Harem – de la mitul plăcerilor sexuale, la regulile stricte din Palatul Sultanilor
Haremul, care în arabă înseamnă "loc interzis", a ajuns să fie sinonim cu tot felul de imagini care fluctuează de la un paradis al păcerilor carnale, la o închisoare a femeilor ajunse pe mâna otomanilor sau a arabilor. Ce este adevărat şi ce nu din poveştile fanteziste ţesute în jurul acestei instituţii, dar şi parte a locuinţelor musulmane, rămâne de văzut.
Despre această instituţie s-au păstrat puţine lucruri şi detalii. Multe din reprezentările pictorilor din diverse epoci sunt doar legende fanteziste. În primul rând haremul este exclusiv o instituţie musulmană. Totuşi căsătorii multiple şi apartamente rezervate soţiilor, concubinelor şi sclavelor se întâlnesc şi la alţi lideri din Asia şi nu numai. Un exemplu celebru este împăratul chinez, care avea mai multe soţii de diferite ranguri, dar şi concubine. Acestora le erau rezervate apartamente specifice în Palatul Interzis.
Revenind totuşi la Suleyman Magnificul şi la epoca sa, atât serialul turcesc, cât şi istoricii vorbesc despre influenţa pe care o sclavă ruteană, fiica unui preot pe nume Roxelana, ajunge să o manifeste asupra unuia dintre cei mai puternici oameni ai secolului al XVI-lea. Ea va deveni Hurrem Sultan, soţie oficială, şi va fi favorizată împreună cu copii ei în defavoarea celorlalţi. Mai mult chiar, dragostea lui Suleyman pentru aceasta va face ca acesta să ia multe decizii, inclusiv de strategie politică şi diplomatică, influenţat sau împreună cu ea. Lucrurile acestea sunt oarecum excepţionale într-o oarecare măsură, pentru că nu vorbim de o căsătorie monogamă;pe de altă parte, se deschide în istoria imperială otomană o perioadă în care haremul capătă o influenţă extrem de mare.
Înainte să prezentăm regulile după care a funcţionat haremul şi cum trebuie el văzut în structura internă a Palatului Imperial, poate ar fi cazul să spunem povestea cadânei şi favoritei lui Suleyman Magnificul după moartea Roxelanei. Faptul că totul era reglementat cu stricteţe şi alegerea soţiilor sultanului nu erau întâmplătoare o arată soarta acesteia. Ea şi-a vândut rândul altor cadâne pentru a strânge suma necesară construirii unei moschei pe numele său. Din acest motiv sultanul a ordonat sugrumarea ei zicând că „nu te poţi aştepta la credinţă de la o femeie care vinde şi schimbă culcuşul meu”.
Haremul în conştiinţa colectivă, folosit ca instrument de propagandă
Haremuleste una din temele favorite ale feministelor când se aduce vorba despre exploatare a femeilor de către bărbaţi. Pe de altă parte, antropologii şi etologii trimit la harem pentru a sublinia natura poligamă a speciei Homo Sapiens. Într-o astfel de situaţie ne întrebam unde este adevărul?
Căsătoriile multiple sunt încă o practică destul de întâlnită şi azi. Interesant este că ele se fac în ambele sensuri. În vreme ce noi cunoaştem mai mult forma poligină, sub forma haremurilor la musulamani, africani sau al celor din antichitate de la egipteni, persani sau chinezi, toate acestea compuse din femei, trebuie spus că în mai multe regiuni din Tibetul de azi se practică căsătoriile poliandre, în care o femeie se căsătoreşte cu toţi fraţii soţului ei.
Sistemul de robi sau tributul de sânge
Lăsând deoparte confuziile din care mulţi au dezvoltat teorii şi materiale de propagadă, printre care acelea că haremul era închisoarea femeilor, locul unde se făceau tot felul de orgii sexuale sau dimpotrivă că numărului prea mare de cadâne făcea ca unele dintre ele îmbătrâneau şi mureau virgine pentru că sultanul nu avea timp de ele, haremul otoman avea o serie de reguli stricte şi clare.
