Guvernarea Imperiului Roman, intre libertate si control

La începutul secolului al II-lea, la un deceniu după ce a ţinut un discurs de mulţumire pentru consulat, Pliniu cel Tânăr a fost trimis de către împăratul Traian să guverneze provincia Bythinia. Corespondenţa sa cu împăratul ne oferă informaţii preţioase şi interesante despre administraţia imperială pusă în seama zelosului funcţionar.

Într-o perioadă de nu mai mult de doi ani, Pliniu l-a abordat pe Traian de 61 de ori, în 39 dintre cazuri dorind aprobare pentru diverse activitaţi. Pliniu refuza de pildă să consulte registrele municipale de la Apamea, deşi avea permisiunea, fără acordul împăratului. De asemenea, îi cerea sfatul in proiecte edilitare, pentru că cele din anii dinaintea sa au cauzat un mare deficit în vistierie. Aşa că îl informa cu detalii privind apeductele, canalizările sau băile, activităţi administrative ce par banale, iar faptul că îl consulta întodeauna arată conştiinciozitate.

Nouă poate că 39 de cereri pe parcursul a doi ani nu ni se pare un semn de intervenţionism al curţii imperiale, dar contemporanii considerau că este o depăşire a normelor de guvernare. Pliniu era excepţia, nu regula.

În cea mai mare parte, guvernatorii romani nu erau proactivi, neintervenind prea mult în afacerile cetăţilor provinciale. Dacă li se prezenta o petitţie sau vreun caz juridic, puteau alege să rezolve ei înşişi problema, dar de cele mai multe ori o înaintau unui funcţionar local. Guvernatorii luau la cunoştinţă situaţii sau dispute, dar interveneau doar dacă era absolut necesar. Erau mai degrabă autorităţi cărora cetăţenii li se puteau adresa decât magistraţi care interveneau după bunul plac în vieţile oamenilor. Limitările autorităţilor se întrevăd in numărul redus de subordonaţi pe care îl are la dispoziţie.

Este improbabil ca Pliniu sau oricine altcineva să se fi bazat pe mai mult de 100 de birocraţi care îl ajutau la treburi. Ce-i drept, în provinciile de frontieră, unde riscul de atac era mult mai mare, şi vigilenţa trebuia întărită. De exemplu, în Britannia secolului al II-lea, provincie dotată cu trei legiuni, lucrau 450 de funcţionari, majoritatea veterani de război. Estimativ, în total în Imperiul roman, guvernatorii care se ocupau de administraţia provincială aveau în subordine 10.000 de oameni. Este un număr mic, dacă ne gândim să facem o comparaţie cu statele moderne. Pentru a deservi o populaţie cam la fel de mare ca cea a Imperiului, Marea Britanie se foloseşte de o jumătae de milion de birocraţi.

Dar Imperiul nu a încercat niciodată să le asigure cetăţenilor educaţia, serviciile sanitare sau beneficiile sociale. Chiar şi aşa, din punct de vedere administrativ, controlul roman asupra lumii mediteraneene reprezintă o reuşită magnifică cu minimum de efort. Nici că se poate vorbi despre un intervenţionism brutal.

Iar provinciile erau dornice să menţină acest stat minimalist. Zece ani înaintea lui Pliniu, unul dintre cei mai importanţi cetăţeni din oraşul Prusa, face un apel plin de elocinţă pentru a păstra status quo-ul. Printre cele 80 dintre discursurile lui Dion Chrysostom care ne-au parvenit se numără şi câteva expuse în faţa adunării oraşului. Prusa nu era un oras remarcabil, la fel ca sutele de localităţi împrăştiate în spaţiul mediteraneean. Prosperitatea sa se datora lemnului. Agriculturii, dar şi băilor termale. Locuitorii erau reprezentaţi de o adunare şi un consiliu municipal, deschis tuturor bărbaţilor care îndeplineau criteriile de avere. În practică, accesul era foarte restrâns, numărând nu mai mult de 200-300 de membri.

