Guvernarea liberală 1907 – 1910

O privire retrospectivă asupra evoluției economice și sociale a României la începutul secolului al XX-lea ne pune în față imaginea unei țări ce a cunoscut însemnate transformări într-un timp istoric scurt. Este o realitate care vizează cu precădere lumea orășenească, procesul de modernizare afectând într-o măsură mai redusă lumea satelor [1].

România s-a dezvoltat într-un ritm rapid, dar inegal și neuniform. Progresul era susținut în mare parte de veniturile rezultate în urma exporturilor cu caracter agricol, precum și de investițiile de capital străin. Prin instituționalizarea organismelor economiei naționale au fost realizate importante obiective economice, sociale și politice de interes general [2], statul jucând rolul de coordonator. Cu intrarea în veacul al XX-lea, regatul român a căpătat tot mai vizibil un aspect european modern [3]. 

Agricultura

Principal sector economic al țării și moștenitoare a unei disproporționate structuri de proprietate funciară, agricultura îngloba peste 80% din populația activă, dovedindu-se cel mai dificil de modernizat. Marea răscoală din anul 1907 a scos în evidență contradicțiile evoluției societății românești. Partidul Național Liberal, în răstimpul guvernării din anii ce au urmat, a procedat la o serie de reforme menite să amelioreze starea de mizerie a unei părți a țărănimii și să înlăture cele mai grave abuzuri din domeniul relațiilor agrare [4].

În discursul susținut la întrunirea P.N.L. din 6 mai 1907, Ion I. C. Brătianu, pe atunci ministru de interne anunța „ca primă sarcină misiunea [...] de a asigura țăranilor dreptate, o bună administrațiune” și necesitatea unui „complex de măsuri cu caracter economic și cultural” [5]. Conștient de faptul că sarcina asumată „este foarte grea” și făcând apel la sprijinul „tuturor românilor cu conștiința de condițiunile de viață ale neamului” [6], omul politic a urmărit îndeplinirea „operei” de-a lungul perioadei de exercitare a funcției de prim-ministru.

În cadrul legislației agrare liberale ce a contribuit la o mai rapidă dezvoltare a capitalismului în mediul rural, un rol important a revenit legii pentru învoielile agricole (23 decembrie 1907). Printre prevederile ei se aflau interzicerea arendei în muncă și dijmei la tarla, constituirea islazurilor comunale, stabilirea suprafeței maxime ce putea fi arendată țăranilor și minimul retribuției. Se avea în vedere încheierea de contracte scrise ca bază a relațiilor dintre țărani și arendași, reglementarea și ușurarea accesului la islaz a vitelor micilor agricultori. Datele statistice relevă efectul favorabil al aplicării sus-numitei legi ce a asigurat an de an extinderea suprafețelor arendate țăranilor. Astfel, în Botoșani, județ ce fusese confruntat cu condiții apăsătoare de acces la pământul de cultură și unde izbucnise marea răscoală, de la 13.689 ha arendate în 1908, suprafața a sporit la 21.311 ha în 1909 și 25.578 ha în 1910 [7].

Se înregistra practic aproape o dublare a pământurilor arendate în cele trei forme principale: „în bani pentru cultură”, „în dijmă pentru cultură” și „pentru pășune cu hectarul”. Totodată, numărul locuitorilor învoiți pe bază de contracte scrise a crescut în același interval de cca 4 ori, de la 4.578 în 1908, la 14.687 în 1909 și 19.408 în 1910 [8]. Suprafața medie la care avea acces un țăran învoit a înregistrat însă o diminuare de la 3 ha (1908) la 1,45 ha (1909), respectiv 1,31 ha (1910), situație ce sublinia necesitatea înfăptuirii unei noi reforme agrare. Cel mai însemnat spor a fost înregistrat la nivelul contractelor scrise încheiate, al căror număr a crescut de cca 6 ori, de la 34 (1908) la 224 (1910) [9].  

Fenomenul organizării țăranilor în obști și alte forme asociative cu scop lucrativ a luat avânt. Numai în județul Iași s-au înființat 11 obști sătești (din care 9 au luat moșii în arendă, alte două se aflau în tratative), o cooperativă de brutărie și 3 magazii de consum [10]. În scopul îmbunătățirii sectorului zootehnic, în Ilfov au fost distribuiți reproducători selecționați pentru montă (58 de tauri, 20 armăsari, un vier), în cele 10 stațiuni din județ. Totodată, în județul Râmnicu Sărat s-au organizat în anii 1909 și 1910 expoziții cu acordare de premii sătenilor crescători pentru ameliorarea calității vitelor domestice [11].

