Greva regală din perspectiva Regelui Mihai

Vara anului 1945. România, ieșită de curând din război, se pregătea de prima aniversare a zilei de 23 august. Sărbătoarea era impusă de regimul Petru Groza, care a confiscat momentul din 1944 și l-a folosit drept piatră de temelie a „noului regim democrat”.

Aflat la putere de cinci luni, din 6 martie 1945, regimul Petru Groza începuse deja să pregătească terenul pentru instaurarea regimului comunist. Aveau să mai treacă încă doi ani până atunci și mai era un mare obstacol de înlăturat:monarhia.

Regele Mihai acceptase atunci, în primăvara lui 1945, să-l numească pe Groza premier în fruntea unui guvern controlat de comuniști, dar spera că va găsi o metodă prin care să oprească ascensiunea acestora la putere. A crezut că a găsit un mijloc potrivit în august 1945. Puterile Aliate occidentale refuzau să recunoască guvernul Groza, pe care-l considerau pe bună dreptate nereprezentativ, iar recunoașterea sa era necesară pentru negocierea și încheierea viitorului tratat de pace. Regele Mihai a profitat de acest context, încurajat de anumite declarații ale reprezentanților americani, dar și de liderii partidelor istorice, și a cerut demisia premierului (în data de 20 august). A urmat însă ceva fără precedent în istoria României:prim-ministrul a refuzat să-și dea demisia. Sigur pe poziția lui – apărată de sovietici și întărită de prezența Armatei Roșii pe teritoriul României – Petru Groza a decis să-l înfrunte pe rege și a refuzat să plece de la guvernare. În fond, suveranul nu avea niciun mijloc practic prin care să-l poată demite.

Regelui i-a rămas atunci o ultimă șansă:să forțeze plecarea guvernului prin instituirea așa-zisei greve regale. Începând din 21 august, suveranul a refuzat să mai contrasemneze, așa cum o cerea Constituția, actele emise de Guvern. A fost însă fără folos. Guvernul Groza și-a continuat activitatea nestingherit, tot sub egida Moscovei, iar regele – deși a căutat sprijin la cancelariile occidentale – nu a avut ce să facă.

Greva regală s-a încheiat în ianuarie 1946, când Regele Mihai a fost obligat să cedeze în urma unui compromis de fațadă făcut de Aliați. La conferințele miniștrilor de Externe din toamna-iarna lui 1945 s-a ajuns la o înțelegere potrivit căreia guvernul Groza urma să coopeteze doi miniștri din partea celor două mari partide din țară (PNL și PNȚ), pentru ca anglo-americanii să recunoască oficial guvernul.

Guvernul Groza a acceptat atunci includerea – ca miniștri fără portofoliu, prin urmare fără niciun fel de influență – a lui Emil Hațieganu din partea PNȚ și Mihail Romniceanu din partea PNL. Ca atare, anglo-americanii – deși erau conștienți că nimic nu se schimbase de fapt în privința caracterului nereprezentativ al guvernării din România – au trebuit să recunoască guvernul Groza. Astfel, pretextul de care se folosise Regele Mihai în august 1945 nu mai era valabil. Suveranul a renunțat, așadar, la grevă.

În continuare, redăm câteva paragrafe dintr-un interviu acordat de Regele Mihai, în care acesta vorbește despre momentul grevei regale.

M.C.Sire, ce v-a determinat să intrați în grevă?

M.Refuzul lui Groza de a-și da demisia. I-am cerut insistent acest lucru, conform Constituției. El numai așa m-ar fi putut ajuta să facem un guvern pe care să-l recunoască toți cei trei Aliați. Căci trebuia să încheiem pacea.

M.C.Da, dar pentru el anume bătuse Moscova cu pumnul în masă. Pentru a-l impune trântise Vîșinski ușa, așa încât zidul din jurul canatului să se fisureze. Găsiseră un om pe măsura lor, nu puteau să renunțe la el cu ușurință. Nici el însuși nu mai era stăpân pe deciziile lui. Altcineva gândea pentru el, și în mare, și în amănunt. Cât a durat greva?

M.Din 20-21 august 1941 până în ianuarie 1946.

M.C.Ați provocat o criză. La ce a folosit ea?

M.Trebuia să atrag atenția poporului în ce primejdie se află. Trebuia să mă desolidarizez de orice acțiune a guvernului. Ținta principală a fost atinsă. Țara și-a dat seama că n-am nimic de-a face cu comunismul și că lupt împotriva lui. Pe Aliații din vest greva mea i-a deranjat. Și eu voiau liniște, pentru ca pe fondul liniștii de la noi să-și consolideze relațiile cu Sovietele. Am observat că nu întotdeauna liniștea e bună. Oamenii o vor fie când nu trebuie, fie împotriva intereselor altora.  

Din Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, 2008