El făcea parte integrantă din sistemul de robi (kul) pe care se baza întreaga societate otomană, nu doar cea a Palatului Imperial. Palatul Sultanilor era centrul guvernării statului otoman. Guvernatorii, comandanţii militari şi toţi cei care exercitau autoritatea imperială veneau din Palat şi erau servitorii – robii sultanului. Aceştia trebuiau să datoreze tot sultanului şi să îl urmeze orbeşte. În palat ei primeau o educaţie specială, după care erau numiţi în diverse funcţii de stat.
Robii datorau totul sultanului şi de aceea legăturile cu familia creştină sau de o altă religie decât cea islamică erau retezate încă de la intrarea în devşirme. Copii erau recrutaţi la vârste fragede pentru a deveni robi ai sultanului (la 3-7 ani), doar de la familiile creştine sau de o altă religie decât cea musulmană, din toate regiunile care aparţineau exclusiv Imperiului. Ţările Române, care erau plătitoare de tribut şi vasale nu aveau acest tribut de sânge, aşa cum se insinuează în filmul lui Sergiu Nicolaescu, Mihai Viteazul. În plus, dreptul de viaţă şi de moarte asupra robilor îl avea doar sultanul, nimeni altcineva. Aşadar, recrutarea robilor avea loc doar din raiale şi din provinciile guvernate de paşa-le. Acestora se adăugau şi robii proveniţi din conflicte.
Până la Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolelui, alegerea vizirilor se făcea dintre musulmanii nativi, în particular ulema-le. După ce acesta a ales un mare vizir dintr-o veche familie de birocraţi, la moartea acestuia, yenicerii instigaţi de paşa-lele provenite dintre robi l-au ucis într-un mod brutal şi au impus regula ca marelel vizir să vină doar dintre oamenii cu status de robi. Trebuie spus că robi nu puteau fi copii ai musulamnilor. Motivul era acela că în cazul în care copii vor ajunge în diverse funcţii îşi vor sprijini familia mai mult decât pe sultan. Ne vom opri aici cu prezentarea sistemului de robi pentru că el reprezintă un subiect aparte care impune o tratarea atentă şi detaliată tocmai pentru a înţelege că aceşti robi erau atent pregătiţi, iar mentalitatea otomană despre sclavi şi robi nu este asemănătoare cu cea general vehiculată. Fiecare dintre aceşti indivizi aveau propria lor şansă să devină o personalitate pe criterii de merit.
Haremul este parte integrantă în acest sistem de robi. Dacă de robii băieţii care urmau să devină paji şi să ocupe diverse funcţii în cadru administraţiei palatului sau a birocraţiei de stat se ocupa kapi agasi – eunucul alb, superintendentul întregului Palat, de roabe se ocupa harem agasi – eunucul negru. Rolul acestuia va creşte mereu în momentul în care influenţa uneia dintre soţii sau a haremului în ansamblu îşi va face simţită prezenţa asupra sultanului.
Spre exemplu la 1475 erau 400 de femei sclave în Palatul de la Topkapi. Toate aceste fete treceau printr-un proces de educaţie şi instruire. Când ajungeau la palat toate erau novice – acemî-i. Sub supravegherea kahya kadin-ei – femeia supraintendent ele erau formate ca femei rafinate. Învățau principiile islamului, dar în acelaşi timp şi alte îndemânări:broderia, cusutul, dansul, cântatul, folosirea instrumentelor muzicale, teatrul de marionete, nararea etc. Ca fiecărui paj, căruia i se încurajau aptitudinile, femeile din harem erau încurajate să se dezvolte fiecare în diverse direcţiile. În timp, novicele dobândeau diferite ranguri:câriye, şagird, gedikli şi usta. Din ultima categorie erau alese femeile care ajungeau efectiv în patul sultanului. Acestea se numeau haseki – favorite. Dintre ele erau alese cele patru soţii (patru este cifra pe care este considerată canonică de legea islamică). Acestea deveneau kadin –cadâne. Totuşi dacă o favorită năştea un copil de sex masculin devenea baş-kadin şi se bucura de o întâietate între celelalte femei, primind chiar un apartament separat pentru ea şi copii săi.
