Grădina Otetelişanu: de la hohote de râs la târnăcoape

Undeva, în secolul al XVIII-lea, boierul oltean Iancu (Ion) Otetelişanu îşi cumpără o bucată de pământ în centrul Bucureştilor, lângă Teatrul Naţional, şi-şi construieşte aici o casă după moda pariziană. Iar casa devine faimoasă în epocă, dat fiind că Elena, cea de-a doua soţie a lui Otetelişanu, organizează numeroase baluri şi serate, dând strălucire reşedinţei.

Protipendada bucureşteană găsise locul ideal unde femeile puteau să-şi etaleze toaletele elegante, iar bărbaţii să facă politică. Ca un element de cancan, chiar şi după a doua căsătorie a lui Iancu Otetelişanu, în casa de pe Calea Victoriei continuă să locuiască şi prima soţie a acestuia, fapt care dă prilej de bârfă prin târgul Bucureştilor.

După moartea soţilor Otetelişanu, casa rămâne, prin testamentul făcut de Iancu, Academiei Române, care o închiriază unor antreprenori. Iar aceştia o transformă într-un restaurant cochet cu terasă în faţă, cu biliard în interior şi sală de concerte.

Unde mai pui că reşedinţa beneficiază de un atu semnificativ:în spatele casei se afla o grădină străjuită de platani, tei şi castani, la adăpostul cărora se va construi o scenă de unde vor zbura în văzduh acordurile muzicii lui Strauss, Offenbach, Kalman sau Lehár. Intrată în conştiinţa bucureştenilor cu numele de Terasa Otetelişanu, casa cu grădină din buricul Bucureştiului devine, pe la sfârşitul primului deceniu al secolului al XX-lea, un adevărat loc de pelerinaj pentru mulţi scriitori, artişti plastici şi actori.
Aceasta e, pe scurt, povestea Grădinii Otetelişanu. Să intrăm, însă, în atmosfera acelor ani...

Antreprenorii:Mitică şi Stere

În 1903, un anume Mitică Georgescu, care avusese închiriată o grădină restaurant pe strada Câmpineanu, foarte aproape de Teatrul Naţional, căuta un loc central unde să poată deschide un restaurant cu scenă de teatru pentru sezonul estival. Era o adevărată modă în Bucureştiul acelor timpuri să ai un local cu grădină şi grădina înzestrată cu scenă de teatru. Scena atrăgea după sine o clientelă cu mult mai numeroasă, iar câştigul era mulţumitor atât pentru patron, cât şi pentru actorii rămaşi fără angajamente în timpul verii.

Mitică Georgescu, negustor cu ochiul format pe localuri cu vad, găseşte locul mult căutat la Otetelişanu. Aşa că se asociază cu un alt negustor, Mihail Stere, şi închiriază casa şi grădina. Ca să facă loc unei scene mari, cu cabine pentru actori, decoruri şi cortină, câţiva arbori din grădină sunt culcaţi la pământ. Se construiesc loji, se aşază mese şi scaune în faţa scenei. Şi gata, teatrul de vară e pregătit să-şi deschidă stagiunea. Primul moment artistic e, însă, compromis din cauza unui fals cântăreţ:individul pretinsese că e celebrul şansonetist Paul Dalmed. Se trece peste eşecul iniţial şi se aduce o altă trupă care prezintă „Traviata“ de Verdi, dar şi acest spectacol produce dezamăgire patronilor şi spectatorilor:niciun interpret nu‑şi învăţase partitura. Vrând să nu piardă investiţia făcută, Mitică Georgescu îl cheamă pe actorul Nicolae Niculescu-Buzău să alcătuiască o trupă de operetă şi de comedie.

Iar Niculescu-Buzău se achită cu succes de sarcină şi încropeşte repede un ansamblu artistic de 50 de persoane:actori, cântăreţi, balerini. Ansamblul se produce până la finalul stagiunii, iar numele Grădinii Otetelişanu intră în conştiinţa colectivă. Răcoarea dată de copacii din grădină, spectacolele pline de farmec şi veselie, servirea ireproşabilă de la mese, toate atrag un public numeros.

