Grădinile zoologice umane: aborigeni ţinuţi în cuşti ca animalele pentru divertismentul occidentalilor

Expoziţiile în care sclave africane sau canibali sângeroşi se aflau în prim-plan au stârnit curiozitatea întregii Europe şi Americi. Macarbrele reprezentări serveau parţial la justificarea cuceririlor din Africa şi Orient în secolul al 19-lea.

“Muşcă”? se întreba câte un spectator curios. Publicul numeros se îngrămădea ca să vadă mai bine scenele:oraşul Valencia fusese vizitat de agentul pentru divertisment Ferdinand Gravier şi grupul lui de Ashanti africani, care în ultimele luni au făcut senzaţie în cadrul turului din Europa de sud. La finele anului 1897 trupa avea reprezentaţie la teatrul Pizarro. Localnicii şi prea s-au adunat pentru a-i observa îndeaproape pe acele “creaturi vorace” despre care ziarele vorbeau şi cu indignare şi cu admiraţie. Gravier era doar unul dintre cei care adunaseră o avere pe seama oamenilor ‘exotici’ precum aborigenii australieni, africanii Masai sau populaţia Sinhalese din Sri Lanka. Unii au fost răpiţi, alţii fortati să îşi parăsească locul de baştină, dar uneori încheiau de bună voie contracte cu întreprinzătorii occidentali, cu promisiunea unui venit şi a unei vieţi mai bune.

Promisiunile nu erau însă respectate mereu, iar postura de atracţie într-o grădină zoologică era de cele mai multe ori dificilă şi umilitoare. Inuiţii erau obligaţi să poarte blănuri în timpul verilor călduroase din Chicago;familii întregi s-au îmbolnavit de variolă, iar în timpul unei expoziţii din 1901 în Buffalo, angajaţii au aruncat un bebeluş mort la gunoi. O parte dintre “exponatele” umane erau lăsate să plece după închiderea muzeelor, dar majoritatea rămâneau după gratii sau îşi urmau agenţii care organizau turneele.

Showurile etnografice care pretindeau să prezinte popoare primitive în habitatul lor natural proveneau din mult mai popularele freakshow din secolul al 19-lea, la care directori de circ precum P. Barnum câştigau enorm făcâbd paradă cu siamezi, pitici, femei cu barbă sau alte curiozităţi. Oamenii însă au devenit obiecte la expoziţii cu mult înaintea acestei idei. În antichitate, prizonierii de război străini erau expuşi atât în Egipt cât şi în Imperiul Roman. Dar şi în secolul al 16-lea, lideri azteci din America de Sud precum Montezuma al II-lea ţineau în cuşti pitici, albinoşi sau cocoşaţi alături de animale. Mai mult, în vremea renaşterii, cardinalul italian Hippolito de Medici a construit un parc imens plin cu animale exotice şi oameni din diverse populaţii la Vatican. Grădinile zoologice erau însă un lux pe care şi-l permitea doar nobilimea până la revoluţia franceză. Apoi acestea parcuri au fost deschise publicului larg.

Mulţi erau fascinaţi de ceea ce părea special şi necunoscut. Asta a constatat şi Geoffroy Saint-Hilaire în 1877, pe când căuta o nouă atracţie pentru Jardin Zoologique d’Acclimatation din Paris. Directorul grădinii zoologice a observat cu mare interes cât de apreciate erau expoziţiile etnografice din Germania. Colegul său neamţ, Carl Hagenbeck, a avut succes datorită afişării oamenilor, asa că Saint-Hilaire a importat şi el 14 nubieni din Africa de Nord. Numărul vizitatorilor a crescut până la finele anului cu 37%. Marile expoziţii internationale care au început să se organizeze începând cu jumătatea secolului al 19-lea au profitat şi ele de noile tendinţe. Publicul putea să se bucure de reconstrucţii ale satelor africane, bazarelor egiptene sau iurtelor mongole. Putea să vadă dansuri africane sau cum jupoaie inuiţii focile. Prilej de amuzament era când specatorii aruncau monede peste garduri şi africanii se scufundau în apă, ieşind cu ele între dinţi. La magazine se vindeau numeroase fotografii cu societătile tribale, dar principala atracţie o reprezenta evident contactul direct. Multe grădini zoologice permiteau vizitatorilor să îi hrănească pe “primitivi”, sau chiar să interacţioneze cu ei ca şi cum ar fi fost animale de companie. În Chicago vizitatorii se aplecau peste gard şi îi împungeau pe africani cu nişte beţe. Dar treptat a pierit şi interesul pentru acest gen de divertisment.

Antropologii entuziaşti au văzut în expoziţii prilejul de a documenta detalii anatomice. Aşa numita antropologie fizică, care s-a răspândit mai ales după ce profesorul de anatomie suedez Anders Retzius a dezvoltat o metodă de a măsura craniul, craniometria, care a arătat că forma capului varia. Acest lucru a fost însă folosit ca argument pentru ideologiile rasiste.

