Hinduismul, o parte a farmecului oriental

Hinduismul, este una dintre cele mai importante religii la nivel global, cu un număr imens de practicanți atât în India țara sa de baștină cât și în Occident ceva mai recent, dar cu  un număr de practicanți în continuă creștere. În același timp, însă, este subiectul unor lungi dezbateri pentru o serie de motive.

În primul rând, hinduismul nu exista, înainte de timpurile moderne, deşi sursele tradițiilor hinduse sunt foarte vechi. De asemenea, nu este considerată o religie singulară, ci o înglobare a mai multor tradiții. Totodată, în cadrul său nu apare un „ punct de plecare” bine definit. Tradiţiile din Hinduism merg înapoi mai multe milenii, iar unii practicanţi cred că revelația hindusa este eternă.

Interesant este faptul că deși există un accent pe spiritualitate personală, istoria hinduismului este strâns legată de evoluţiile sociale şi politice, dar și de creşterea şi căderea a diferitelor regate şi imperii .Cu toate că este dificil de datat o istorie timpurie, hinduși nu sunt atât de concentrați pe problema datării religiei pe care o practică, cât sunt preocupați de poveștile sau textele lor.

Noţiunile hinduse de timp

Hinduşii, în general, cred că timpul este ciclic, la fel ca cele patru anotimpuri şi mai degrabă veşnic decât liniar şi mărginit. Textele se referă la ere succesive denumite „yuga”, desemnate ca fiind de aur, argint, cupru şi fier. În timpul epocii de aur, spre exemplu, au fost oameni pioşi care au aderat la dharma (lege, taxa, adevăr), dar puterea sa se ​​diminuează în timp, până când acesta trebuie să fie revigorată prin intervenţia divină. Cu fiecare epocă, calităţile bune se diminuează, până când se ajunge la epoca fierului sau Kali Yuga, marcată de cruzime, ipocrizie, materialism şi aşa mai departe. Astfel, asemenea  idei au rolul de a contesta vederea liniară conform căreia oamenii progresează.

Principalele perioade istorice

Înainte de 2000 î.en:Civilizația Văii Indusului

1500-500 î.en:Perioada Vedică

500 î.Hr.-500 e.r:Era Epică, Puranică si Clasică

500-1500:Perioada medievală

1500-1757:Perioada pre-modernă

1757-1947:Perioada britanică

1947-prezent:India independentă

Religia în Valea Indusului și în perioada vedică

În intervalul de timp aparținând Văii Indusului, se pare că religia ar fi implicat ritualuri în temple dar și ritualuri de îmbăiere de acestea fiind legată Baia Mare descoperită în situl Mohenjo-Daro. Pe lângă aceste rituri au mai fost descoperite la Kalibangan, indicii care confirmă că au avut loc sacrificii de origine animală.

În plus a mai fost găsit și un număr de figurine din teracotă, probabil imagini a unei zeiţe şi un sigiliu reprezentând o figură aşezată, înconjurată de  animale, ceea ce îi face pe unii oameni de ştiinţă să considere ca figura ar fi prototipul zeului Shiva. Alţii insă, sunt de parere că seamănă foarte mult cu sigiliile elamite, care infatișează tauri așezați. O imagine, gravată pe soapstone(steatit), înfățișeză o figură luptându-se cu lei care aminteşte de mitul mesopotamian al lui  Ghilgameş.

Există posibilitatea  continuității între civilizaţia Văii Indusului şi mai târziu hinduism mai ales, datorită prezenței ritualurilor de îmbăiere, ofrandelor și modul de divinizare a zeităților. În același timp, însă puritatea ritualică, sacrificiul și importanța fertilității sunt commune si cu alte religii antice.

Dacă luăm "epoca vedică", pentru a ne referi la perioada în care au fost compuse Vedele, putem spune că religia vedică timpurie este centrată în jurul valorii de sacrificiu şi împărțirii mesei de sacrificiu între oameni dar și cu zeii (deva). Termenul sacrificiu, nu se limitează la animalele oferite, putând reprezenta orice ofrandă aruncată în focul sacru, cum ar fi lapte sau unt.

Unele dintre ritualurile vedice au fost foarte elaborate şi sunt continuate și în prezent. Sacrificiul a fost oferit diferitelor zeități vedice, care au trăit în diferite tărâmuri ale unui univers ierarhic împărţit în trei mari planuri:pământ, atmosfera şi cer.

