Grasse, oraşul parfumat

 „Le parfum est vraiment un ornement, comme le vêtement, mais si ce dernier peut être justifié comme necessaire, le parfum est un luxe total, inutile et merveilleux” (Cecil Beaton)

Flori mici, delicate, aşezate atent una lângă cealaltă, într-o pojghiţă subţire de grăsime, care acoperă, la rându-i, o placă dreptunghiulară din sticlă, cu margini din lemn. Pe sticla aceea, ca într-un insectar, florile sunt aşezate cu faţa în jos, iar grăsimea, un amestec de vită şi porc, trebuie să strângă în ea, fără milă, fără să se zgârcească, tot parfumul. Asta mi-a rămas în minte de la Grasse:procedura prin care florilor li se fură mireasma şi care se numeşte, poetic aproape, „enfleurage à froid”. Asta, şi gustul dulce-acrişor al unei tarte cu pere, cu care a început vizita noastră în oraşul din sudul Franţei. Căci e un oraş cu gust şi cu miros Grasse, o citadelă care trăieşte din parfumuri încă din Evul Mediu;în care fiecare familie are cel puţin un membru care lucrează sau a lucrat în industria parfumată. Un oraş ca o călătorie în timp.

Pe foile cu obiective, pregătite de acasă (sunt un turist conştiincios, documentat, să ne înţelegem), în dreptul oraşului Grasse scria aşa:„Muzeul Internaţional al Parfumeriei – musai. Şi o vizită la una dintre cele trei mari parfumerii din oraş:Fragonard, Galimard, Molinard;la prima, dacă s-au încheiat lucrările de întreţinere. Şi, dacă mai e timp, Vieux Grasse, centrul vechi al oraşului”. Cu alte cuvinte, înaintea vizitei, despre Grasse ştiam atât:că-i socotit şi astăzi capitala mondială a parfumeriei;adică, în realitate, nu ştiam nimic. Şi-mi aminteam vag o doamnă din tramvaiul bucureştean 32;o doamnă care, iniţiind o conversaţie despre un târg organizat periodic în cartierul Rahova, într-un cort alb, ca de nuntă, a vrut să-mi capteze interesul cu replica:„Aduc şi parfumuri de la Grasse, să ştiţi”. Doamna avea tenul rozuliu şi îngrijit;am presupus că ştie ce vorbeşte.

După două ore petrecute în autobuz, între Nisa şi Grasse, cu ochii la măslinii seculari din toate curţile (aflasem cu o zi înainte că n-ai voie să faci nicio mişcare privind măslinii, chiar dacă sunt în curtea ta, fără să ai aprobare de la primărie), am coborât, ştiţi deja, cu o ţintă clară:Musée International de la Parfumerie – adică MIP, cum scrie pe pliante. Iar MIP, norocul nostru, fusese renovat recent, iar colecţia – de aproximativ 50.000 de piese – fusese judicios împărţită, în săli cu nume frumoase, atrăgătoare:„L’Orient, berceau de la parfumerie”, „La Grèce et la naissance de l’art du flacon”, „Le Moyen Âge, l’époque de toutes les croyances”, „Grasse, du Moyen Âge au XVIIIe siècle:d’un village commerçant à une cité dédiée à a parfumerie”... Pentru că, da, muzeul acesta e cu adevărat o călătorie în istoria parfumului, cu mii de sticluţe şi flaconaşe (egiptene, greceşti, romane şi, în general, de pe toate continentele), un rai al recipientelor miniaturale, în toate formele, în toate culorile, ca nişte bijuterii. Am ieşit de-acolo cu gura până la urechi, deja de-acum o mare (şi uimită) cunoscătoare a poveştii poţiunilor înmiresmate care-au dat lumea peste cap. Aceasta a fost povestea vizitei pe repede înainte;mai jos, şi cu detalii.