În anul 1910 din întinderea totală cultivabilă a țării de 7.826.796 ha, 4.628.706 ha (59%) erau utilizate de țărani și 3.198.090 ha (41%) de marii cultivatori. Mica proprietate țărănească până la 10 ha măsura 3.153.645 ha, iar cea cuprinsă între 10 și 20 ha încă 347.976 ha. Practiv cele 3.501.621 ha nu era îndestulătoare pentru asigurarea traiului zilnic al țărănimii române și, sub diferite forme, aceasta arendase de la marea proprietate încă 1.127.085 ha. Din această suprafață, la nivelul întregii țări 412.236 ha (36,6%) reprezentau întinderi arendate în bani de la marea proprietate, 296.970 ha (26,3%) terenuri arendate în dijmă, 82.224 ha (7,3%) pământ arendat cu hectarul pentru pășune, 136.413 ha (12,1%) islazuri pe care au pășunat cele 545.652 capete vite mari învoite (în medie 4 vite la ha), 69.241 ha (6,2%) islazuri comunale luate în posesie la 1 aprilie 1910 și 130.000 ha (11,5%) moșii luate în arendă de obștile țărănești [12].

În condițiile preponderenței celor două categorii de proprietate funciară aflate la extreme (proprietăți parcelare, respectiv latifundii) și a predominării culturilor de tip extensiv, singura formă de exploatare rentabilă era sistemul arendășiei. Arendașul ocupa un loc important în viața economică a țării, iar arendășia devenise o profesiune deosebit de rentabilă conferind un serios suport material [13].

În acel an 1910, în care se efectua bilanțul celor peste 3 ani de guvernare liberală, s-a realizat o recoltă cerealieră îmbelșugată, a doua ca mărime din istoria de până atunci a țării, după cea din 1906. Viața micilor agricultori depindea mult de variațiile anuale ale producției realizate, dar alături de acest indicator al rentabilității muncii depuse existau diverși alții precum nivelul de educație, de sănătate, de infracționalitate.

Învățământul

O reală îmbunătățire a condițiilor de viață a populației din mediul rural presupunea un set de măsuri cu caracter legislativ, pe care P.N.L. l-a pus în practică în anii 1907- 1910 sub denumirea de reforma serviciilor administrativ, sanitar, judecătoresc și a jandarmeriei. Acest proces inovator binevenit impunea cheltuieli suplimentare față de bugetele anterioare și erau susținute parțial din fonduri ale statului, parțial din fonduri județene, comunale și donații ale particularilor. De cel mai viu interes la nivel național pare să se fi bucurat acțiunea susținută de înzestrare a localităților rurale cu noi localuri de școală și consolidare a celor deja existente. Cifrele pe care le vom prezenta mai jos vor stârni poate îndoiala prin amploarea lor, dar trebuie avut în vedere faptul că, de cele mai multe ori, o școală rurală era o construcție destul de modestă, din lemn, cu una-două încăperi.

Unul dintre criteriile avute în vedere la realizarea lor a fost acela de a putea fi ridicate cât mai rapid pentru a prelua în scurt timp o parte a populației de vârstă școlară ce rămânea an de an în afara procesului educativ din lipsă de spațiu didactic. De exemplu, în județul Bacău exista următoarea distribuție a populației raportată la nevoia de instrucție școlară [14]: Populație rurală – 138.957 (1907) – 145.561 (1908) – 148.194 (1909) – 147.407 (1910) – evoluție procentuală: 106%. Nr. copii înscriși la școală – 11.446 (1907) – 9.281 (1908) – 11.437 (1909) – 12.462 (1910) – evoluție procentuală: 109%. Nr. Copii rămași neînscriși: 8.779 (1907) – 11.172 (1908) – 8.802 (1909) – 7.798 (1910) – evoluție procentuală: 89%.

Statistica era însoțită de constatarea că „aproape ½ din numărul copiilor de școală rămân pe dinafară din cauza lipsei sau insuficienței localurilor de școală” [15]. Chiar și în aceste condiții progresul din acest județ se făcea simțit. Numărul copiilor înscriși pentru a urma cursuri școlare a sporit în 3 ani cu 1.016, situație reliefată și de sporul procentual de 109%, superior celui general de creștere a populației rurale situate la 106%. Concomitent, numărul copiilor neșcolarizați s-a diminuat cu 981, corespunzător unui procent de 89% față de situația existentă în anul 1907. Numărul învățătorilor rurali a înregistrat o creștere constantă (118%), de la 153 în 1907, la 172 în 1909 și 181 în 1910, din care 113 erau bărbați și 68 femei [16].

Și mai evident a fost sporul consemnat în județul vecin Vaslui, de 135%, unde numărul posturilor de învățători a sporit de la 107 (1907) la 145 (1910) [17]. Un loc de frunte în raporturile prefecților îl deținea prezentarea evoluției bazei materiale necesare procesului didactic. În județul Argeș din cele 125 de comune aparținătoare în 31 s-au construit un număr de 70 de școli primare rurale cu 122 săli de clasă [18].

În județul Buzău era raportată clădirea a 95 săli de clasă, dotarea cu mobilier nou a 24 de școli și înființarea de plantații de duzi și alți pomi fructiferi la 39 de școli19. Numărul școlilor care s-au „executat” în același interval în județul Constanța era mai mic, de 17 (din care 4 în 1908, 6 în 1909 și 7 în 1910)20 întrucât și populația din Dobrogea avea o densitate mai scăzută ca în restul țării. În județul Dolj au fost construite [19] localuri noi de școală și alte 7 se aflau în construcție [21], iar în județul Ialomița un număr de 34, respectiv 23 și s-a procurat mobilier școlar pentru 69 de școli [22].