Teatrul de operetă, impus la Otetelişanu

Opereta s-a impus greu în arta românească. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, teatrul de operetă era prezentat numai de trupe străine. Câţiva artişti români încercaseră să creeze trupe de operetă autohtone, dar strădaniile lor fuseseră zadarnice. Publicul era dezinteresat. La Bucureşti, opereta nu şi‑a putut face loc până când nu şi-a găsit un sediu şi un om care să o promoveze cu adevărat. Şi aceasta se petrece abia în 1904, când Constantin Grigoriu închiriază Grădina Otetelişanu de la antreprenorul Mihail Stere. Tenor de operă şi operetă, profesor de muzică, autorul comediei „Don Vagmistru“, Grigoriu pune bazele primei trupe profesioniste de operetă de la Bucureşti.

Cererea lui Grigoriu pentru aprobarea deschiderii stagiunii de vară în Parcul Otetelişanu datează din 20 aprilie 1904. Iată cum suna solicitarea trimisă Direcţiei Generale a Teatrelor:„Domnule Director, Subsemnatul Const. Grigoriu artist luând pe a mea seamă conducerea unei trupe de operă, operetă şi comedie, formată din elemente româneşti, spre a da reprezentaţiuni în Parcul zis Otetelişeanu precum şi în alte săli şi grădini de spectacol din capitală şi provincie, cu începere de la 10-15 iunie anul curent;cu un repertoriu format din piesele notate pe contra pagină şi în afară de aceste piese mă voi servi şi de vechiul repertoriu deja jucat în capitală de trupele de operă şi operetă. Pentru care vă rog respectuos a mi se da cuvenita autorizaţie spre a mă servi la trebuinţă. Constantin Grigoriu, Artist, Clopotarii noi 88“.

Primele spectacole

Cu toate greutăţile inerente începutului de drum, cu toate zvonurile potrivnice, la 26 iunie 1904, pe scena Grădinii de vară Otetelişanu răsună vocile lui Nae Ciucurette, Ion Băjenaru, N. Niculescu-Buzău, Gogu Carussy, Velimir Maximilian, Leontina Ioanid, Ana Grand, în opereta „Prinţesa de Canari“ de Lecocq. Frumos montat, cu decoruri şi costume de epocă, spectacolul suferă însă critici din pricina şarjelor la care interpreţii apelează prea des şi din pricina textului considerat a fi plin de vorbe seci:„Eu sunt generalul Bombardos!/Du-te la dracu de scârbos!/Eu sunt generalul Pataquès/Vedea-te-aş sus pe meterez!“. După două reprezentaţii, spectacolul e retras de pe afiş. Şi piatra de temelie a Companiei lirice Grigoriu se pune cu prilejul celei de-a doua premiere:„Vânt de primăvară“ de Joseph Strauss.

Constantin Grigoriu impusese artiştilor un program strict:repetiţiile începeau la ora 9.00 dimineaţa şi ţineau până la ora 13.00. Se lua apoi o pauză până la ora 15.00, după care din nou repetiţii până spre seară. Vrând să fie un exemplu pentru trupa sa, Grigoriu venea primul şi pleca ultimul. Urmărea întotdeauna repetiţiile din stânga scenei pentru a observa cât mai bine jocul şi interpretarea artiştilor. Pentru a putea fi obiectiv în procesul creării spectacolelor, renunţase să mai joace în ele, cu o singură excepţie:atunci când s-a montat „Voievodul ţiganilor“ de Johann Strauss.

Prima stagiune a companiei lirice pusă pe picioare de Constantin Grigoriu se încheie în septembrie 1904. Artiştii trupei se pregătesc să plece fiecare pe drumul lui:unii, în lungi turnee prin ţară, alţii, la Teatrul Naţional. Timp de un an, trupa pe care o alcătuise Grigoriu iese din peisajul cultural al Capitalei. În vara lui 1905, compania Grigoriu se reface, dar vin şi oameni noi, printre care şi tânărul tenor Nicolae Leonard. Trupa are un succes imens cu „Moştenitorii veseli“ de Winterberg.