Legătura cu zeităţile în Egipt şi cultul (parfumat) al corpului în Grecia Antică

Întâi de toate, în semiîntuneric, tolăniţi pe nişte pufuri colorate, am respirat aer parfumat, care ieşea în valuri din nişte firide, aproape de nivelul podelei – un semn că muzeul acesta interactiv va privilegia, dintre simţuri, pe cel al mirosului. Şi mirosul fiecăruia a fost greu pus la încercare mai cu seamă în următoarele două săli, care recreau o seră. Şi în care, alături de fiecare plantă (iasomie, vanilie, santal...), era un tubuşor în care-ţi vârai nasul şi în care mirosul era mult potenţat, intensificat. Ieşeai de-acolo cu totul ameţit;şi-ai fi vrut, repede-repede, un borcan cu boabe de cafea, ca să-ţi revii. S-au gândit şi la asta creatorii MIP:următorul punct al călătoriei e  terasa muzelui, cu vedere către munte. O pauză de aer simplu, fără pretenţii, fără arome, şi, gata, mai departe. De-abia acum începe povestea:urmează numeroase săli cu recipiente şi cu frânturi de istorie povestite pe pereţi. Prima oprire:Egiptul Antic. Pentru că, da, o fi fost omenirea expusă la mirosuri încă din timpuri imemoriale – putem presupune astfel că în jurul focului au descoperit primii oameni ce mirosuri naşte aruncarea în flacără a unor ierburi, frunze sau tulpini – dar civilizaţia egipteană a fost cea care a jucat un rol major în dezvoltarea şi răspândirea parfumului. În vremurile acelea, produsele parfumate aveau mai cu seamă o menire religioasă, fiind parte esenţială a ritualurilor prin care egiptenii credeau că întreţin legătura cu zeii. Preoţii îşi omagiau divinităţile în timpul fumigaţiilor zilnice, utilizând arome puternice, despre care credeau că favorizează înălţarea sufletului – răşină de stejar, olibanum, galbanum, labdanum, smirnă. Uleiurile parfumate, unguentele şi fardurile timpurii făceau parte, de asemenea, din ritualuri:în fiecare dimineaţă, preoţii le foloseau pentru împodobirea statuilor de zeităţi, după care purcedeau în a-şi orna propriile feţe;îşi asigurau astfel protecţia zeilor – iar această credinţă, puternică, întreţinută cu perseverenţă, explică de altfel şi practica îmbălsămării:acea operaţiune care menţinea corpul intact, prin folosirea de substanţe parfumate, care împiedicau putrezirea.

Pentru prepararea produselor aromate, egiptenii deţineau laboratoare în toată regula, în care practicau extracţia aromelor prin presiune, macerarea la cald în ulei de măsline, susan sau migdale, dar şi forme timpurii de distilare. Dar Kyphi, parfum esenţial în viaţa religioasă a egiptenilor, folosit în fumigaţiile rituale de seara – şi cu o compoziţie complexă:boabe de ienupăr, stafide, răşină de stejar, stuf, papură aromată, mastic, mentă, smirnă, scorţişoară, cardamom şi şofran – făcea parte şi din farmacopeea egipteană:inspirat înainte de culcare, favoriza somnul;prescris ca băutură, trata afecţiunile pulmonare şi hepatice. Produsele parfumate, unguente şi uleiuri, erau toate conservate şi păstrate în recipente din piatră, metal, pastă de sticlă – puteţi admira o sumedenie în colecţia Muzeului Internaţional al Parfumeriei din Grasse.

Următoarea sală:Grecia Antică şi-al ei cult pentru corpul uman – idealul grecesc al frumuseţii e acela al unei frumuseţi parfumate. O frenezie a mirosurilor pune stăpânire pe Grecia după cuceririle din Asia, după descoperirea drumului mirodeniilor şi al produselor aromate. În timpul grecilor, parfumul se desacralizează:dintr-un atribut al preoţilor, al elitelor, devine produs de masă;iar aromele câştigă în bogăţie, în complexitate. De altfel, comerţul cu produse aromate devine în oraşele greceşti la fel de important ca şi comerţul cu vinuri, ele însele parfumate. Iar Atena nu găzduieşte doar sumedenie de comercianţi de parfumuri, ci şi o piaţă dedicată licorilor înmiresmate, numită Myropôleion. Doar că în Grecia recipientele ce găzduiesc produse parfumate sunt şi ele adevărate opere de artă:Aryballos, Lekythos, Pyxis, Askos. Şi au forme variate, în funcţie de menire:gât îngust, favorizând eliminarea lichidului picătură cu picătură, sau, dimpotrivă, forme generoase, rotunde, plate, care să uşureze aplicarea unui unguent;unele au cap de soldaţi, altele au corp de animale. Iar materialele din care sunt confecţionate oferă indicii cu privire la valoarea conţinutului:ceramică pentru un produs nu foarte preţios, faianţă şi alabastru pentru uleiurile pafumate de cea mai bună calitate. O să le vedeţi pe toate, mândre, în vitrinele de sticlă ale muzeului din Grasse şi-o să le citiţi povestea pe pereţi sau, scurt, pe plăcuţele explicative care înregistrează denumiri şi ani de circulaţie.