În județul Ilfov, unde și numărul populației era mai ridicat s-au realizat 65 de localuri de școală cu 90 de săli de clasă, din care 30 de localuri aveau și locuință pentru învățătorii diriginți. Toate aceste construcții erau efectuate din zid masiv acoperite cu țiglă, 15 dintre ele fiind în curs de execuție în 1910, urmând a se termina anul următor. Costul noilor construcții școlare din acest județ a fost evaluat la suma de 910.527 lei, la care se adăuga mobilier școlar pentru 25 de școli cu 33 de săli de studiu în valoare de 16.000 lei [23]. Ridicarea a 30 de localuri de școală din care 22 cu o sală de clasă, 6 cu 2 săli, una cu 3 săli și una cu 4 săli erau raportate în județul Iași, alte 8 săli fiind ridicate pe lângă școlile deja existente [24].

În Dorohoi, alt județ din nordul Moldovei, în 10 localități rurale au fost construite sau erau în curs de execuție școli, atât din zid, cât și din bârne, cea mai mare fiind la Herța și cuprindea 8 săli de clasă [25].

Și în Oltenia ritmul clădirii de unități școlare era alert, dar dimensiunile și calitatea materialului de construcție se adapta posibilităților financiare. Astfel, în județul Olt în cei trei ani ai guvernării liberale prefectura raporta 31 de școli noi din care 10 construite din zid (2 cu două saloane și 8 cu un salon) și 21 din lemn (7 cu două saloane și 14 cu un salon). Alte 20 de școli se aflau în execuție, din care doare una din zid, restul de 19 din lemn, cu unul-două saloane [26].

Din județul Mehedinți erau anunțate 31 de noi localuri școlare, încă 13 fiind în lucru [27]. Și exemplele, desigur, pot continua: 12 școli noi și 8 locuințe pentru diriginți în județul Putna, 30 de școli cu 54 de săli și 6 locuințe pentru diriginți în județul Rm. Sărat, 38 de școli din care 18 terminate și 20 în curs de execuție în județul Tulcea, 48 clădiri școlare, „toate cu cancelarie” în valoare de 300.000 lei în județul Tutova, 20 de localuri noi de școală în județul Vaslui, alte 6 în județul Suceava [28].

De atenție ridicată din partea autorităților locale s-au bucurat și bisericile, care alături de școli jucau un important rol moralizator în lumea satelor. Dintre numeroasele lăcașuri de cult amenajate, sau numai renovate amintim: 10 biserici noi și alte 24 „în prezent în construcție” în județul Constanța, 14, respectiv 5 în județul Dolj, 6 biserici și capele în județul Dorohoi, 14 în județul Ialomița, 9 biserici noi și alte 9 restaurate în județul Iași, 10 în județul Olt, 3 în județul Putna, 4 în județul Râmnicu Sărat, 5 noi și alte 6 în curs de execuție în județul Tulcea, 2 și alte 3 în lucru în județul Tutova, 6 în județul Vaslui, 2 noi și alte 4 în construcție în județul Suceava [29].

Ele au fost ridicate cu concursul și mijloacele unor mari proprietari și arendași, precum și al enoriașilor, la care s-au adăugat fonduri comunale și județene. Așa a fost și situația celor 17 biserici nou construite în județul Ilfov [30].

Justiția

Din păcate acest efort susținut pus în slujba ridicării nivelului de civilizație a populației rurale nu a fost urmat de rezultate pe măsură în conduita cetățenilor. Din contră, unele date statistice cu caracter local evidențiază o înmulțire a faptelor penale în lumea satelor. Numărul faptelor penale din județul Botoșani [31]: 1904 – 13 crime – 72 delicte – 577 contravenții – 662 total; 1907 – 16 crime – 149 delicte – 673 contravenții – 808 total; 1910 – 26 crime – 512 delicte – 1.211 contravenții – 1.749 total.

În decurs de 6 ani numărul crimelor și al contravențiilor s-a dublat, cel al delictelor a sporit de 7 ori, iar numărul total al faptelor penale a crescut de 2,6 ori. Cauzele acestei dinamici negative sunt multiple: accentuarea diferențierilor materiale în rândurile țărănimii, amplificarea unor factori favorizanți precum consumul de alcool, jocurile de noroc, înăsprirea controlului social prin legislația ulterioară răscoalei din 1907, ș.a.

Specific acelui an și acestui județ, sporirea numărului faptelor grave (crime și delicte) se regăsește în datele oficiale, nu și cel al contravențiilor ce a înregistrat o scădere. În anii următori, autoritățile au adoptat o atitudine preventivă, punându-se accentul pe aplicarea unor contravenții al căror număr a sporit foarte mult. Deși acestea aveau rolul de a preîntâmpina comiterea faptelor de gravitate ridicată, evoluția ulterioară a numărului crimelor și delictelor a dovedit eficiența scăzută a strategiei și acumulare unor probleme grave în mediul rural.