Traducerea era făcută de regizorul Paul Gusty, care introdusese şi nişte cuplete atractive, în ton cu realităţile vremii. Unul dintre cele mai amuzante momente ale spectacolului era, de pildă, interpretarea cupletului „Eu sunt maiorul Mura“ de către comicul Niculescu-Buzău. Gusty se inspirase dintr-un caz real din Bucureşti. La acea vreme putea fi văzut, fie plimbându-se de-a lungul şi de-a latul Căii Victoriei, fie la Capşa, un ofiţer. Portocală se numea. Acesta devenise un personaj pitoresc al Capitalei din cauza ţinutei sale „deochiate“. Purta monoclu, tunică de ofiţer de roşiori, pantaloni albi, bufanţi, cravaşă în mână şi mănuşi albe. Aşa că atunci când Niculescu-Buzău apare în scenă într-un costum identic cu acela al ofiţerului Portocală, publicul e în delir. Minute în şir, Niculescu-Buzău nu poate rosti un cuvânt din pricina hohotelor de râs.

După cum povesteşte însuşi actorul în amintirile sale, versurile nu spuneau prea multe, dar muzica era atât de antrenantă, încât cupletul a devenit „şlagărul“ bucureştenilor. Iată cum suna cupletul:„Eu sunt maiorul Mura-Mura, / Priviţi-mă cum natura mi-a înzestrat făptura./ Din cap până-n picioare, cioare, cioare, / În veşnica-mi splendoare... eu cresc ca o floare“.
În vara următoare, când să se reunească trupa pentru o nouă stagiune plină de succese, cade însă bomba:trei dintre cei mai buni oameni ai companiei, Maximilian, Ciucurette şi Carussy, nu se mai întorc la Otetelişanu şi se duc să joace la Grădina Blanduziei. În 1907, însă, revin la casa şi grădina de pe Calea Victoriei.
Şi, pentru a crea stabilitate trupei, Grigoriu le propune în 1909 lui Leonard, Ciucurette şi Maximilian să facă parte din asociaţie, cu drepturi şi datorii egale în cadrul companiei. Astfel, ansamblul artistic de la Grădina Otetelişanu devine un adevărat teatru profesionist de operetă. În lipsa unei subvenţii din partea statului, în lipsa unui sediu permanent în lunile friguroase, artiştii trupei sunt nevoiţi să onoreze însă şi alte angajamente şi să joace la foc continuu, fără pauze, până la epuizare. Noua asociaţie joacă, astfel, din toamnă până în primăvară fie în turnee prin ţară, fie la Teatrul Liric din Piaţa Valter Mărăcineanu, pentru a reveni apoi în lunile de vară la Otetelişanu.

Istorie încurcată şi război

Pentru o bună bucată de vreme, Grădina Otetelişanu rămâne sediul de vară al Companiei Grigoriu. Şi, prin tenacitatea şi profesionalismul de care dă dovadă, ansamblul reuşeşte să impună opereta, timp de câţiva ani, ca pe cel mai iubit gen de spectacol din Bucureşti. După aproape un deceniu de la fondarea companiei, Grigoriu se îmbolnăveşte şi cedează conducerea lui Maximilian şi Leonard. La puţin timp, în 1913, moare. Trupa nu se destramă însă şi continuă să joace pe scena de la Otetelişanu în timpul verii, iarna făcând turnee sau jucând la Teatrul Liric.

În 1914, însă, o nouă lovitură:Florica Florescu, Nae Ciucurette şi Gogu Carussy părăsesc cu totul compania Grigoriu. Iar în vara lui 1915, grădina e închiriată Companiei de operetă Grigore Gabrielescu. Un an mai târziu, în vara lui 1916, artiştii trupei Grigoriu se întorc la Otetelişanu. Pentru puţin timp însă... Atunci când, în luna august, vocile lui Leonard şi Jeny Metaxa-Doro răsună în spectacolul „Paradisul“, Bucureştiul e invadat de zgomotul trompetelor care anunţă intrarea României în război. Iar grădinilor de vară li se interzice prezentarea de ­spectacole.