Lux parfumat în Roma Antică, pavăză contra epidemiilor în Evul Mediu

În Roma, parfumul e atribut al dezmăţului. În doar o mie de ani, dintr-o aşezare simplă de pescari Roma devine caput mundi. Şi, pe măsură ce-i creşte puterea, morala i se alterează:romanii se bălăcesc la propriu în lux parfumat, mai cu seamă după descoperierea rafinamentului oriental. În van condamnă moraliştii perioadei folosirea excesivă de produse aromate. Băile publice devin băi înmiresmate, iar corpul e îngrijit până peste poate. Parfumuri pentru corp, uleiuri şi balsamuri pentru păr, mâncăruri rafinate, bogat condimentate – aceasta e viaţa cotidiană a romanilor, povestită, pe frânturi măcar, de recipientele din colecţia muzeului din Grasse.

Un salt în timp şi suntem deja în Evul Mediu, când, între marile epidemii şi austeritatea religioasă care interzice uzul cotidian al parfumurilor, materiile prime mirositoare sunt în continuare utilizate;dar nu pentru funcţia lor de seducţie, ci, mai degrabă, pentru cea terapeutică. Călugării, cruciaţii şi marii exploratori joacă – între secolele XI şi XVII – un rol esenţial în dezvoltarea parfumeriei. Primii prepară amestecuri aromate în mănăstiri, sunt gardienii sănătăţii corpului;ceilalţi aduc mirodenii şi produse care îmbogăţesc farmacopeea, arta culinară şi riturile religioase.

Stop-cadru:anul 1348. Ciuma neagră decimează populaţia Europei, aşa cum se va întâmpla cu toate celelalte epidemii până prin secolul al XVIII-lea. Facultatea de Medicină din Paris recomandă francezilor să se ţină departe de maladiile care degajează mirosuri rele, pătrunzătoare, bănuind că prin intermediul lor se transmite boala. Mirosurile devin, aşadar, principalii suspecţi, iar în oraşele Franţei se fac focuri uriaşe pentru a purifica aerul străzilor. Mai mult pentru a îndepărta maladiile şi mai puţin pentru a le trata, medicii perioadei prescriu inhalaţii cu parfum de trandafir şi lemn de santal, cu balsam de liquidambar şi nucşoară. Tot ei, în contact cu bolnavii, îşi tamponează gura cu vin aromatizat cu piper, scorţişoară, mosc şi căţei de usturoi. Zidurile sunt frecate cu oţet;în camere se curăţă podelele cu plante aromate şi se ard boabe de ienupăr şi rozmarin. Miros contra miros, într-o luptă care se întinde pe mai multe secole.

Parfumul care ascunde celelalte mirosuri. Grasse – capitala producţiei

În timpul Renaşterii, parfumul devine din nou armă. De data aceasta împotriva unei duhori cvasi-generalizate. Toaleta individuală e cu totul abadonată:teama de apă – apa e considerată periculoasă, nesănătoasă, factor de contagiune – se instalează şi rămâne puternică până la revoluţia igienistă din timpul Iluminismului. Deocamdată însă, produsele parfumate trebuie să ascundă mirosurile degajate de corpurile nespălate. Se folosesc pentru acesta arome puternice, ca ambra, moscul, iasomia, tuberozele. Lupta nu e, evident, lipsită de rafinament:în jurul anului 1530, sub influenţa Caterinei de Medici câştigă teren în Europa moda mănuşilor parfumate. Şi în cazul lor, parfumul trebuie să facă dispărut mirosul pielii prost tăbăcite. Doar că se parfumează tot acum:centuri, jiletci, lenjerie, dar şi perucile doamnelor, îmbibate pe deasupra cu cantităţi impresionante de pudră.