Pentru ținerea sub control a gradului de infracționalitate, după tragicele evenimente din anul 1907, numărul jandarmilor și al sergenților rurali a fost sporit, paralel cu numărul comunelor unde ei acționau. Astfel, în județul Botoșani de la 76 jandarmi aflați în 34 de comune (1907) s-a ajuns la 104 jandarmi în 42 de comune (1910), iar în județul Brăila numărul lor a sporit de la 69 la 134 [32], marcând aproape o dublare. În județul Dolj, conform legii de organizare a comunelor rurale s-au înființat sergenți rurali în aproape toate comunele, iar efectivul jandarmilor și al numărului de posturi a crescut foarte mult. Situația s-a adaptat necesităților impuse de numărul mare al locuitorilor din acest județ. De la un efectiv de 132 de jandarmi și 10 cai repartizați în 10 secții și 25 de posturi în 1907 s-a ajuns la 320 de jandarmi și 19 cai repartizați în 18 secții și 141 de posturi [33].

O evoluție asemănătoare s-a consemnat și în județul Ilfov unde densitatea localităților din imediata apropiere a Capitalei impunea existența unui număr sporit al forțelor de ordine. De la 205 jandarmi rurali (din care 133 plătiți de stat și 72 de către comune) numărul a sporit în 3 ani la 264, iar al sergenților rurali de la 329 la 814 [34]. O triplare a numărului jandarmilor, de la 116 la 346, înființarea de sergenți rurali în 12 comune ale județului Mehedinți, alături de alte 15 comune din județul Olt și de 3 comune din județul Iași, precum și funcționarea a 294 păzitori permanenți în 38 de comune ale județului Suceava [35], întregesc acest tablou al ordinii publice rurale la nivel național. Au existat și excepții de la regulă, printre acestea figurând județul Ialomița, unde „sergenți rurali nu s-au înființat” [36].

Sănătatea

Unul dintre cele mai importante obiective urmărite de autorități a fost ameliorarea stării generale de sănătate din lumea satelor, confruntată cu o ridicată mortalitate infantilă, cazuri numeroase de T.B.C., pelagră, boli digestive ș.a. Procesul educativ sanitar în rândul populației a fost completat cu acțiuni de dezvoltare a bazei tehnico-medicale în teritoriu. Un rol important a revenit creșterii numărului dispensarelor, al spitalelor din orașe și unele comune mari, împreună cu cel al medicilor, asistenților sanitari și moașelor.

Fluctuațiile au fost mari de la un județ la altul, deosebirile fiind determinate de variabilitatea fondurilor disponibile, de numărul pacienților, de posibilitățile de acoperire cu specialiști a unor posturi și de instalare efectivă în comune. În ciuda unor discontinuități progresul a fost de netăgăduit, fiind exprimat în cifre statistice. În județul Argeș celor trei spitale existente în anul 1907 li s-au mai adăugat până în 1910 încă trei: spitalul „Regele Carol I” din Costești și cele din Dedulești și Scheiu.

De la niciun dispensar și nicio locuință pentru medici s-a ajuns, în aceeași perioadă la 11, respectiv 13, în timp ce numărul medicilor de circumscripție a sporit de la 5 la 16, iar al agenților sanitari de la 5 la 45. Din cauza lipsei totale în acest județ a infirmeriilor, statul a construit un număr de 7 astfel de unități sanitare, din care 5 erau mici cu 7 paturi și 2 mai mari cu 10 paturi, iar alte 3 se aflau în construcție în 1910 [37].

În județul Botoșani în același an erau înregistrați 7 medici de spital subchirurgi, 9 medici primari și de circumscripție ce deserveau 42 de comune (de la 7 medici pentru 34 de comune). În schimb, numărul agenților sanitari a scăzut de la 34 la 25 [38]. Spitale s-au construit în comuna Cavaclar (spitalul „Regele Carol I”) din județul Constanța, în comuna Poiana Mare din județul Dolj și s-a definitivat cel din Fetești, județul Ialomița, fiind înzestrat cu inventarul necesar [39]. Acestora li s-au adăugat spitalul „Regele Carol I” din Gurbănești, județul Ilfov și cele din localitățile: Schitu Greci, comuna Bărcănești, județul Olt, Năruja, județul Putna, Câmpineanca (construit prin donație particulară a lui Lazăr Niculescu Voetineanu) și Dumitrești, ambele în județul Râmnicu Sărat [40].