Pământul îi conține pe zeul plantă Soma, Agni cunoscut drept zeul focului și zeul puterii preoţeşti, Brhaspati. Atmosfera îi conţine pe războinicul Indra, Vayu care reprezintă vântul, zeii de furtună Maruts şi Rudra. Cerul îi conține pe zeii Dyaus (de la aceeaşi rădăcină ca Zeus), domnul  legii cosmice (sau rta) Varuna, prietenul său zeul nopții Mitra, hrănitorul Pushan şi Vishnu.

Epoca Epopeeilor, Puranică și Clasică

Această perioadă, începută din timpul lui Buddha (a murit c. 400 î.en), a văzut crearea unor texte suplimentare, Sutra Dharma şi Shastras, cele două Epopeei, Mahabharata si Ramayana şi ulterior Puranele, care conţin multe povești populare și astăzi. Celebrul Bhagavad Gita este parte din Mahabharata.

Ideea de dharma (lege, taxă, adevăr) este centrală în hinduism, a fost exprimată în genuri de texte cunoscute sub numele de Dharma Sutra şi Shastras. Dharma Sutra recunoaște trei surse de dharma:Apocalipsa, de exemplu Veda, tradiţia şi obiceiul bun. Legile lui Manu adaugă „ceea ce este plăcut sinelui".

Perioada trebuie menționată, deoarece jertfa vedică a focului a devenit neimportantă, odată cu dezvoltarea  cultului religios(puja) și a imaginilor divinităţilor în temple. Creşterea Imperiului Gupta (320-500 e.c) a văzut dezvoltarea marilor tradiţii ale Vaishnavism-ului (centrat pe Vishnu), Shaivism (axat pe Shiva) şi Shaktism (concentrat pe Devi).

Din acest interval, putem recunoaşte mai multe elemente prezente și în Hinduismul zilelor noastre, precum Bhakti (Devoţiunea) şi închinare în templu. În cadrul acestei epoci, a fost dezvoltată și literatura, textele au fost compuse în sanscrită, devenind astfel cel mai important element din cultura comună.

Perioada medievală

Începând cu 500 e.c avem creşterea Devoţiunii(bhakti) la zeități majore, în special ale lui Vishnu, Shiva şi Devi. Odată cu prăbuşirea imperiului Gupta, regatele regionale se dezvoltă fiind patronate de diferite religii. De exemplu, regatul Cholas, din sud, sprijinea Shaivismul. Important este faptul că atunci a avut loc dezvoltarea  marilor temple regionale cum ar fi cel al lui Jagganatha din Puri aflat în  regiunea Odisha sau templul lui  Shiva din Cidambaram în regiunea Tamilnadu şi nu în ultimul rând templul lui Shiva în Tanjavur aflat tot în Tamilnadu. Toate aceste temple erau sub patronajul unei zeități majore venerate acolo și de asemenea, erau și centre de putere religioasă și politică.

Poeții-sfinţi şi guru

Intervalul este favorabil nu doar literaturii religioase în limba sanscrită , se dezvoltă și limbile vernaculare, în special Tamil. Astfel, poeții-sfinţi înregistrează sentimentele lor devoţionale, printre cele mai notabile sunt cele douăsprezece Alvar Vaishnava din secolele

VI-IX, inclusiv o celebră poetă-sfântă numită Andal şi nu în ultimul rând, cele şaizeci şi trei de Shaiva Nayanars din secolele VIII-X. Mari gânditori şi profesori cunoscuți drept „charyas sau guru”, au consolidat aceste învăţături. Ei au formulat noi teologii, perpetuate de către proprii lor discipoli numiți sampradaya.

Shankara a trăit între 780-820 și a călătorit pe scară largă, învingând savanţi din mişcări neortodoxe, budismul si jainismul, care la sfârșitul mileniului şi-au stabilit locuri importante de învăţare pe tot teritoriul Indiei. El a restabilit autoritatea canonului vedic, propagat prin Advaita şi a pus bazele dezvoltării tradiţiei cunoscute sub numele de Vedanta.

Evoluţia Vaishnavismului şi Shaivismului

Filozofii Viashnava Ramanuja (c. 1017-1137), Madhva (secolul 13) şi alții au scris propriile lor comentarii biblice, propunând teologii noi şi instituirea propriilor succesiuni. Ramanuja a calificat filosofia impersonală a lui Shankara, şi Madhva a propus existenţa unui Dumnezeu personal.

În mod similar, Shaivismul s-a dezvoltat tot în această perioadă, cu filosofi importanți cum ar fi Abhinavagupta (c. 975 - 1025), el fiind responsabil pentru scrierea unor comentarii legate de Tantre, o revelaţie alternativă la Vede, dar şi alte texte.

