Grigore Moisil, profesorul care, pe lângă matematică, era pasionat şi de matematică

Viaţa profesorului Grigore C. Moisil (1906–1973), între pereţii Facultăţii şi în afara sălilor de curs, are, oricât de banal ar părea, un singur fir roşu:matematica. Despre pasiunea sa nebună, nebună de tot şi despre umorul său care tinde la infinit vorbesc nepoata lui Grigore Moisil, istoricul Zoe Petre, şi fostul său student, academicianul Mircea Maliţa, împreună cu care a pus bazele şcolii de informatică românească.

23 aprilie 1973. Profesorul Grigore Moisil pleacă însoţit de soţia lui, Viorica Moisil, într-o călătorie de o lună şi jumătate în Canada şi Statele Unite ale Americii pentru a ţine un şir de conferinţe. Este invitat, ca în alte dăţi, la universităţi de renume pentru a vorbi despre subiectul său preferat:logică matematică. Curg zilele, întâlnirile cu oameni de ştiinţă. America, deşi departe de casă, devine familiară. 21 mai 1973. Pe la 7 seara, se întinde pe pat pentru a se odihni, după o expoziţie de artă eschimosă la Ottawa. Un pic ameţit, se aşază într-un fotoliu lângă geam, aşa cum îi plăcea, şi îi spune soţiei sale:„Nu se compensează plămânul...“.

Lasă capul pe spate, cum mai făcea, însă de data aceasta pentru totdeauna. Grigore Moisil moare la 67 de ani. Prieteni pe toate continentele Acesta este momentul decesului lui Grigore Moisil. Departe, undeva, într-un colţ de lume străin. Şi totuşi, în mod inevitabil, vestea se întinde pe toate continentele:ajunge la colegii din Japonia, la profesorii din Paris şi la familia de acasă, din Bucureşti. Însă, în ciuda unei morţi subite, familia, prietenii abia dacă vorbesc despre acest episod. Povestesc, mai degrabă, despre dorinţa nebună de a pleca în străinătate pentru a participa la conferinţe, în ciuda recomandărilor din partea medicilor, despre relaţiile profesionale închegate cu membrii Centrului de Calcul din Canada.

Despre matematică. „Ori de câte ori era amărât făcea matematică, şi ori de câte ori era vesel. Stringenţa ei se potrivea cu spiritul său logic. «Ce vă pasionează în afara profesiunii dumneavoastră?», l-a întrebat odată un redactor. A răspuns:«Matematicile»“, scria Viorica Moisil, în cartea sa, „A fost odată... Grigore Moisil“. Aceasta nu este nimic altceva decât o altă declaraţie de dragoste în plus. Pentru că, oricât de obsesiv ar apărea matematica în viaţa unui profesor, practicată „când te speli pe dinţi şi când nu te speli pe dinţi“, aceasta este marea sa bucurie.

A „inventat“ regula de trei simplă

Educaţia lui Grigore Moisil, „Grigri“, aşa cum îl alinta mama lui şi cum rămâne toată viaţa pentru rude şi prieteni, este încă din primii ani bizară. Sucită. Învaţă, de pildă, să socotească şi abia mai târziu să citească. „Demult, demult, eram mic. Nu ştiam că mama fusese şi ea mică. N-a început prin a mă învăţa să scriu sau să citesc, ci să socotesc. Voia să mă facă să nu-mi mai fie teamă de matematică. După ce mă-nvăţase să socotesc de la 1 până la 10, a sărit. (...) Regula de trei simplă a ştiut să mă facă s-o inventez. Apoi a început calculul mintal“, povestea Grigore Moisil în revista „Femeia“ din anul1954.

De ce să fie stranie curiozitatea unui copil, chiar dacă uneori îşi exaspera mama cu întrebări? Cum poate un băiaţel să prefere cărţile cu poze în locul suitului în pom? Prin ochii lui Gheorghe, fratele său mai mic, era de neînţeles cum Grigri stătea să citească noaptea, atât de captivat, o carte despre împăiatul păsărilor. Sora lui, Florica, ajunsese chiar să se teamă de el, şi nu din cauza celor trei ani care-i despărţeau, ci de inteligenţa lui, care-i depăşea cu mult vârsta.

Primul din „clanul Moisililor“

Exista, în folclor, chiar o glumă:pentru că numărul academicienilor din familia Moisil ajunsese în 1964 atât de mare, fuseseră porecliţi „clanul Moisililor“. Mintea lui sclipitoare avea, la origini, destul de multe rădăcini ramificate. Să privim într-un mai scurt arbore genealogic:străbunicul său, Grigore Moisil, era preot şi unul dintre întemeietorii liceului din Năsăud.