De asemenea, trebuie consemnate și spitalele „Regele Carol I” din satul Suharău (1909), județul Dorohoi, din comuna Ortachioi, județul Tulcea (altul în curs de execuție în orașul Tulcea), alături de trei unități spitalicești în județul Tutova: spitalul „Regele Carol I” de lângă gara din Tutova, altul în târgușorul Murgeni, având 40 de paturi, iar cel de-al treilea în Puești, transformat în infirmerie [41]. În județul Iași s-au înființat 5 infirmerii rurale în localuri închiriate, în timp ce în județul Râmnicu Sărat numărul personalului medical comunal a crescut cu 6 agenți sanitari și 3 moașe [42].

În județul Dolj a sporit efectivul medicilor de circumscripție de la 8 la 21, iar în județul Tutova numărul medicilor de plasă s-a mărit de la 4 la 9 și cel al agenților sanitari de la 16 la 22 [43]. În județul Ilfov s-a pus accentul pe înființarea posturilor cu specializare ridicată în defavoarea celor cu nivel redus de pregătire: medicii de spitale au înregistrat o creștere de la 6 la 7, medicii de circumscripție de la 7 la 21, iar agenții sanitari de la 15 au ajuns 25. În schimb, numărul moașelor s-a diminuat de la 50 la 32 [44].

De asemenea, în județul Putna efectivul cadrelor medicale a sporit cu 3 medici de circumscripție, 3 agenți sanitari, o moașă și o infirmieră [45]. Au existat și situații de județe unde procesul inovator s-a lăsat așteptat. În Ialomița, „personalul sanitar nu a fost sporit [...] întrucât noul sistem de îmbunătățire sanitară nu a fost aplicat în județul nostru” [46], aflăm din raportul prefectului pe anul 1910. O situație asemănătoare se consemna și în Mehedinți, unde „spitale și infirmerii nu s-au construit, fiind suficiente cele aflate în județ” [47], în număr de 5 [48]. Chiar și în aceste condiții numărul medicilor a sporit cu 3, respectiv al agenților sanitari cu 2 persoane. Sporadic, s-au înregistrat și diminuări de personal, cum a fost de pildă cazul județului Brăila. Numărul agenților sanitari s-a redus de la 29 în 1907 la 25 în 1910, al moașelor de la 31 la 21, în timp ce numărul medicilor a rămas același și anume 6 [49].

Administrația locală

Procesul de înnoire din lumea satului românesc s-a manifestat, de asemenea cu unele excepții, și prin creșterea numărului noilor sedii de primărie, al administratorilor de plăși, notarilor, inspectorilor comunali, medicilor veterinari, revizorilor de vite, prin lucrări de aducțiune a apei, prin înființarea unor cuptoare de uscat prune, prin construcția terasamentelor unor noi șosele, a unor noi linii telefonice, a unor judecătorii rurale și aresturi preventive. Așa au fost de exemplu: sporirea numărului administratorilor de plăși de la 3 la 6 în județul Brăila, al inspectorilor comunali de la 6 la 8 și al medicilor veterinari de la 3 la 4 în județul Botoșani, al localurilor de primărie cu încă 20, al judecătoriilor de ocoale cu încă 5 (cuprinzând locuința pentru magistrat, dependințe, remize și grajduri) și al revizorilor de vite de la 4 la 5 în județul Ilfov [50].

Executarea a 4 linii telefonice și înființarea unui depozit de armăsari în județul Ialomița, construirea a 30,350 km terasament pentru șosea în județul Argeș, a altor 50,223 km în județul Constanța, punerea în funcțiune a 26 de cuptoare pentru uscat prune (24 înființate de particulari, 2 de comune) în județul Buzău, construcția unui arest preventiv și a 2 secții de jandarmi în județul Constanța [51] vin să susțină diversificarea preocupărilor autorităților locale.

În județul Ilfov aflat în proximitatea Bucureștiului s-a dublat firul telefonic pentru localitățile mai depărtate, paralel cu creșterea numărului de posturi. S-a ajuns ca serviciul telefonic să se efectueze și în cursul duminicilor și altor sărbători, ba „chiar în timpul nopții în caz de nevoie” [52]. La Cocioc a fost înființată o școală de gospodărire rurală cu profil de țesătorie. Pentru prosperarea sericiculturii s-au plantat 33.150 de duzi și s-au distribuit 30 de războaie de țesut și 63 mașini de filat [53].

Alimentarea cu apă

Unele lucrăi de hidroameliorare, precum drenarea unor cursuri de apă, desecarea de mlaștini, construirea a numeroase poduri și podețe și aducțiunea apei potabile în unele localități, stau de asemenea pe lista realizărilor din epocă. Astfel, doar în județul Buzău s-au executat 65 de podețe, 19 poduri din lemn și beton, din care cel ridicat peste râul Buzău, cu o deschidere de 136 m a fost în valoare de 150.000 lei [54].

În județul Tutova s-au construit 57 de poduri din care 45 erau din beton, alte 29 în județul Constanța, în timp ce în Ilfov s-au reconstruit mai bine de jumătate din podurile vechi și ruinate [55]. Asigurarea apei potabile constituia un element esențial pentru buna desfășurare a vieții oricărei comunități. În acest scop în județul Ilfov s-au efectuat un număr de 351 de puțuri din care 111 din beton armat, 4 din cărămidă, 2 din piatră și 234 cu ghizduri de lemn [56].