Aerul european începe să se împrospăteze abia prin secolul al XVIII-lea:băile revin treptat între obiceiurile familiilor, iar parfumurile scapă de odiosul rol de a ascunde celelalte mirosuri. Scurtă oprire în sala în care se află, la loc de cinste, necessaire-ul de călătorie al Mariei-Antoaneta;acesta conţinea, evident, şi sticluţe cu parfumuri. Parisul devine locul în care se comercializează cele mai multe licori înmiresmate (Curtea regală a Franţei e, ştim deja, model de rafinament şi eleganţă), iar Grasse, oraşul Grasse, e capitala producţiei. Căci încă din Evul Mediu principalele activităţi ale oraşului fuseseră tăbăcăria şi cultura plantelor aromate, pentru produse parfumate.

Odată cu povestea oraşului, intrăm într-o altă zonă a muzeului:una cu fotografii, documente, instalaţii, proceduri. Istoria citadelei care face dispărute viile şi măslinii din apropiere, pentru a face loc culturilor florale. Secolul XVII e, aşadar, unul favorabil dezvoltării oraşului:burghezia prosperă, parfumurile devin din ce în ce mai răspândite, iar nevoia de materii prime tot mai mare. Se cultivă iasomie, trandafiri, tuberoze;iar profesioniştii oraşului se organizează într-un grup omogen, care primeşte, în 1729, statutul oficial de „gantiers-parfumeurs”, pe care îl păstrează până la Revoluţie. După evenimentul care schimbă Franţa din temelii, fabricarea de mănuşi dispare dintre priorităţile urbei, iar parfumierii din Grasse îşi mută activitatea în mănăstirile de care fuseseră deposedaţi membrii clerului:parfumeria Chiris îşi stabileşte sediul în mănăstirea Capucinilor, Hugues Aîné în Spitalul Saint-Jacques şi mănăstirea Dominicanilor, Bruno Court, în mănăstirea Cordelierilor. Fabrici de dimensiuni mici, de unul-două etaje, apar şi în oraş;într-o mare de clădiri asemănătoare, doar coşul care se înalţă deasupra unora le trădează activitatea. Iar locuitorii – toţi aproape – intră în acest cerc parfumat nesfârşit;iar astăzi se spune că nu e familie în Grasse care să nu aibă în alcătuirea sa un fost sau actual lucrător în industria parfumeriei.

Citiţi şi vă minunaţi:tone de flori pentru câţiva litri de lichid parfumat

La parter, tehnicile de producţie au prioritate. Trecem pe lângă cazane mari, ca de ţuică, şi pe lângă alte instalaţii care seamănă cu nişte lustre cu becuri uriaşe şi citim – noi şi grupul mare de şcolari din Grasse, aflaţi în vizită la muzeu – despre „l’enfleurage à froid”, operaţiunea de extragere a parfumului din florile prea delicate pentru a fi supuse altor proceduri:iasomie, tuberoze, violete. Completăm acum povestea cu care am început:pe stratul acela de grăsime, care înghite hulpav mireasma, inflorescenţele se reînnoiesc frecvent, la 3, 5 sau 7 zile, până la saturarea completă a grăsimii. Aproximativ 100 de zile sunt necesare pentru ca fiecare kilogram de grăsime să primească, să se îmbibe cu cantitatea necesară de flori:2, 5 kg de flori de iasomie sau 2 kg de tuberoze.