Politic vorbind, imaginea ‘sălbaticului’ a servit la justificarea colonizării. Ideea era ca occidentalii să vadă cu propriii ochi cât de necivilizat era restul lumii. Showurile etnografice au fost instrumentalizate pentru a atrage susţinerea populară pentru acţiuni precum cursa pentru Africa (1870-1914), când aproape tot continentul a fost colonizat. Prim-ministrul francez Jules Ferry era un adept înflăcărat al conolozarii şi nu avea niciun dubiu cu privire la superioritatea europenilor. Spre finele secolului al 19-lea declara parlamentului că “rasele” superioare aveau datoria de a le civiliza pe cele inferioare. Pe măsură ce vestul cucerea teritorii în Asia, Africa şi America de Sud, s-a transformat şi natura expoziţiilor etnografice. Nu se mai punea accent prea mare pe sălbăticie, ci pe cât de mult au beneficiat acele populaţii în urma colonizării. Publicul însă nu şi-a reînnoit interesul, iar cu puţine excepţii fenomenul ‘exponatelor’ umane a dispărut înainte de 1939.

Câteva cazuri concrete

În 1880 o familie de inuiţi a fost convinsă să vină în Germania cu promisiunea unui venit în schimbul unor servicii lejere. Abraham Ulrikab împreună cu familia sa şi alţi inuiţi au venit la Hamburg. Erau cu toţii din regiunea Labrador şi au fost “recrutaţi” de etnograful Johan Jacobsen din Tromsø, la rândul său trimis de întreprinzătorul Carl Hagenbeck. Acesta, pentru a-şi completa veniturile afectate în timpul recesiunii, dezvolase ideea unui “Völkerschau” şi îl trimisese pe Jacobsen în zonele locuite de populaţii Sami pentru a-i aduce “exponate”. Expoziţia din 1878 din Paris cu Sami şi reni fusese un succes, iar acum dorea să încerce acelaşi lucru cu inuiţii. Oamenilor li se spusese că vor face doar ce fac şi acasă – vor manevra caiacul şi arăta cum se vânează foci. Inuiţii însă au fost supuşi unor tratamente inumane. Au fost bătuţi şi în plus, au rămas nevaccinaţi. In curând s-au îmbolnăvit de variolă şi au pierit cu toţii, la numai câteva luni după ce au fost aduşi în Europa.

În 1906 a ajuns la grădina zoologică din Bronx un pigmeu, care a stârnit un mare entuziasm. Tânărul de 23 de ani Ota Benga, din tribul congolez Mbuti, stătea într-o cuşcă strâmtă şi amuza spectatorii trăgând cu arcul sau luptându-se cu un urangutan. Puţini au protestat în faţa dezumanizării. New York Times scria că era un bun prilej pentru a studia asemănările dintre specii…Se credea despre pigmei că sunt răul încarnat din cauza obiceiului de a-şi ascuţi dinţii. Unii spectatori se întrebau dacă pigmeul chiar era om. Printre protestatari se numărau câtiva preoţi afro-americani, care l-au determinat pe directorul grădinii zoologice să închidă expoziţia. Benga a putut în următoarele luni să meargă liber pe acolo, dar urmat mereu de o mulţime curioasă. Pastorul Gordon a găsit pentru el o familie în Virginia, unde si-a găsit loc de muncă la o fabrică de tutun. Benga spera însă să se întoarcă acasă, dar din cauza izbucnirii războiului acest lucru nu a mai fost posibil. In 1916, după ce a aprins un foc ritual, s-a împuşcat.

La Oslo în 1914 a fost organizată o mare expoziţie cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la semnarea constituţiei. Expoziţia trebuia să arate dezvoltarea societăţii de la comunitatea agricolă până la industrializare, însă avea şi un sat cu africani. În asa-zisul sat congolez din parcul Frogner 80 de africani, de fapt senegalezi, au trăit într-un fel de ţarc, îmbrăcaţi în constume tradiţionale şi ocupându-se de activităţi tradiţionale. La 5 luni de la inaugurare erau deja 1, 4 milioane de vizitatori. În 2014 doi artisti au primit bani de la o agenţie guvernamentală pentru a reconstrui satul congolez. Proiectul care a dat naştere la multe dezbateri se dorea a fi o tentativă de a confrunta naţiunea cu trecutul său rasist.

La expoziţia mondială din Paris din 1889 au fost aduşi aborigeni din Tara de Foc, de la capătul Americii de Sud. Din dorinţa de a-i prezenta drept nişte sălbatici şi chiar canibali, le-au fost azvârlite bucăti mari de carne crudă de cal, pentru ca publicul să vadă cum reacţionează. Promotorul Maurice Maitre i-a dus şi prin Londra, dar s-au îmbolnăvit şi una din fete a murit. Din descrierea infirmierei rezultă că trăiau în condiţii groaznice, îmbrăcaţi doar cu pături vechi şi nespălaţi. Agasat de ziarele britanice, promotorul trupei de “canibali” a fugit în Belgia, unde a rămas până când l-a arestat poliţia şi supravieţuitorii au fost trimişi acasă.

sursa:Historienet.no