În județul Iași s-au executat lucrări de aducțiune a apei în comuna Podu Ilioaiei și s-au înaintat proiectele pentru Târgu-Frumos și Copou, iar în județul Tutova s-au efectuat lucrări pentru captarea de noi izvoare și construirea de noi cișmele [57]. Și în Dobrogea, o regiune secetoasă, au existat preocupări pentru îmbunătățirea accesului populației la acest element vital. Alături de lucrările pentru aducțiunea apei din Dunăre în orașul Tulcea s-au efectuat și cele de captare a izvoarelor de apă potabilă necesare localităților Niculițel, Luncavița și Babadag [58].

În județul Constanța au fost demarate proiectele de aducțiune a apei în Medgidia, Cernavodă și Hârșova [59]. Tot acest efort constructiv, ce a necesitat un important efort financiar, a fost orientat în mare parte spre îmbunătățirea nivelului de viață a celui mai neglijat segment al populației, țărănimea și locuitorii micilor târguri. Unul dintre efecte a fost și estomparea decalajelor față de viața de la oraș.

Modernizarea orașelor

Procesul de modernizare a cuprins mai mult sau mai puțin și centrele urbane, rezultat al sporirii rândurilor burgheziei și al diversificării ei. Alături de negustori și meseriași, elemente tradiționale, a crescut rolul posesorilor de capital precum marii proprietari funciari, industriașii, antreprenorii, bancherii. Se înmulțește și capătă pondere burghezia mică și mijlocie [60], cuprinzând notari, avocați, arhitecți, profesori, medici, artiști etc. Transformarea unor orașe a pornit de la necesitățile locale ce se cereau a fi rezolvate. Nu puține erau problemele legate de asigurarea canalizării și a iluminatului public pe timpul nopții, salubrizarea anumitor zone și pavarea străzilor principale, aducțiunea apei potabile și îmbunătățirea asistenței medicale.

În Pitești, reședința județului Argeș, între anii 1907-1910, s-a reușit racordarea orașului la rețeaua de apă, lucrări ce au costat 1,2 milioane lei, s-a dat în folosință Școala de băieți „Simonide” (85.000 lei), s-au asfaltat străzile principale (80.000 lei), s-a înființat „oborul de râmători” (45.000 lei). Alte lucrări edilitare au vizat realizarea spitalului central cu 120 de paturi, a canalului Trivale, baia populară, un teatru și săli de conferințe [61]. Totalul cheltuielilor pentru reformarea serviciilor administrativ, sanitar, judecătoresc și al jandarmeriei au reprezentat în acest județ suma de 1.894.000 lei, fondurile județene reprezentând mai puțin de 10% (178.270,74 lei)62. Statul a suportat integral costurile a numeroase poduri din beton, a cazarmei din Curtea de Argeș, a clădirilor pentru judecătoriile rurale, a școlilor și a locuințelor pentru medici etc.

Orașele României la începutul secolului XX: Constanța (Cazinoul), Iași (Palatul Administrativ)...

Acțiunea de construire a noilor edificii a fost însoțită la nivel național de măsuri de reorganizare a administrației locale și a serviciului tehnic, de creare a noi resurse bugetare și reașezare mai echitabilă a contribuțiilor. De exemplu, primăria orașului Botoșani a întocmit regulamente ce vizau înfrumusețarea localității prin mai buna organizare a distribuției apei, a canalizării, a poliției „rulajului”.

Paralel cu reparațiile radicale ale unor imobile, s-a îmbunătățit vechiul „sistem de ecleraj” prin introducerea lămpilor incandescente. Din cei 96 km de străzi, jumătate erau pavate cu piatră cubică și asfalt, în cei trei ani amenajându- se o suprafață de 6.000 m.p. S-au construit cazarma de pompieri, judecătoria de ocol și Școala de băieți nr. 2, iar cea de fete a fost reconstruită. Una din marile probleme ale orașului din nordul Moldovei era aprovizionarea cu apă potabilă în special după constatarea scăderii nivelului apelor freatice. S-au efectuat lucrări pentru captarea a noi izvoare în zona Bucecea, numărul instalațiilor crescând de la 425 la 755. S-a ajuns în anul 1910 debitul apei să crească de peste două ori, cu încă 2.100 m.c., față de cei 1.700 m.c. inițiali, suficient de mult pentru a „satisface toate nevoile orașului” [63].

Pentru „a desființa toate fântânele cu apă stagnantă propagatoare de boli infecțioase” s-au luat măsuri de instalare a încă 6 fântâni publice, pe lângă cele 12 existente și de a se prelungi conductele de canalizare pe o întindere de peste 3.000 m până în „mahalalele cele mai îndepărtate” [64]. De asemenea, s-a construit canalul pentru deversarea apelor în „câmpul de epurație”. Rețeaua de canalizare a costat peste 900.000 lei, incluzând și contribuția cetățenilor. Măsuri de igienizare se impuneau și în piețe, aflate „într-un mare hal de murdărie, lipsind cu totul vespasienele publice” [65].

