Hera, regina zeilor

Romanii o numeau Iunona. În traducere,   numele grecesc Hera înseamnă „stăpâna” şi o indică pe regina zeilor, fiica lui Cronos şi a Rheei şi sora  şi soţia lui Zeus.

Potrivit lui Homer, a fost crescută de Oceanos şi de Tethys, iar mai târziu a devenit soţia lui Zeus. Numeroase versiuni ale mitului amintesc, nu fără divergenţe, modul în care cei doi fraţi au ajuns să se căsătorească. Conform uneia dintre ele, Hera l-a sedus pe Zeus pe muntele Ida din Asia Mică (Iliada, 14). O altă versiune spune că nunta a avut loc în palatul lui Zeus din Ocean, cu mare fast şi cu participarea tuturor zeilor, care au adus daruri;mai numeroase sunt însă povestirile despre nunta secretă a celor doi fraţi pe muntele Citeron din Beoţia. Ulterior, scriitorii adaugă că Hera, asemenea celorlalţi fii ai lui Cronos, a fost înghiţită de tatăl său şi că apoi a ieşit la lumină, fiind scuipată de zeu.

În Iliada, zeii o tratează pe Hera cu acelaşi respect care îi este rezervat augustului său soţ. Zeus însuşi îi ascultă sfaturile şi îi împărtăşeşte gândurile sale ascunse. Comparativ cu Zeus, ea este însă inferioară ca putere şi autoritate şi trebuie să i se supună necondiţionat, asemenea celorlalţi zei din Olimp. Mai mult decât regina zeilor, ea este consoarta regelui zeilor şi oamenilor;această diferenţă relevantă este evidentă mai ales în izvoarele vechi. Ridicarea sa la rangul de regină propriu-zisă a zeilor, cu bogăţii şi puteri regale, este posterioară poemelor homerice.

Homer o descrie pe Hera ca având un caracter dificil;gelozia, încăpăţânarea şi firea sa certăreaţă îl fac uneori să tremure chiar şi pe Zeus. Pe seama caracterului agresiv al Herei sunt puse certurile frecvente dintre ea şi Zeus;odată, cu sprijinul lui Poseidon şi al Atenei, ea a ajuns până acolo încât a plănuit să-l pună pe Zeus în lanţuri. În asemenea cazuri, Zeus trece la fapte şi ridică mâna asupra ei. Odată a atârnat-o de nori, cu mâinile prinse cu lanţuri şi cu două nicovale legate de picioare, drept pedeapsă pentru ura cu care îl urmărise pe Heracle;altă dată, când Hefaistos a încercat să o ajute, Zeus l-a aruncat pe nesocotit din Olimp.

Împreună cu Zeus, Hera i-a avut pe Ares, Hebe şi Hefaistos. Dintre toţi zeii Olimpului, ea era singura căsătorită în sensul propriu al cuvântului, din moment ce iubirile Afroditei sau căsătoria acesteia cu Hefaistos sunt rareori considerate ca atare de poeţii antici. Datorită acestei poziţii unice, ea este zeiţa ocrotitoare a căsătoriei şi a naşterilor şi este reprezentată ca mama Ilitiilor. Cu toate acestea, ea putea aduce pe lume copii singură, fără concursul lui Zeus;astfel l-a născut pe Tifon, pentru a-şi arăta mânia împotriva lui Zeus, care o adusese pe lume pe Atena fără ea (Imnul homeric către Apollo, 309);în acelaşi fel se considera că se născuseră alţi doi fii ai Herei, Ares şi Hefaistos, ultimul născut înainte de vreme, potrivit unei versiuni a mitului, în perioada de trei sute de ani când Hera avusese doar relaţii secrete cu Zeus;o altă versiune afirmă că Hefaistos s-a născut din coapsa Herei.

În Iliada, Hera este reprezentată într-un car tras de doi cai, iar Hebe şi Horele o ajută să-i mâne. În acelaşi poem, din cauza alegerii lui Paris, ea le este ostilă troienilor (deci şi lui Enea) şi, prin urmare, se află de partea grecilor. De asemenea, din cauza geloziei îi persecută pe toţi fiii pe care Zeus i-a avut cu femeile muritoare. Acest lucru explică ostilitatea sa faţă de Dionysos, Heracle şi mulţi alţi eroi. Tradiţia o prezintă ca fiind însă blândă şi binevoitoare faţă de Iason.

După numeroase indicii, care merg de la semnalările izvoarelor până la datele referitoare la cultele sale, putem deduce că Hera era considerată în principal o zeiţă a căsătoriei, ocrotitoarea femeilor şi a laturii sexuale a existenţei acestora.

