Grădinile de la Şcoala Centrală. Spaţii ale memoriei

De numele lui Ion Mincu se leagă numeroase monumente arhitecturale din București şi din România, dar nu multă lume cunoaște povestea grădinilor pe care le-a conceput arhitectul. Vom discuta, așadar, în cadrul acestui scurt articol despre seria de grădini pe care arhitectul român le-a realizat la Școala Centrală din București şi despre evoluţia acestora de-a lungul timpului.

Povestea grădinilor secondează istoria faimoasei şcoli de demoazele din București şi reprezintă repere ale proiectelor realizate de către Ion Mincu în capitala României. La fel ca şi în cazul clădirii unității de învățământ, şi amenajările peisagistice ale acesteia se pare că au fost inspirate din modelul complexului arhitectonic de la mânăstirea Certosa di Pavia, din nordul Italiei, imaginea acestora şi a întregului ansamblu de pe strada Icoanei devenind una iconică pentru opera lui Ion Mincu. În cele ce urmează, recuperăm istoria celor trei grădini desfășurate în diferite spaţii din interiorul şi din exteriorul clădirilor şcolii, discutând despre structura lor, compoziţiile vegetale, tipurile de activităţi desfăşurate aici. 

Simplitatea amenajării exterioare.

Prima şi cea mai puțin spectaculoasă dintre acestea este grădina dreptunghiulară care se desfășoară de-a lungul fațadei principale a şcolii şi care, datorită simplităţii şi rigurozităţii cu care a fost concepută, a reuşit să scoată în evidenţă detaliile arhitecturale proiectate de către Ion Mincu pe pereţii exteriori ai clădirii. 

De-a lungul timpului, această grădină a funcţionat sub forma unui spaţiu-tampon între strada Icoanei şi clădirea principală a Şcolii Centrale, servind ca un mic spaţiu de reprezentare, animat de aliniamente de plopi care subliniau intrarea principală, forme sferice din cimişir şi borduri cu trandafiri care ritmau grădina prin forme şi culori. Simplitatea acestei amenajări exterioare a fost imortalizată, alături de multe alte imagini iconice ale şcolii, într-o serie de ilustrate sepia comandate pe la mijlocul anilor 1930 de către faimoasa directoare Elena Malaxa, sora bine cunoscutului inginer, întreprinzător şi afacerist Nicolae Malaxa.

Frasinul, plantat simbolic în centrul grădinii interioare.

Cea mai spectaculoasă din punct de vedere istoric, arhitectural, horticol, dar şi simbolic, grădina interioară a Şcolii Centrale este o replică a grădinii de tip patio sau chiostro de la mânăstirea Certosa di Pavia din Italia şi reprezintă spațiul central care ordonează şi structurează întreaga arhitectură a instituţiei de învăţământ. 

Dreptunghiulară şi cvadripartită, grădina interioară a fostei şcoli de fete va prelua modelul arhitectural al anticei Grădini a Paradisului, adaptându-i geometria fizică şi, parţial, chiar pe cea simbolică. Grădina Şcolii Centrale nu va fi o grădină cu valenţe divine, însă, dacă în Antichitate, centrul Grădinii-Paradis era punctat printr-o fântână sau un vas cu plante deosebite ce marcau simbolic centrul lumii, în cazul chiostro-ului Şcolii Centrale, în centrul acestuia, prima generaţie de eleve va planta simbolic, şi în concordanţă cu tradiţia şi cutumele secolului al XIX-lea, un frasin. Iniţial, acesta avea o formă pendulă, fiind un exemplar altoit ce semăna mai degrabă cu o mică salcie pletoasă decât cu un frasin. În timp, copacul îşi va pierde forma pendulă, recăpătându-şi creşterea naturală.

Cireşi japonezi în cele patru colţuri.

Grădina interioară va trece prin mai multe etape istorice, care îşi vor pune amprenta asupra arhitecturii şi a compoziţiei vegetale. Dacă în 1901, într-una dintre cele mai vechi fotografii de epocă, grădina centrală era extrem de bogat şi, totodată, destul de neordonat plantată cu numeroase specii de arbori, arbuşti şi plante florifere, în seria de ilustrate comandate de către directoarea Elena Malaxa în anii 1935 se poate observa nu doar o structură mult mai clară a grădinii, ci şi o nouă formă de creştere a frasinului central. 