„Dacă vrei să-ţi spun un detaliu destul de bizar, el, Grigore Moisil, şi cu mine, ne-am născut amândoi tot la 10 ianuarie, dar, bineînţeles în alt an“, povestea Grigore Moisil într-un interviu la Studioul Alexandru Sahia.

De ce avea Moisil haz?

Tatăl său, Constantin Moisil, era profesor de istorie, numismat român, directorul Cabinetului Numismatic al Academiei. De la el se spune c-ar fi moştenit Grigri umorul. Viorica Moisil povestea, în cartea „Grigore Moisil, un profesor NU ca oricare altul“, că în 1944, în plin bombardament aerian asupra Bucureştiului, tatăl lui Moisil stătea în pivniţa casei cu o carte. Întrebat ce citeşte, a răspuns flegmatic:„Un roman poliţist. Caut senzaţii tari“. Umor avea şi mama lui, Elena. „Mica“, aşa cum o alinta Grigri, lucra ca învăţătoare şi era „o femeie deosebit de deşteaptă, cu un spirit viu şi dinamică“.

Grigore Moisil este primul copil al cuplului Constantin şi Elena Moisil, născut la Tulcea (n.r. – familia a mai avut un copil înainte, dar a murit la 2 ani de pneumonie). Matematicianul a avut trei fraţi:pe Florica, mama profesoarei Zoe Petre, Ioan şi Gheorghe, profesori, academicieni şi ei. O familie prea ca la carte.

Lecţii de umor şi stil cu Grigore Moisil

Haosul. Grigore Moisil era mereu înconjurat de cărţi. Casa de pe Armenească, nr. 14, unde-a locuit 28 de ani, era plină de dosare, manuscrise, extrase, fişe, reviste, numai hârtii, povesteşte soţia sa, Viorica Moisil, în volumul „A fost odată...Grigore Moisil“. Matematicianul avea această stranie abilitate de a găsi mereu orice căuta în micul haos din locuinţa personală. Asta poate şi pentru că interzicea categoric oricui să se atingă de hârtiile lui. Când se acoperea biroul, se muta la masa din sufragerie, apoi teancurile creşteau pe scaune, pe pat, pe jos, peste tot. Nu vă imaginaţi că Grigore Moisil trăia aşa, într-o continuă dezordine. O dată la câteva luni, făcea curat, mâhnit de faptul că pierdea prea mult timp cu această activitate. Şi păstra cele mai multe hârtii.

Ludic. Când era mulţumit de direcţia în care se îndreptau cercetările sale, Grigore Moisil fredona. Îi plăcea lui să mormăie cântecele de bucurie.

Cărţi. Am mai spus, dar Grigore Moisil era mereu înconjurat de cărţi. „Cărţile sunt făcute să circule“, spunea matematicianul şi le împrumuta cu uşurinţă, îşi aminteşte soţia lui. Când le aranja în bibliotecă însă, era foarte atent, iar capitolele de pe rafturi aveau, fireşte nume specifice:„Absurdităţi“, „Lecţii pentru nu ştiu cine“, „Invitaţii la care nu s-a dat curs“, „Proşti“, „Despre mine“, „De citit şi meditat“.

Mersul. Mergea domol. Cu paşi târşâiţi. Dar cu mâinile mereu la spate, pentru că i se părea de-a dreptul dizgraţios să-şi legene braţele în timpul mersului. „Părea că dă trupului, la fiecare pas, o mişcare săltată a unei marionete trase pe sfoară“, povesteşte soţia sa.

Pălăria şi paltonul. Îşi scotea pălăria – iar iarna, căciula – prin ridicarea ei pe la spate. Când intra într-o încăpere, avea mereu aceeaşi schemă logică:scotea paltonul, vestonul nelipsit de toamna până primăvara, trăgea puloverul peste cap, punea la loc vestonul. Dacă asta pare o bagatelă, trebuie să ştiţi că matematicianul chiar se preocupa de stilul său. Şi avea stil:mereu avea costumul şi cravata pregătite pentru fiecare împrejurare, iar cămaşa era mereu călcată.