Erau aristocraţii, care îşi datorau puterea proprietăţilor funciare şi se aflau într-o continuă competiţie pentru statut. Îşi petreceau timpul în conformitate cu eticheta socială, rezumându-se la banchete, vânători, dar şi achitarea obligaţiilor publice. Cei mai bogaţi membri ai consiliului trebuiau, ca parte integrantă a infinitei competiţii pentru capital politic, să îşi utilizeze resursele personale pentru a acoperi costurile divertismentelor publice (festivaluri religioase, sărbători comemorative, competiţii sportive sau jocuri de gladiatori) şi să finanţeze proiectele edilitare.

Semnificativ este şi că acest consiliu avea responsabilitatea colectivă de a plăti tributul anual, alcătuit o parte din capitaţie, o parte din impozit pe proprietate, asigurarea forţei de muncă pentru lucrări precum drumurile sau furnizarea de trupe. În afara acestor obligaţii, oraşele erau libere să se organizeze după voie. Pentru Dion, tocmai această libertate şi absenţa intervenţiei statale asigurau prosperitatea micilor societăţi grupate în oraşe. Totodată, prezenţa imperiului, precum şi represiunea în caz de revoltă mentineau poziţia superioară a bogaţilor şi justificau controlul acestora asupra comunităţii.

Elitele locale dispuneau de avantaje la care nu voiau cu niciun chip să renunţe. Prin anul 70, tot în Prusa, o mulţime se răscoală din pricina creşterii preţului la pâine şi cer ca Dion să se ocupe de problemă folosindu-şi averea proprie pentru a acoperi cheltuielile cetăţenilor.

Când acesta refuză, situaţia se agravează. Localnicii furioşi sunt gată să-i dea foc la casă, iar Dion susţine în faţa consiliului că date fiind binefacerile sale anterioare, să fie ales altcineva să se ocupe. În fond, Dion punctează bine că buna guvernare a Prusei cade pe umerii întregului consiliu. Indiferent dacă Dion mai cheltuise sau nu din avere ca să acopere nevoile populaţiei, pe termen lung, nesatisfacerea sa atrăgea intervenţia autorităţilor romane, ceea ce nu era deloc în avantajul elitelor locale.

Şi Aelius Aristides, un alt orator faimos, în elogiul său adus Romei, vorbind despre experienta proprie din Smyrna, ne spune tot că excepţionalitatea imperiului se datora faptului că lăsa comunităţile să se administreze singure şi că trimitea puţini funcţionari în provincii. De asemenea, departe de frontiere numărul soldaţilor era şi el scăzut. Desigur, forţe importante puteau fi chemate oricând, dar în principiu, in regiunile pacifiste ale Imperiului, cum ar fi Asia Minor, nu erau mai mult de 500 de soldaţi în toate provincia. Aristide este atât de entuziasmat de această situaţie, încât descrie imperiul ca pe un fel de commonwealth de state independente.

Cheia succesului roman erau elitele locale, care după şocul cuceririi îşi dau seama că îşi pot păstra puterea prin buna relaţie cu autorităţile imperiale, la rândul lor interesate de cooptarea lor. Pentru cei mai mulţi provinciali, dominaţia romană se facea resimţită prin întărirea oligarhiilor deja existente acolo. În oraşe prcum Prusa şi Smyrna, prezenţa autorităţii imperiale scotea în evidenţă şi mai tare sufocantul monopol exercitate asupra societătii de către grupurile mici de familii înstărite.

Colaboraţionismul cu elitele funcţiona la fel de bine în Hispania, Gallia sau Britannia, unde stăpânirea romană a pus capăt unui lung şi de războaiel intertribale, rămânând pe scenă doar acele căpetenii dispuse să susţină Imperiul. Aceştia erau acum mult mai siguri de poziţia lor decât erau înainte de cucerirea romană.

Chiar şi plata tributului se putea transforma în avantaj pentru elitele locale. Epntru că notabilii puteau taxa populaţia mai mult, reducându-şi ei taxările pe averi. Nevoile Imperiului justifica uneori comportamentul abuziv al aristocraţilor, care înrobeau adesea fermierii.

Totodată, sistemul se fundamenta şi mai bine dacă Imperiul acorda cetăţenia romană, un act care reconcilia ambiţiile imperiale cu cele locale, creând o comunitate cu interese convergente. Iar romanii se pare că o acordau mult mai uşor ca în multe state moderne, incluzându-i pe notabilii locali care treptat împart cu romanii statutul de cuceritori ai lumii mediteraneene.