Cu o racletă din metal, grăsimea se îndepărtează de pe bucata de sticlă şi, tratată cu alcool, dă naştere pomezilor sau, şi mai mult, extractului;care poartă în franceză o denumire care spune tot, înseamnă tot:„l’absolue”. Citiţi şi vă minunaţi:e nevoie de o tonă de flori de iasomie pentru a obţine un litru de „absolue”. Iar o culegătoare cu experienţă adună abia 3 kilograme de iasomie în 6 ore;sau 5-8 kilograme de petale de trandafir într-o oră. Trandafirii se culeg în mai, iar iasomia – până la mijlocul lui octombrie. Neapărat dimineaţa, când florile sunt proaspete şi îmbibate cu rouă. În 1930, de pildă, în jur de 800 de hectare erau plantate cu iasomie pe câmpurile de lângă Grasse;în 1980 – nu mai erau decât 42. Cu toate acestea, la Pégomas, lângă Grasse, se cultivă în continuare trandafiri pentru Casa Chanel. Citim şi despre „l’enfleurage à chaud” (florile sunt cufundate în grăsime călduţă, pe bain-marie, şi-şi lasă parfumul în două-trei zile), şi despre extracţie cu solvenţi volatili (florile se spală succesiv cu lichide care au capacitatea să se încarce cu parfumul lor), şi despre distilare (procedeul prin care se obţine apă aromatică – „eau de rose”, „eau de fleur d’oranger” – e asemănător, cred, celui prin care se obţine ţuica, nu întâmplător numită, până la urmă, „eau de vie”). Despre ultima operaţiune aflăm şi că e suficientă jumătate de oră pentru a distila 450 kg de lavandă, însă pentru aceeaşi cantitate de lemn de santal sunt necesare 80 până la 100 de ore de distilare.

Lalique, Baccarat, miros de opiu şi de ciuperci halucinogene

Cu capul mare de la atâtea tone, ore, kilograme, intrăm cu-adevărat în raiul sticluţelor. Al sticluţelor şi-al etichetelor colorate, de fapt. Căci, până la exuberanţa şi nebunia creativă din anii Art Nouveau, cu formele fantastice, curbele şi asimetriile sticluţei cu parfum, etichetei şi numai ei i-a revenit sarcina – şi ce sarcină dificilă – de a „vinde” conţinutul înmiresmat. Până la începutul secolulul al XIX-lea, esenţele parfumate se vindeau în fiole simple, impersonale, doar o bucată de hârtie diferenţiind conţinutul. De prin 1824 încep să apară nişte sticluţe cu decor în relief, însă schimbările radicale vin de-abia pe la 1900, când maeştrii sticlari ai epocii îşi dau mâna cu marile nume ale modei, designeri şi bijutieri. Acesta e momentul în care Lalique, marele René Lalique, înţelege conexiunea esenţială între flaconul din sticlă şi conţinutul său. Colaborând cu François Coty din primul deceniu al secolului XX, Lalique transformă din temelii parfumeria tradiţională creând opere de artă din sticlă la preţuri însă cu totul accesibile.

În urma colaborării lor, apare pe piaţă parfumul „Ambre Antique”, care, împreună cu „Origan”, inaugurează imensa familie a parfumurilor „ambră”, numite astăzi „orientale”. Era, de fapt, o mişcare de mai mari dimensiuni:egiptomania pusese stăpânire pe francezi, influenţând modul de viaţă, dar şi artele decorative ale începutului de secol. Descoperirea mormântului lui Tutankhamon în 1922 nu va face decât să hrănească mişcarea:parfumul „La Vallée des Rois” e găzduit, de pildă, într-o sticluţă imitând o coloană de cristal sub formă de obelisc. Dar maestrul Lalique colaborează şi cu Casa Molinard, producând sticle cu adevărat impresionante pentru parfumurile „Iles d’Or” (în 1930), „Madrigal” (în 1930), „Le baiser du faune” (1930). Şi tot Casa de parfumuri Molinard, fondată în Grasse, la 1849, iniţiază o legătură constantă cu fabrica de cristaluri Baccarat, care produce sticle pentru „Mimosa” şi „Violette” (în anii 1860), dar şi pentru „7 diamants de la couronne”, „Xmas Bell” şi „Diamond” (în anii 1920). E o invazie de sticle şi flacoane în vitrinele Muzeului Internaţional al Parfumeriei din Grasee, în toate formele, în toate culorile, de toate mărimile. Treci repede, într-o continuă mirare, peste toate parfumurile care au făcut istorie între 1900 şi 2008 (sunt cu zecile;şi nu exagerez deloc) şi ieşi din muzeu năuc, nu înainte de-a fi mirosit, cu veselie şi nas curios, tubuleţele în care sunt recreate mirosuri de opiu, marijuana şi ciuperci halucinogene.