La cumpărături. Cum nu-i plăcea să se tundă, lui Moisil nu-i plăceau nici sesiunile de shopping. Dac-ar fi putut, ar fi trimis pe cineva să-i cumpere şi pantofii, spune soţia sa. „I se părea absurd că un om chel trebuie să se tundă.“ Bărbieritul, însă, era altceva. Bărbieritul îi plăcea. Mai ales dacă avea lame de ras bune. Nu de puţine ori, fredona în surdină şi fuma în faţa oglinzii.

Fumatul. Grigore Moisil fuma mult. 50 de ţigări pe zi. La cursuri, ca să-şi liniştească studenţii care fremătau şi în timpul orelor după ţigări, a pus un anunţ la catedră:„Profesorul Moisil împrumută ţigări“. Moisil era apropiat de studenţi, se preocupa de dorinţele lor, chiar dacă aceştia îi forţau mâna, aşa că, după un timp, a modificat anunţul:„Profesorul Moisil nu mai împrumută ţigări“.

Gurmand. Îi plăceau matematica românească, puiul cu smântână, vinetele tocate, mămăliga cu brânză şi smântână şi papanaşii fierţi cu unt. La începutul mesei era nelipsită ţuica de prune.

A aşezat românii în faţa calculatorului

Mai întâi, Grigore Moisil se duce la şcoala primară la Bucureşti, face câţiva ani de liceu la Vaslui şi apoi în Bucureşti, la Liceul „Spiru Haret“. În 1924, îşi alege două cariere, dar se răzgândeşte după trei ani. Intră ca student la Politehnică, Facultatea de Construcţii, pe care n-o termină însă niciodată.

În paralel, începe şi Facultatea de Matematică. Renunţă la prima, mulţumindu-se să rezolve probleme şi teoreme propuse de profesorii lui:Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Ţiţeica, Anton Davidoglu. „Un cântec vechi şi trist de un bătrân artist“ Biografia lui Grigore Moisil înşiră sute de lucrări ştiinţifice, cărţi scrise, burse în străinătate, la Paris sau Roma. Dar profesorului îi place foarte mult şi la Iaşi, unde profesează, din 1932, vreme de zece ani. Nu numai că leagă prietenii de-o viaţă, precum cea cu profesorul Alexandru Myller, dar trăieşte acolo câteva momente unice. Închipuiţi-vi-l pe profesorul Moisil, la masa restaurantului Corso din centrul Iaşiului, ascultând o orchestră care-i cânta un vals compus de el! Partitura există şi astăzi. O strofă:„Un cântec vechi şi trist / cântat doar în surdină /Pe-o veche mandolină / De un bătrân artist“.

În aceşti ani se îndrăgosteşte de Viorica Constante, sora Lenei Constante (n.r. – o artistă plastică şi o folcloristă celebră), pe care o ia de soţie. Îi scrie zilnic scrisori de dragoste, scurte pasaje fiind redate în cartea Vioricăi Moisil. „Dragostea mea, uneori am impresia că viaţa mea, gândurile mele, prietenii mei, viziunea lumii, tot ceea ce constituie o reacţie faţă de exterior (aştept să văd dacă răsfrângeri mai înăuntru, în ceea ce e numai al meu, în ceea ce constituie o evoluţie a mea ca matematician vor fi ecouri de schimbări – eu o cred) e în istoria mea împărţit în două:înainte şi după ce te-am văzut.“

Grigore Moisil, academician, romantic.

Ambasadorul în pantaloni scurţi, de baie Îi sunt tot mai des apreciate şi recunoscute cercetările ştiinţifice şi calităţile profesorale, iar numele său devine deja un ecou strident în ţară şi  în străinătate. Drept care, după Al Doilea Război Mondial, guvernul comunist îl numeşte ambasador al României la Ankara, unde stă doi ani. Mircea Maliţa, fost student al profesorului, îşi aminteşte:„Din Turcia mai veneau ştiri despre şederea lui Moisil. Uneori cum că nu dădeau de el la Ambasadă.

Odată l-au găsit pe o terasă pe mare, undeva în Istanbul. Era în pantaloni scurţi de baie, cu un ştergar pe spate, şi lucra matematică la masă“. Profesoratul, Centrul de Calcul pe care-l înfiinţează, noua lui obsesie – informatica –  parcă nu-i ajung. Aşa că începe să meargă prin licee, să stea de vorbă cu copiii fricoşi de matematică, să le explice importanţa informaticii şi noile meserii care se fac din faţa calculatorului. Îşi dă seama, încă din anii ’70, că această nouă inginerie, calculatorul, o să schimbe lumea. Or, studenţii trebuie să se pregătească de revoluţie.

Citeste mai mult: adev.ro/n9oy6w