printre care:scufundări succesive în soluţii de apă cu săpun, sulfat de sodiu şi acid clorhidric.

În vara lui 1943 o boală rară, cangrenoasă, a apărut în lagăr:noma faciei.Simptomele bolii erau dezintegrarea rapidă a ţesuturilor feţei, lăsând descoperiţi dinţii, gingiile şi osul maxilarului. Era cauzată de malnutriţie, lipsa vitaminelor şi oboseala generalizată. Cei mai afectaţi au fost copiii şi tinerii. 

Tragedia copiilor ţigani

Lagărul pentru ţigani era special şi pentru faptul că găzduia foarte mulţi copii. Estimările arată că numărul lor era de circa 11.000, dintre care 378 fuseseră născuţi în lagăr. Toţi copiii care s-au născut în lagăr tot aici au şi murit, iar restul au fost ucişi în timpul lichidării lagărului. Alţii au murit din cauza bolilor, căci ei se îmbolnăveau cel mai des, iar medicamentele lipseau.

Else Baker:

„Pe drum, părinţii mei adoptivi mi-au dat o mică valiză cu haine şi alte lucruri. Purtam cele mai bune haine. Trenul a pornit. Am călătorit multe ore şi eram foarte însetaţi. Uşa vagonului s-a deschis şi de cealaltă parte stătea un bărbat în uniformă, cu o căldare plină cu apă şi cu un polonic. Ni s-a permis să ne apropiem şi să bem apă cu polonicul. Acolo era şi un fel de toaletă, în apropierea uşii. Când un adult dorea să o folosească, persoana care îl acompania ţinea paravan cu o pătură de lână. A început să îmi fie foarte dor de părinţii adoptivi. Niciodată nu mai călătorisem fără ei.

[…]Într-un final am ajuns la Auschwitz. Numele nu îmi spunea nimic. A trebuit să ne dezbrăcăm complet, iar hainele noastre au fost aruncate într-o grămadă mare. Atunci mi-am pierdut valiza. Apoi am fost despăducheaţi. Am mers pe o stradă, de fiecare parte [a străzii] erau barăci, şi am fost forţată să intru în una dintre ele. Nu îmi pot aminti numărul barăcii.

[…] Am stat tot timpul în baraca aceea. Nu am fost dusă la muncă nicăieri. La urma urmelor, eram încă un copil. Abia mai târziu am înţeles pe deplin multele lucruri teribile pe care le-am trăit atunci. La vârsta de opt ani nu îmi puteam închipui ticăloşia şi mârşăvia. Erau atât de mulţi oameni foarte bolnavi şi extrem de slabi. Mulţi atânau morţi de gardul de sârmă ghimpată electrificată. Abia mai târziu, ca adult, am realizat complet că acesta era, într-adevăr, iadul pe pământ.

[...] De asemenea, am întipărită în memorie şi noaptea când cerul de deasupra crematoriului era roşiatic şi puteai auzi ţipetele multor oameni strigând:«Criminalilor! Criminalilor!». Toţi trebuia să rămânem în barăci, nimănui nu îi era permis să iasă în stradă. Nu am înţeles de ce. Dar când Wanda nu a mai fost cu mine, am întrebat pe cineva din apropiere. Mi s-a spus că ardeau oameni. Îmi amintesc cu exactitate ce am spus:«Dar nu poţi arde oameni. Arzi lemn sau cărbune, dar nu oameni. » Pentru mine asta era de neînţeles.”, Else Baker, Nie zobaczylam w Auschwitz mojej matki...(Nu am văzut-o pe mama la Auschwitz...), 1999.

en.auschwitz.org

Mai multe