Groenlanda, mărul discordiei de la Cercul Polar

În 1814 Norvegia a pierdut vechile provincii Islanda, insulele Feroe şi Groenlanda. În 1931 grupuri de vânători au încercat să recupereze bucăţi din teritoriul groenlandez ocupând Myggbukta, acţiune ce a primit sprijin necondiţionat din partea guvernului norvegian.

Pe 27 iunie 1931 a fost ridicat steagul norvegian în estul provinciei, lângă staţia radio din Myggbukta. În jurul steagului s-au adunat cinci vânători. Privelistea nu era deloc spectaculoasă, dar prin această iniţiativă Hallvard Devold din Sunnmøre şi camarazii săi au vrut să se asigure că ţara lor devenise o naţiune imperialistă. Groenlanda era considerată provincie daneză, iar steagul reprezenta o provocare simbolică. Devold şi camarazii lui au decis să înceapă o colonizare privată în est şi au primit pentru asta susţinerea guvernului norvegian.

Astfel, Devold a trimis o telegramă la Oslo pentru a informa autorităţile cu privire la ce se petrecea:“In prezenţa lui Eiliv Herdal, Tor Halle, Ingvald Strøm şi Søren Richter s-a înălţat astăzi stindardul Norvegiei în Myggbukta. Iar regiunea dintre fiordurile Karlsberg în sud şi Bessel în nord a fost ocupată în numele majestăţii sale Regele Haakon. Am numit regiunea Tara lui Errik cel Roşu”.

Telegrama a fost de asemenea trimisă ziarelor Aftenposten, Dagbladet şi Tidens Tegn. Şi poporul trebuia să afle despre aceste chestiuni. Tara lui Erik cel Roşu se întindea într-o zonă de coastă între coordonatele 71° 30’ şi 75° 40. Zona era practic nepopulată. Acum avea să devină posesiune norvegiană, dacă lui Hallvard avea să-I reuşească planul. Deloc surprinzător, danezii nu au fost de acord şi au protestat.

Guvernul norvegian condus de Peder Kolstad s-a distanţat la început de acţiunile lui Devold. Dar după un lobby intens guvernul şi-a schimbat părerea şi a consolidat ocupaţia. Juristul Helge Ingstad a fost desemnat guvernatorul regiunii, iar ministrul apărării Vidkun Quisling susţinea că la nevoie se putea face uz şi de marina norvegiană. Danemarca a reacţionat reclamând Norvegia la Curtea Internaţională de la Haga. Acum în sfârşit se va tranşa chestiunea Groenlandei.

În Norvegia abia dacă se îndoia cineva că Groendlanda aparţinea ţării. Jurnalistul Idar Handagard a fost printre cei care şi-au exprimat nemulţumirea, în pamfletul ‘Nedreptatea Danemarcei şi dretul Norvegiei asupra Groenlandei’. El a criticat acordul de la Kiel din 1814, prin care Danemarca se înstăpânea asupra vechilor teritorii norvegiene, în vreme ce Norvegia era nevoită să intre într-o uniune cu Suedia. “Niciun rege, guvern sau parlament nu poate să cedeze ceva ce aparţine regatului fără consultarea populaţiei. Acestea nu decid astăzi, la fel cum nu trebuiau să decidă în 1814 şi 1821”, spune el într-un mod foarte radical.

Handagard se referă la 1821 pentru că atunci parlamentul aflat sub presiuni a recunoscut că avea de plătit o contribuţie în contextul datoriei statale danezo-norvegiene. Parlamentul însă nu a aceeptat cedarea provinciilor tradiţionale către danezi, ceea ce le-a transformat în motive de conflict. Danezii au interpretat altfel poziţia parlamentului norvegian.

În 1921 parlamentul groenlandez a adoptat o rezoluţie în care se stipula că provincia aparţinea Danemarcei. Chestiunea a fost provocatoare la adresa Norvegiei care abia devenise naţiune independentă şi avea interese economice în zona polară. Decizia însemna că străinii trebuiau să depună o cerere pentru a veni aici, precum şi o justificare a cererii. Vânătorii de foci şi balene îşi desfăşurau de mult activitatea în estul Groenlandei, dar danezii nu o considerau un motiv suficient pentru a poposi în insulă. Disputa a fost rezolvată temporar în 1924, când norvegienilor le-au fost oferite anumite oportunităţi. În schimb convenţia acorda privilegii danezilor, ceea ce în practică însemna monopolul asupra arealului respectiv.

Ocupaţia din 1931 avea aşadar menirea de a-i forţa pe danezi să recunoască faptul că vor trebui să împartă insula cu norvegienii. Pentru a atinge acest ţel era nevoie de o colonizare a estului. Helge Ingstad, guvernatorul norvegian, descrie astfel situaţia:“Apele vestice sunt ca o bucată din Norvegia, generaţii după generaţii şi-au gasit aici de lucru, navigatorii ducând o viaţă de vânător. Se luptă cu gheţurile cu aceeaşi dezinvoltură cu care au făcut-o şi strămoşii lor, atunci când Erik cel Roşu şi oamenii săi s-au încumetat acum 1000 de ani să pătrundă cu bărcile neacoperite în sud-vestul insulei şi să întemeieze acolo o colonie”.

Ocupanţii se considerau deci continuatorii unei tradiţii, sosise vremea unei noi colonizări. Deşi chestiunea groenlandeză mocnea oarecum cu forţă patriotică, existau şi multe voci care regretau conflictul cu danezii. Jurnalistul şi marinarul John Giæver scria că “atunci când îmi amintesc de toate serile plăcute petrecute cu amicii mei danezi iarna trecută, mă întristează profund toată şarada asta fără rost”.

Conflictul pentru Groenlanda nu a fost niciodată purtat prin agresiune sau uz de forţă. Ocupaţia însemna o consolidare a prezenţei norvegiene aici şi pentru asta soluţia s-a găsit în construirea caselor. Între 1926 şi 1931 s-au ridicat 76 de case în regiunea estică, în vreme ce danezii se puteau lăuda doar cu 2. Eforturile norvegiene însă nu au avut însă puterea să transpună dorinţele în realitate. Politicienii nu au căzut de acord asupra metodei pe care să o aleagă şi coloniştii s-au străduit în zadar. Un episod bizar ilustrează cât de multă nesiguranţă îi chinuia pe politicienii norvegieni. Pe 5 martie 1932 a murit prim-ministrul Kolstad, guvernul continuând sub conducerea lui Jens Hunseid, dar ministrul justiţiei, Asbjørn Lindboe, nutrea un dor cumplit pentru predecesorul său. Atât de cumplit încât a apelat la un medium pentru a intra în legătură cu răsposatul şi a-i cere sfaturi.

În 1933 a fost dat un verdict. Pe 5 aprilie, Curtea Internaţională a decis cu 12 voturi pentru şi 2 împotrivă că ocupaţia norvegiană era ilegală. Helge Ingstad a ilustrat cum se prezenta starea de spirit la primirea veştii:“Nu se pot spune prea multe. Dar la fel cum cad picăturile, asa cădem şi noi pe rând într-o stare de linişte şi ieşim din case. Pe fundal se ridică, munte după munte, o ţară promiţătoare care cuprinde toată viaţa noastră şi tot ce am crezut că este al nostru”. Norvegia a acceptat decizia şi colonizarea insulei s-a întrerupt. Disputa se soluţionase:Groenlanda revenea în întregime Danemarcei.  

 sursa:All Verdens Historie (Kjetil Johansen)