Teatrul de revistă şi de comedie câştigă teren

Din vara lui 1917 spectacolele din grădini sunt din nou prezente în peisajul bucureştean. La Grădina Otetelişanu revine Compania Grigoriu, care va juca aici până la destrămarea ei, în 1922. Numai că opereta începe să intre în declin, iar locul ei e luat de spectacolele de revistă. Astfel, în ton cu vremurile şi cu gusturile, din vara lui 1926, scena Grădinii Otetelişanu începe să găzduiască trupe de revistă şi de comedie. Compania de Revistă Spiriduş, condusă de Nicuşor Constantinescu, Aurel Ion Maican, Nicu Kanner şi Ion Anestin, prezintă toată vara lui 1926 două spectacole de revistă. Aceste ansambluri teatrale înjghebate pe timpul verii se luptă, însă, să supravieţuiască.

Într-un interviu acordat revistei „Teatrul“ în 1964, Nicuşor Constantinescu îşi aminteşte condiţiile în care îşi desfăşurau activitatea la Otetelişanu:„Dar iată-mă la 20 de ani, director:împreună cu Aurel Ion Maican, director al ansamblului ce juca la Parcul Oteteleşeanu. Cu actori mulţi şi buni:Vraca, Calboreanu, Timică, Silvia Dumitrescu... toţi asociaţi «la parte». Greu. Mergea greu... aveam şi reclame în reviste:se desfunda o sticlă de şampanie şi fabrica Rhein ne trimitea trei sticle pe seară. Şi, ce e mai important, o scenetă satiriza politica de «pertractări» a unui partid istoric de guvernământ. Toată conducerea partidului era înfăţişată la o şedinţă interminabilă, în faţa a două tăvi cu plăcintă:«din care luăm, cu brânză sau cu carne?»... Plăcinta era furnizată de cunoscutul Follas... Dar, la repezeală, guvernul i-a majorat impozitul lui Follas, şi acesta nu ne-a mai trimis plăcinta. «Scoateţi scena şi vă dau plăcinta...», ne-a trimis vorbă plăcintarul. Şi n-am cedat. Conştiinţele noastre tinere au rămas intransigente. Şi, în continuare, după spectacol, împreună cu Ion Aurel Maican, mâncam numai covrigi cu... şampanie“ (Al. Popovici, „Cu Nicuşor Constantinescu despre el şi despre alţii“).

Sfârşitul poveştii

În 1930, alte schimbări:Compania Bulandra-Manolescu-Maximilian-Storin deschide o întreagă stagiune de vară la Otetelişanu. Şi grădina migrează cu totul înspre teatrul dramatic. În vara lui 1930 se joacă, de pildă, comediile „Înapoi la şcoală“ de André Birabeau, „Familia Bliss“ de Noel Coward, „Niculescu Rasputin“ de Vlădoianu şi Kiriţescu, „Mugurul“ de Georges Feydeau.

Din păcate, însă, frumoasa grădină Otetelişanu avea să se mai bucure de râsetele spectatorilor şi de replicile actorilor doar o vară. În 1931, casa şi grădina purtând numele boierului oltean care cumpărase locul dispar sub lovitura târnăcoapelor, pentru ca să se înalţe în locul lor Palatul Telefoanelor. Hohotele de râs care umpleau parcul rămân doar o amintire, câteva rânduri în cărţile memoria­liştilor.

„Reumatismul cică este sigur“

Atunci când, în 1904, Constantin Grigoriu trimite o scrisoare Direcţiei Generale a Teatrelor cerând să i se aprobe deschiderea unei stagiuni de vară la Grădina Otetelişanu, gurile rele nu dau nicio şansă acestei iniţiative. Actorul Velimir Maximilian evocă momentul:„Dar tocmai această închiriere a făcut pe mulţi să considere întreprinderea plănuită de Grigoriu, ca născută moartă. Parcul Otetelişanu era necunoscut. Servise doar la rare chermese, date de către protipendada bucureşteană. Se mai spunea că plantaţia parcului era periculoasă sănătăţii. Răutăcioşii spuneau că odată cu biletul de intrare în parc e bine ca spectatorii să-şi ia şi un bilet de băi la Techirghiol. Reumatismul cică este sigur... Se mai spunea că este atâta igrasie şi frig în parc, încât antreprenorul restaurantului Tomek (pe locul unde se află astăzi Teatrul de Estradă) nu cumpăra vara gheaţă. Lega sticlele de vin cu sfoară, le lăsa jos în parc şi după un minut le ridica îngheţate“ („Evocări“, 1964).