► Epitete. Printre epitetele homerice cele mai frecvente se numără:„cea cu tronul de aur”, „cea cu sandale de aur”, „cea cu braţe albe”. Este numită şi Ilitia, ca protectoare a naşterilor,  Pais, „fata”,  Teleia, „cea desăvîrşită”, şi Chera, „singuratica”, cu referire poate la fazele lunii. Unele epitete ale sale se referă la rolul ei de ocrotitoare a căsătoriilor (Zyghia,  Gamelia etc).

► Atribute. De obicei apare reprezentată ca o figură feminină solemnă şi maiestuoasă, adesea de vârstă matură, cu fruntea înaltă, ochii mari şi o expresie solemnă şi trufaşă. Adesea părul îi este împodobit cu o coroană sau cu o diademă. De multe ori, un văl îi acoperă umerii, ca simbol al rolului său de soţie a lui Zeus. Diadema, vălul, sceptrul şi păunul constituie atributele sale caracteristice.

► Răspândirea cultului. Hera era venerată practic peste tot în Grecia. Unul dintre principalele sale temple se afla la Argos, iar un altul la Samos;celebru era şi templul său din Olimpia. Alte sanctuare se aflau la Sparta, Micene şi Tirint. Cultul s-a extins din Argos în întregul Pelopones, de la Olimpia la Sicion şi Corint, în Beoţia, Eubeea, Creta şi Corfu;principalele centre din apus se aflau la Selinunt, Crotona, Paestum, Heraionul de la gura râului Sele, capul Lacinion.

La Samos aveau loc anual sărbători în cinstea sa, cu comemorarea miticei sale căsătorii cu Zeus. În timpul serbărilor, cea mai veche statuie a zeiţei (o simplă bucată de lemn, aproape nelucrată) era cufundată într-o baie sacră, ce simboliza întoarcerea ei la virginitate (Pausanias, 2.38 .2). La Argos, sărbătorile sale (Heraia) cuprindeau întreceri atletice, ai căror învingători primeau ca premiu scuturi;riturile prevedeau şi o procesiune de oameni înarmaţi, singulară în cazul unei zeiţe.

► Prezenţe în literatura antică. Datorită rolului său fundamental în Olimpul grecesc, Hera apare, ca protagonistă sau punct de plecare al evenimentelor, în numeroase opere literare şi adesea este invocată şi amintită de eroi şi personaje muritoare. Nunta lui Zeus cu Hera este descrisă de Homer în Iliada, 14. Conceperea lui Ares este amintită de Ovidiu (Fastele, 5.257). Trebuie să menţionăm rolul său în poemele homerice:în Iliada apare ca aliată a grecilor şi ostilă troienilor din cauza alegerii lui Paris. Ea îşi menţine această poziţie şi în Eneida vergiliană. De asemenea, un rol important îi este rezervat în Metamorfozele lui Ovidiu.

► Prezenţe în literatura modernă şi contemporană. Reevocarea marilor personaje din mitologia clasică în epoca modernă nu putea să ignore un personaj central al Olimpului, precum Hera, frecvent citată şi amintită în diferite opere poetice, cel mai adesea cu numele Iunona;pe lângă simpla menţionare a numelui său, un rol activ îi este rezervat în diferite opere literare, începând cu epoca umanistică, de la Batjocura zeilor de F. Bracciolini la Feroniade de V. Monti şi Primăvara Olimpiană de C. Spitteler. La Hera fac trimitere, de asemenea,  Iunona şi păunul de O’Cassey şi drama cu acelaşi titlu a lui A.A. Voznesenski.

► Iconografie. Reprezentările Herei sunt foarte frecvente în lumea antică. Poate că zeiţa este înfăţişată în aşa-numita „Doamnă din Auxerre” de la Luvru;un cap vechi, provenind de la Olimpia, făcea parte probabil dintr-o statuie de cult citată de Pausanias (5.17.1). Este celebră statuia Herei sculptată de Cheramies, cunoscută ca Hera din Samos;de pe un fronton al Acropolei din Atena provine o imagine a Herei în scena apoteozei lui Heracle. Frizele cu teme divine o prezintă adesea pe Hera alături de Zeus. În epoca clasică, Hera a fost reprezentată de Alcamene şi de Policlet, autorul statuii criselefantine din Heraionul de la Argos. Din prima sculptură citată este inspirată cunoscuta Hera Borghese de la Luvru. Hera e reprezentată adesea şi în pictura greacă şi romană. Merită să amintim picturile greceşti pe vase care o înfăţişează mai ales în scene ca judecata lui Paris şi hierogamia (nunta sacră) cu Zeus.

sursa:Istorii Regasite