Craiova, strada Unirii

În cartierul cel mai insalubru numit „țigănimea” exista un labirint de ulițe întortocheate „cu case tupilate și dărăpănate”. Pentru asanarea acestuia și în scopul sistematizării orașului și al alinierii străzilor s-a efectuat exproprierea unor case pe locul cărora s-au construit „monumentale hale de carne și de pește” [66]. Alte zone cu focare de infecție erau: abatorul vechi, lipovenimea, calicimea, zona fabricilor și râpa „Alexandru cel Bun”. Aceasta a fost asanată și transformată într-o „frumoasă stradă”. Alte lucrări la nivelul orașului Botoșani au vizat restaurarea „palatului comunal”, repararea localurilor de școală, a bisericilor Sf. Ilie, Vovidenia și Sf. Neculai, construirea unui grajd de zid pentru 40 de cai la gospodăria comunală, precum și întocmirea unui plan de iluminare cu electricitate a localității [67].

Alt oraș ce a cunoscut un însemnat proces de înnoire a fost Constanța. Construirea uzinei electrice pentru iluminatul localității, în valoare de 738.514 lei și ridicarea „cazinoului comunal”, lucrare inaugurată pe 15 august 1910, având o notă de plată de 1.102.205 lei, au reprezentat principalele elemente de progres. Lor li se adaugă alimentarea orașului cu apă de la Dunăre (2.635.082 lei), construirea unei cazărmi de pompieri în anul 1908 (50.877 lei) și pavarea unor străzi cu piatră cubică și asfalt [68]. Costul ridicat al lucrărilor edilitare era susținut și din importantele venituri realizate din comerțul desfășurat prin intermediul portului maritim.

În portul dunărean Turnu Severin din fonduri județene însumând 300.000 lei s-a ridicat „un palat judecătoresc” în care a fost instalată prefectura. Tot aici s-au construit mai multe hale pentru piață, o baie populară, s-au pavat numeroase străzi și „s-a pus piatra fundamentală” pentru aducerea apei în oraș și pentru ridicarea unui abator de frontieră [69].

Galați, Piața regală

Aceste 4 exemple de orașe situate în zone geografice diferite ale țării (Muntenia, Moldova, Dobrogea, Oltenia) vin să susțină preocuparea autorităților pentru dezvoltarea tuturor regiunilor diferențierile fiind determinate, de la caz la caz, de nevoile cele mai stringente și de volumul investițiilor. Exemplele, desigur, pot continua, noi rezumându-ne la acelea care întregesc acest tablou: în Craiova s-a construit „un palat administrativ” în valoare de 1,5 milioane lei, în Calafat și în Panciu s-a executat alimentarea orașelor cu apă potabilă, în Roman s-au dat în folosință 3 băi populare și 27 de școli, iar în Bârlad, pe lângă spitalul „Elena Beldiman” era în curs de construcție o secție chirurgicală cu pavilion de izolare [70].

Printre orașele ce au început atunci să beneficieze de iluminatul electric se aflau Tulcea și Sulina, în timp ce localitatea Măcin era iluminată cu acetilenă. În acest județ dobrogean au mai intrat în funcțiune halele de la Măcin și Tulcea, precum și abatorul din Sulina [71].

În ciuda faptului că acest efort nu s-a manifestat în toate laturile și în toate sectoarele el s-a înfăptuit în lupta continuă dintre nou și vechi, în cuprinsul unei societăți a cărei lege era progresul [72]. Nu fără modestie, referindu-se, desigur la realizările din județul său, prefectul de Argeș anunța că „în acești 3 ani de cârmuire a partidului liberal s-au efectuat lucrări ce covârșesc pe toate cele făcute în ultimii 20 de ani” [73]. Păstrând proporțiile, bilanțul administrației locale a guvernării liberale din anii 1907-1910 poate fi considerat unul pozitiv, pe alocuri chiar excelent, rezultat favorizat și de succesul reformei serviciilor conexe.

Guvernele României (1907 – 1910)