„Eu sunt maiorul Mura“

În vara lui 1905, Niculescu-Buzău stârneşte valuri de râsete interpretându-l pe „maiorul Mura“, în spectacolul „Moştenitorii veseli“. În cupletul „Eu sunt maiorul Mura“ era parodiat un anume ofiţer Portocală, figură foarte cunoscută în Bucureştiul acelor ani. Ofiţerul Portocală obişnuia să se plimbe pe Calea Victoriei într-o ţinută „aparte“, monoclu, tunică de ofiţer de roşiori, pantaloni albi, bufanţi, aşa că atunci când actorul Niculescu-Buzău apare în scenă într-un costum identic cu acela al ofiţerului, publicul e în delir. Velimir Maximilian povesteşte cum a decurs reprezentaţia:

„Nu văzusem niciodată pe acest coleg, cu o fire nespus de calmă, atât de emoţionat ca în seara premierei. Îşi aştepta replica plimbându-se printre nişte grămezi de lemne tăiate şi depuse într-un colţ al grădinii. Îl incomoda sabia şi îl indispunea grozav faptul că pantalonii, deşi ultra scrobiţi, nu stăteau bufanţi, cum ar fi dorit el. În sfârşit îşi face intrarea şi cântă cupletul memorabil «Eu sunt Maiorul Mura». Tunete de aplauze i-au acoperit ultimele note. Dar Buzău nici la actul al doilea nu-şi redobândise calmul. În acest act trebuia pe scenă o lumânare aprinsă. Cu multă greutate a fost convins să o lase acolo. «S-a dus dracului tot actul! Să vezi că publicul în loc să ne asculte are să se uite toată vremea la lumânare, să nu care cumva să se stingă din cauza vântului, sau să cadă jos şi să ia foc scena»“. („Evocări“, 1964).

„Domnule Leonard, cine dracu te-a pus să mori...“

Din cauza programului extrem de solicitant şi din cauza unei pneumonii, în 1910, tenorul Nicolae Leonard e la un pas de moarte. La un moment dat se răspândeşte chiar vestea că „prinţul operetei“ – adulat de toate categoriile de public, nu doar de femei – a murit. Ţara e cuprinsă de jale, dar, la puţină vreme, se află că informaţia fusese eronată. Iar bietul Leonard e asediat, la propriu, de scrisorile fanilor. Cele mai multe pline de recunoştinţă, de mulţumiri Domnului. Altele, însă, cu un conţinut absolut hilar. Iată-l pe unul nemulţumit cu-adevărat că Leonard n-a murit. Nu de alta, dar falsa moarte îi stricase toate planurile de căpătuială. A se vedea scrisorica:

„D-lui Leonard care a înviat din morţi. «Domnule Leonard, Cine dracu te-a pus să mori sau mai bine zis pentru ce te-ai ţinut de haloimăsuri şi-ai înviat?...M-ai nenurucit şi pă mine şi pă toată familia mea!... Auzind că ai murit am vrut să-ţi fac puţină reclamă şi am investit tot capitalul meu în fotografii cu tine pe catafalc!... Escrocul de fotograf mi-a luat şi el o mulţime de bani, ca să suprapună pe un clişeu, cu un mort pe catafalc, capul tău, ca să creadă lumea că eşti tu!... De ce-ai înviat prezevenghiule?...Ca să mă nenuruceşti pe mine?... Eu, care am vrut să-ţi fac un bine şi te-am cocoţat pe catafalcul cel mai frumos şi mai plin de flori, pe care-l avea fotograful în atelierul lui?... Ce mă fac eu acuma cu 20.000 de fotografii?... Nevastă-mea vrea să divurţeze şi eu nu mai am para chioară!... Dacă vrei să mă scapi de mizerie, ori achită-mi costul fotografiilor, ori te rog să fii atât de jentil şi să mori. Crezi că eu nu ştiu că toată afacerea cu moartea e o escrocherie ca să-ţi faci reclamă, dar pe mine să mă despăgubeşti că te dau în judecată. Moriţ Goldenberg. Iaşi»“ (Pinguin, „Leonard. Viaţa, cariera şi aventurile sentimentale ale Prinţului operetei. Bucureşti“,  1929).