Structura arhitecturală, dar şi compoziţia vegetală a acestei curţi vor fi drastic modificate în jurul anului 1940, atunci când profesorul Borza de la Universitatea din Cluj va dori să amenajeze aici o mică grădină botanică . Pentru a creşte spaţiul de plantare au fost însă demontate aleile concentrice care dublau centrul compoziţional al curţii interioare, alterând astfel parţial structura arhitectural-peisagistică concepută de către Ion Mincu la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Din informaţiile pe care le avem până în acest moment, se pare că profesorul clujean a adus şi plantat, pe lângă o multitudine de specii trandafiri şi flori perene, şi cei patru cireşi japonezi (Prunus serrulata) care marcau colţurile grădinii . Astfel, deşi a anulat o parte din proiectul implementat de Ion Mincu în urmă cu jumătate de secol, compoziţia vegetală propusă de profesorul Borza a subliniat, datorită rigurozităţii geometrice a plantărilor, formele matematice şi simbolice ale patio-ului de la Şcoala Centrală, marcând extremităţile, colţurile şi axele principale ale grădinii.

Din jurul anului 1940 şi până în zilele noastre, se pare că această grădină nu a mai trecut prin transformări arhitecturale semnificative, compoziţia vegetală fiind însă adesea îmbogăţită cu diferite noi specii de arbori, arbuşti şi flori, fără a se ţine cont de un anumit concept sau rigurozitate matematică de plantare.

Frumoasă şi bogată, grădina interioară nu prea era deschisă în vechime decât cu prilejul unor ocazii speciale sau, uneori, pentru orele de lectură. Ea rămâne însă, fundamental, un spaţiu de reprezentare care a fost, o perioadă, animat de prezenţa unor broaşte ţestoase care se plimbau libere pe aleile pietruite sau pe cele cu nisip. Pe de altă parte, la sfârşitul de an şcolar sau la finalul ciclului de studii, elevele şi colectivul de profesori obişnuiau să facă o fotografie de grup în această grădină emblematică pentru Şcoala Centrală, animând pentru scurtă vreme curtea-tablou.

În grădina cu castani se cântă, se fac planuri – şi se îngroapă caiete de latină. Cea de-a treia grădină care merită o atenţie deosebită este grădina din spatele şcolii. Curtea mare sau curtea de recreaţie a fost probabil cea mai apreciată dintre toate cele trei discutate în acest articol deoarece, în acest spaţiu destul de generos ca suprafaţă, deschis şi plantat cu multiple aliniamente de castani, elevele Şcolii Centrale se bucurau de recreaţii, învăţau, se jucau, puneau la cale diferite farse sau planuri de a fugi din fostul pensionat pentru a se întâlni cu elevii de la liceul „Cantemir Vodă”. 

Tot în această grădină, la sfârşit de an şcolar, elevele îngropau uneori manuale sau caiete pe care le folosiseră la unele materii pe care nu le prea agreau. O astfel de şotie copilărească a avut loc în anii 1948-1949, atunci când o generaţie de eleve care absolveau ciclul de studii a îngropat caietele de latină, cântându-le un prohod conceput pe muzica şi ritmul cântecului patriotic „Pe al nostru steag e scris Unire”: „În veci noi vom urî latina/ Şi fizica vom preamări/ Mâna noastră e înarmată/ Şi-n hic et hoc crunt va lovi/ Sus fizica-i deviza noastră/ Şi cu sfinţenie-o vom păstra/ Latina numai să-ndrăznească/ Să protesteze, va vedea./ Şi-n Cartea Veşniciei scrie/ Că şi latina va pieri/ Iar scumpa noastră fizică/ În veci, în veci va înflori” .

Să nu ne imaginăm însă că această grădină era o scenă unde se puneau la cale numai farse. În acest spaţiu se organizau, aşa cum putem observa din ilustratele comandate de către Elena Malaxa, ore de gimnastică şi educaţie fizică, iar elevele obişnuiau ca atunci când era frumos afară să citească, să scrie, să compună sau să cânte la umbra castanilor.

Astăzi, din nefericire, nu mai există decât o amintire a acelei vaste curţi de recreaţie umbrite de aliniamentele de arbori întrucât, în locul bătrânilor castani, au fost construite terenuri de sport şi platforme betonate.

*

Extrem de complexe din punct de vedere al concepţiei arhitecturale şi al compoziţiei vegetale, grădinile proiectate de Ion Mincu au servit unor scopuri precise, dar şi unor activităţi diverse care le-au animat constant sau numai ocazional, care le-au dat viaţă şi care le-au transformat nu doar în embleme cultural-istorice, dar şi în spaţii ale memoriei. Ele au devenit imagini iconice pentru Şcoala Centrală, iar istoria lor secondează şi completează povestea faimoasei instituţii de învăţământ din Bucureşti.

Mulţumiri doamnelor care au absolvit Şcoala Centrală de Fete în anul 1949: Margareta Dan, Michaela Maria Margareta Mexi, Rita Melinescu, Ruxanda Rădulescu şi nu numai, fără ajutorul cărora o mare parte din poveştile, fotografiile şi ilustratele de epocă inserate în acest articol nu ar fi existat.