Tantrele au început să fie venerate ca o revelaţie care îndeplineşte sau înlocuiește Vedele. Unele dintre aceste texte au pledat  și pentru câteva ritualuri poluante care se practicau prin oferirea alcoolului și a cărnii, dar și prin diverse ceremoniale sexuale dedicate celor mai fioaroase zeități, dar marea majoritate a acestor texte sunt mai mult ocupate cu ritualurile zilnice și ocazionale sau cu construirea templelor.

Perioada pre-modernă și britanică

Alături de dezvoltarea tradiţiilor hinduse, cu precădere răspândite în sudul Indiei, important a fost creşterea Islamului, în zona de nord ca forţă religioasă şi politică. Noua religie a islamului, a ajuns pe malurile indiene în jurul secolului al optulea, prin intermediul comercianţilor care navigau pe Marea Arabiei şi a armatelor musulmane care cuceriseră provinciile din nord-vestul Indiei.

Puterea politică musulmană a început cu sultanatul turc în jurul anului 1200e.c şi a culminat în timpul imperiului Mogulilor din 1526. Împăratul Akbar (1542-1605) a fost un împărat liberal care a permis hindușilor să își practice liber religia. Cu toate acestea, nepotul său, Aurangzeb (1618-1707) a distrus multe din templele hinduse şi a limitat practicile religioase a acestora. În cadrul acestui climat politic, apare o evoluţie a religiei devoţiunii (bhakti). Tradiţia “Sant” din nord, în principal în Maharashtra şi Punjab, exprimă devoțiunea prin poezie dedicată unui zeu fără calităţi cunoscut drept Nirguna şi a unui zeu cu calităţi, de exemplul Şaguna. Tradiția “Sant” combină elemente din bhakti de meditație sau yoga cu misticismul islamic. Chiar şi astăzi, poezia prinţesei Mirabai, şi altor sfinţi, cum ar fi Tukaram, Surdas și Dadu sunt populare.

La început, britanicii nu interferează cu religia şi cultura poporului indian, permițându-le hinduşilor să își continue practicile liberi. Mai târziu, însă, au ajuns misionarii predicând creştinismul, iar imediat după au ajuns și primii oameni de știință, care deși întâi au avut roluri de observatori au început să europenizeze populația locală.

12.Reformatori hinduși

Secolul al XIX-a văzut dezvoltarea "Renaşterii hinduse" cu reformatori precum Ram Mohan Roy (1772-1833) care prezenta hinduismul ca o religie raţională și etică și care a fondat Brahmo Samaj-ul pentru a promova aceste idei. Un alt reformator, Dayananda Sarasvati (1824-1883), pledează pentru o întoarcere la religia vedică care pune accentual pe un zeu veşnic, atotputernic şi impersonal. El a vrut să se întoarcă la "legea eternă" sau „sanatana dharma” a hinduismului, înainte de Epoca Epopeeilor şi cea Puranică, prin intermediul societății sale numite Samaj Arya.

Ambii reformatori doreau să scape hinduismul  de ceea ce ei considerau „superstiţii”. Aceste grupuri au fost extrem de importante nu doar doar în cadrul religios ci și în cel politic deoarece au rolul de a „planta semințele” naționalismului indian dar și a mișcărilor misionare hinduse care mai tarziu au ajuns in Vest.

Un alt personaj important a fost Ramakrishna Paramahamsa (1836-1886), care a declarat unitatea tuturor religiilor. Discipolul său Vivekananda (1863-1902) a dezvoltat ideiile sale și le-a unit într-o viziune politică a unei Indii unite.

Aceste idei au fost dezvoltate și de către Gandhi(1869-1948), unul dintre elementele cele mai cunoscute, în lupta pentru obtținerea independenței Indiei. Gandhi, om sfânt și politician, este probabil cel mai cunoscut indian al secolului XX. El a ajutat la negocierile pentru independență dar a fost dezamăgit de partiționarea țării și în cele din urmă a fost asasinat in 1948.

Astfel se poate observa faptul că Hinduismul nu este doar o religie, ci poate un stil de viață având o influență deosebită asupra istoriei și evoluției atât a Indiei cât și a lumii, un exemplul elocvent este fără doar și poate Ghandi care a uimit mapamondul prin modul său de gândire și analiză a problemelor, alt exemplu de această dată aparținând zonei culturale este Mahabharata, aceasta fiind cea mai complexă și în același timp lungă epopee scrisă din istoria lumii. Una peste alta, evoluția acestei religii este foarte interesantă deoarce reușește să de-a impresia de a fi în continuă evoluție.