Dimitrie A. Sturdza (Președintele Consiliului de Miniștri, Afaceri Străine); Ion.I.C. Brătianu (Interne); Emil Costinescu (Finanțe); Toma Stelian (Justiție); Spiru Haret (Culte și Instrucțiune Publică); Alexandru Averescu (Război); Vasile G. Morțun (Lucrări Publice); Anton Carp (Agricultură și Domenii); Alexandru Djuvara (Industrie și Comerț).
Guvernul Ion I.C. Brătianu (27 decembrie 1908 - 4 martie 1909)
Ion I.C. Brătianu (Președintele Consiliului de Miniștri, Interne, Afaceri Străine ad-interim); Emil Costinescu (Finanțe); Toma Stelian (Justiție); Spiru Haret (Culte și Instrucțiune Publică); Alexandru Averescu (Război); Vasile G. Morțun (Lucrări Publice); Alexandru Djuvara (Industrie și Comerț); Anton Carp (Agricultură și Domenii).
Guvernul Ion I.C. Brătianu (4 martie 1909 - 28 decembrie 1910)
Ion I.C. Brătianu (Președintele Consiliului de Miniștri); Mihail Pherekyde (Interne, între 15 decembrie 1909 - 16 februarie 1910; restul perioadei – I.I.C. Brătianu); Alexandru Djuvara (Afaceri Străine; până la 1 noiembrie 1909, I.I.C. Brătianu); Emil Costinescu (Finanțe); Toma Stelian (Justiție); Spiru Haret (Culte și Instrucțiune Publică); Grigore Crăiniceanu (Război; până la 1 noiembrie 1909, Toma Stelian ad-interim); Vasile G. Morțun (Lucrări Publice); Mihail G. Orleanu (Industrie și Comerț); Alexandru Constantinescu (Agricultură și Domenii; până la 1 noiembrie 1909, Anton Carp).

NOTE

1. Nicolae Isar, „Cu prilejul unei comemorări: Marea Răscoală a țăranilor din 1907”, în Revista arhivelor, anul LXXXIV, vol. LXXIII, nr. 2/2007, p. 11.
2. Victor Axenciuc, „Nivelul și structura economiei românești în prima fază a dezvoltării sale capitaliste” în volumul Progresul economic al României, 1877- 1977, București, 1977, p. 156-157.
3. Ion Bulei, Viața în vremea lui Carol I, București, 2006, p. 9.
4. Nicolae Isar, op. cit., p. 17.
5. Ioan Scurtu, Ion I. C. Brătianu. Activitatea politică, București, 1992, p. 125-126.
6. Ibidem, p. 126.
7. Valori calculate pe baza datelor din Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale, fond familial Brătianu, Dosar nr. 344/1908-1910, f. 27. În continuare se va cita D.A.N.I.C., fond Brătianu.
8. Valori calculate pe baza datelor din D.A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 344/1908-1910, f. 27.
9. Ibidem.
10. D.A.N.I.C., fond Brătianu, dosar nr. 344/1908-1910, f. 82.
11. Ibidem, f. 80, 98.
12. Ibidem, f. 172. Calculul procentual ne aparține.
13. Gh. Platon, Istoria modernă a României, București, 1985, p. 290-291.
14. D.A.N.I.C., fond Brătianu, dosar nr. 344/1908-1910, f. 19. Calculul procentual ne aparține.
15. D.A.N.I.C., fond Brătianu, dosar nr. 344/1908-1910, f. 19.
16. Ibidem.
17. Ibidem, f. 145.
18. Ibidem, f. 8.
19. Ibidem, f. 63.
20. Ibidem, f. 65.
21. Ibidem, f. 72.
22. Ibidem, f. 76.
23. Ibidem, f. 80.
24. Ibidem, f. 82.
25. Ibidem, f. 75.
26. Ibidem, f. 87.
27. Ibidem, f. 83.
28. Ibidem, f. 16, 91, 118, 123, 145, 150.
29. Ibidem, f. 65, 72, 75, 76, 82, 87, 91, 96, 118, 123, 145, 150.
30. Ibidem, f. 80.
31. Ibidem, f. 25-26. Calculul procentual ne aparține.
32. Ibidem, f. 24, 60.
33. Ibidem, f. 72.
34. Ibidem, f. 80.
35. Ibidem, f. 82, 83, 87, 150.
36. Ibidem, f. 76.
37. Ibidem, f. 7.
38. Ibidem, f. 24.
39. Ibidem, f. 65, 72, 76.
40. Ibidem, f. 80, 87, 91, 96.
41. Ibidem, f. 75, 118, 123.
42. Ibidem, f. 82, 97.
43. Ibidem, f. 72, 123.
44. Ibidem, f. 80.
45. Ibidem, f. 91.
46. Ibidem, f. 76.
47. Ibidem, f. 83.
48. Ibidem, f. 2.
49. Ibidem, f. 6.
50. Ibidem, f. 24, 60, 80.
51. Ibidem, f. 8, 63, 65, 76.
52. Ibidem, f. 81.
53. Ibidem.
54. Ibidem, f. 63.
55. Ibidem, f. 65, 81, 123.
56. Ibidem, f. 80.
57. Ibidem, f. 82, 123.
58. Ibidem, f. 118.
59. Ibidem, f. 65.
60. Gh. Platon, op. cit., p. 291.
61. D.A.N.I.C., fond Brătianu, dosar nr.
344/1908-1910, f. 9.
62. Ibidem.
* circulației.
63. Ibidem, f. 49.
64. Ibidem.
65. Ibidem.
66. Ibidem.
67. Ibidem.
68. Ibidem, f. 65.
69. Ibidem, f. 83.
70. Ibidem, f. 72, 91, 123, 163, 167.
71. Ibidem, f. 118.
72. Gh. Platon, op. cit., p. 292.
73. D.A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 344/1908-1910, f. 9.