Şi eu pot să fiu „nas”:vizita la uzina istorică Fragonard

O pauză scurtă – nu-i timp de pierdut;şi vine şi ploaia – şi trecem repede, peste drum, la Parfumeria Fragonard, care oferă vizitatorilor şi un tur gratuit prin uzina istorică. Numai că forţe oculte, parfumate, ne ţin mai bine de-o oră în magazinul Casei Fragonard. De unde-am lua de toate, dacă ne-ar ţine buzunarele:săpunele, parfumele, geluri de duş şi alte „ele”. Toate minunăţiile sunt aşezate strategic în cutiuţe ochioase, în hârtii înflorate şi, cum vă spun, ai lua din fiecare câte una. Şi ne şi luăm câteva, şi asta e în mod evident o greşeală de strategie, pentru că nu vom rezista şi vom mai lua câte ceva şi la finalului turului gratuit prin fabrică. Tur care, doar teoretic vorbind, e gratuit. Practic însă, eşti condus cu mână blândă, dar forte, să cumperi una, alta. Şi cum să nu iei, când l-ai văzut cu ochii tăi pe băiatul care face săpunurile, în camera în care lucrează ziua întreagă numai el? Ia pasta parfumată, o aşază sub o maşinărie şi maşinăria taie săpunul în forme rotunde şi lucioase, aşa cum ai tăia cu paharul coca pentru gogoşi. Şi cum să nu iei cel mai bine vândut parfum de la Fragonard, Belle de Nuit, când ţi-ai băgat la propriu nasul în recipientele uriaşe cu cele mai noi esenţe sau când ghidul ţi-a fluturat prin faţă mai multe cartonaşe subţirele cu mirosuri, tu ai zis că-ţi place unul anume, iar acela era – ce întâmplare parfumată – acelaşi Belle de Nuit?

Hotărât lucru, turul fabricii e făcut cu cap;dar şi interesant, interactiv. În sala cu cazane uriaşe, pentru distilarea plantelor parfumate, care-şi aşteaptă rândul, cuminţi, în saci uriaşi, fata care serveşte drept ghid şi care ne-a vorbit tot timpul într-o engleză repezită, franţuzită, ne-a propus în joc:„Asociaţi mirosurile cu fotografiile, pe locuri, fiţi gata, start!”. Şi, cu nasul în cutiile cu creme aromate şi cu ochii la fotografiile cu plante, am ales. Iar eu declar cu mândrie că pot fi „nas”, domnule:cele zece asocieri ale mele au fost toate corecte! Am citit apoi mult despre creatorii de parfumuri:ar trebui să aibă o memorie olfactivă incredibilă, dezvoltată prin achiziţii permanente de mirosuri, prin îmbogăţirea constantă a „repertoriului”. Doar aşa pot simţi, compara, imagina, alege, asocia, doza numeroasele arome. Aşa că m-am răzgândit:nu mai cred că pot fi „nas”, eu, care acuz o durere de cap la fiecare miros mai puternic.

În Centrul Vechi al oraşului – ultimul punct de pe foile cu obiective – a fost mai mult alergătură decât vizită pe îndelete (am intrat fuga-fuga şi într-un muzeu minunat cu rochii bufante, înflorate, ale sătencelor de secol XVIII:Le Musée Provençal du Costume et du Bijou). Iar ziua s-a încheiat cu noi în autobuzul către Nisa:cuprinşi de-o dulce amorţeală, am adormit, cred, toţi până la urmă. Deşi e sigur c-am dormit iepureşte:aveam nişte rucsacuri de păzit, doldora de minuni parfumate. Cum e, de pildă, cutiuţa asta argintie, cu parfum solid şi nume inspirat („Juste un baiser), de pe care-mi zâmbeşte în fiecare dimineaţă un elefant simpatic, de culoare roz.