Un statut special aveau soţiile canonice luate de sultani dintre fiicele diversilor conducători străini. Ele ajungeau direct în vârful ierahiei, dar sultanul putea să aibă o altă favorită. Cea care stăpânea efectiv haremul era mama sultanului în funcţie – valide sultan. Ele puteau fi de multe ori dintre favorite şi nu dintre soţiile recunoscute de şeriat, legea islamică. În aceste condiţii chiar a exista o perioadă în care căsătoriile canonice chiar nu au fost încurajate, iar influenţa valide-sultan-elor a crescut foarte mult 1574-1687. Eunucul negru se afla în aceeaşi subordonare faţă de valide-sultan, precum eunucul alb faţă de sultan. După moartea mamei sultanului, prima kadână devenea conducătoarea haremului.
Femeilor nu le era îngăduit să îl întâlnească oricum pe sultan. Ele trebuiau să se ascundă când îi auzeau papucii de casă ai acestuia ţinutuiţi în cuie de argint. Nu era permis ca sultanul să se îndrăgostească de vreo novice. Personalul haremului ca şi pajii primeau un stipendiu zilnic şi o înzestrare cu haine, fiecare având o uniformă specială. Ideea că 400 sau mai multe femei stăteau timp de zeci de ani la dispoziţia unui sultan este greşită pentru că multe fete deveneau soţii ale pajilor atunci când aceştia părăseau Palatul pentru servicii în afara acestuia. Recrutarea şi ieşirea din serviciul direct al sultanului era un proces continuu.
Există mărturii că moda pentru femeile din harem era puţin diferită decât cea pe care o avem azi. Ideea că omul frumoas trebuia să fie în primul rând gras, vine tot din această zonă a haremului.
Despre eunuci şi paza haremului
Paza haremului era asigurată de eunuci, şeful celor care păzeau haremul sultanului fiind cel negru. Ideea aceasta ca nişte bărbaţi, care totuşi nu puteau râvni la soţiile liderului, să le păzească este dustul de veche şi întâlnită din anticul Sumer . Termenul de eunuc provine din greaca veche şi semnifică “păzitorul dormitorului”, însă după cum am văzut meseria era mult mai veche. Originea eunucilor în cadrul haremurilor este cu mult mai veche, chiar decât naşterea religiei musulamne. Aceştia şi-au însuşit-o din Imperiul Bizantin, pe care l-au cucerit bucată cu bucată. În cadrul curţii imperiale a Bizanţului activau mulţi astfel de eunuci angajaţi în funcţii administrative şi comerciale. Practica o regăsim chiar până la începuturile secolului XX în Palatul Interzis din Beijing.
Împăratul devenit ulterior sfânt creştin, Constantin cel Mare, cel care a adoptat creştinismul drept religia oficială în Imperiul Roman prin edictul de la Milan din 312, avea numeroşi eunuci în curtea sa imperială care ocupau posturi şi funcţii înalte. După ce cuceritorii arabi au cotropit provinciile din est ale bizantinilor, dar şi Imperiul Persan, aceştia au intrat în contact cu eunucii, care au intrat în slujba sultanilor. După cum am văzut modelul palatului era reprodus la scară mai mică de toţi funcţionarii imperiali, cei mai înstăriţi permiţându-şi să aibă astfel de gardieni pentru haremurile lor.
În istoria omenirii se cunosc mai multe tipuri de castrare. Când aceasta nu era folosită drept o pedeapsă a duşmanilor în timpul bătăliilor, ea apărea sub două forme. Prima şi cea mai comună consta în tăiarea testiculelor. Acest procedeu era folosit pentru eunucii din Roma, Persia şi Arabia. Cea de-a doua formă era folosită de secte cu motivaţie religioasă sau drept pedeapsă pentru viol. În acesta variantă atât testiculele, cât şi penisul erau retezate. Lipsiţi de propria sexualitate şi de capacitatea de a se reproduce, eunucii şi-au găsit refugiul în intrigi, politică, speculă, administraţie, ajungând uneori să fie cei care conduceau Imperiul Otoman şi nu numai din umbră, alături de sultane (mamele sau soţiile liderilor), primele femei din ierarhia feminină a haremului.