Hanul cu Tei - Istoria hanului din vechiul București ce păstrează pitorescul vremurilor trecute

„Umbrele unui trecut cu popasuri și zarvă, opriri grăbite de poștalioane și convoiuri de legendă. (...) Ce parfum arhaic din Bucureștiul de altădată, cu boieri în caftane de mătase, trecând în goana telegarilor cu caleștele peste poduri de lemn, ne amintește frumosul nume al Hanului cu Tei. (...) Han cu tei umbroși ale căror flori, în faptul primăverii, parfumau până departe, la biserica Zlătari.” 

Povestea Hanului cu Tei începe la 1833, când negustorii Atanasie Hagi Polizu și Ștefan Popovici, asociați în afacerile negoțului și prieteni buni, hotărăsc să construiască pe locul fostelor prăvălii deținute pe strada Lipscani, un nou han, pentru sporirea veniturilor. Situat în „inima târgului” între străzile Blănari și Lipscani, hanul a avut încă de la început o viață comercială intensă, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

„Se găseau aici în special lucruri de marchitănie și cucoanele mondene se îmbulzeau în curtea pavată cu pietre de râu, prin magazinele elegante, ca să cumpere ce-i mai ieftin și mai frumos. Mărfuri de Lipsca, de Paris, de Dresla și de Viena stăteau burduf în rafturile de lemn nevopsite promițând cumpărătorului toată tentația lor de lumini, de foc și de culori și aurul curgea ca un val furtunos în buzunarele negustorimii, instalate aici. (...) O lume pestriță, oameni feiuriți din toate naționalitățile cari s-au perindat pe pământul nostru, se amestecau la lungile mese, puneau la cale afaceri, cumetrii ori tâlhării rămase de pomină.”  

La intrarea dinspre strada Blănari, deasupra gangului străjuit cu porți ferecate, o stucatură frumos ornamentată prezenta trecătorilor inițalele proprietarilor: „A. P.” și „S. P.”, precum și anul înființării hanului.

După încheierea lucrărilor de construcție, în 1835, Atanasie Polizu și Ștefan Popovici își impart în mod egal spre administrare prăvăliile, stabilindu-se, de asemenea, ca eventualele reparații necesare să se facă separat pe cheltuiala fiecăruia, ca de exemplu „prefacerea porților celor mari, și a caldarâmului și puțului când se vor strica”. Înțelegerea dintre cei doi mai prevedea și ca viitorii moștenitori „să respecte întocmai cele stabilite, pentru a se putea păzi stăpânirea acestui acaret fără nicio prefacere întru toate în veci”.

Însă până la moartea celor doi negustori, prăvăliile hanului ajung să cunoască noi proprietari prin cumpărare directă. În 1837 Ștefan Popovici vinde din partea lui de proprietate două prăvălii lui Ioan Lambru Polizu pentru aproape două mii de galbeni împărătești, pentru acoperirea „marilor greutăți financiare prin care trecea, având averea zălogită la mai mulți negustori”. 

Apoi, în 1853, prăvăliile vor fi vândute din nou, de data aceasta lui Gheorgachi Hagi Anghel, care la rândul său, le va vinde destul de curând, trecând astfel într-un timp destul de scurt de la un proprietar la altul.

Negustorii și cumpărătorii puteau ajunge la han prin cele două intrări ale străzilor Blănari și Lipscani, prăvăliile fiind situate de o parte și de alta a unei străduțe pavată până la 1916 cu piatră de râu. La intrările hanului se aflau stâlpi înalți pentru apărarea zidurilor de căruțele cu feluritele mărfuri, căci în cea mai mare parte a secolelor trecute, hanul a reprezentat o unitate importantă de desfacere a produselor manufacturiere. 

Printre cei mai de seamă negustori ai vremii care au locuit în acest han se numără Constantin Anastasiu, proprietarul cunoscutului magazin din strada Bazaca, „La Vulturul de Mare cu Peștele în Ghiare”, dar și marele negustor de lipscănie cu toptanul Nicolae Chiru, trecut în documente sub numele de Kirilof. Aceștia vor fi urmați și de alții, precum Constantin Panaiot, Constantin D. Athanasiu, frații Popp, Mihalache Hagi Pandele sau Ilie Ath. Lipatti. 

La 1935 un articol al revistei „Ilustrațiunea Română” descrie atmosfera hanului ca fiind asemănătoare uneia de bazar turcesc, „cu molcoma prietenie ce domnește între negostorii care vând mai toți mărfuri identice”. În cea mai mare perioadă a funcționării hanului, majoritatea acestor mărfuri erau aduse din Transilvania, dar și din mari centre occidentale.  

În ceea ce privește înfățișarea hanului, construcția acestuia era foarte asemănătoare cu cea a Hanului Gabroveni, situat în imediata apropiere. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Hanul cu Tei a cunoscut însă importante transformări exterioare, suferind modificări ce au schimbat fațada din strada Lipscani, această fiind dotată cu balcoane semicirculare ieșite în afară, iar peste colțurile de sud și sud-vest s-a ridicat un șir de încăperi ce alcătuiau etajul. Aceste îmbunătățiri au fost necesare pentru estomparea contrastului dintre mărimea hanului și clădirile înconjurătoare, ca de exemplu fostul hotel „Kiriazi”, al cărui calcan domina curtea interioară a hanului. 

O altă etapă importantă în istoria hanului a fost reprezentată de lucrările de restaurare încheiate în 1973, ce au avut ca rezultat reconsolidarea hanului, cât și sporirea funcționalității lui. Astfel, au fost îndepărtate elementele din curtea exterioară adăugate la sfârșitul secolului al XIX-lea, ridicându-se totodată un etaj cu geamlâc specific epocii construirii hanului. Nu în ultimul rând, cu acest prilej s-a schimbat și ferenoria ușilor și ferestrelor, prin înlocuirea celor vechi cu altele executate în aceeași manieră cu cele originale. 

Astăzi, Hanul cu Tei este aproape singurul han al vechilor București ce păstrează din caracteristicile și pitorescul vremurilor trecute, iar acest lucru se poate observa în special în partea dinspre strada Blănari, unde construcția clădirii este aproape ca acum o sută de ani. 

Bibliografie: 

„Ilustrațiunea Română”, 9 octombrie 1935;
Al. Raicu, „Hai cu mine”, Editura Cultura Românească, București, 1943; 
Constantin C. Giurescu, „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zile noastre”, Editura pentru Literatură, București, 1966; 
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1985; 
Panait I. Panait, „Hanul cu Tei din București”, în „Revista Muzeelor și Monumentelor”, Anul XLVII (1978), Nr. 2, București. 

Foto sus: „Ilustrațiunea Română”, 9 octombrie 1935