Golgota lui Napoleon: înfrângerea de la Waterloo

Numele acestei localități din Belgia actuală este celebru în întreaga lume. El rezonează în conștiința fiecăruia dintre noi, pasionat de istorie sau nu. E locul căderii lui Napoleon de pe soclul pe care îl construise după ce îngenunchease marile puteri ale Europei;cu toate astea, în mod paradoxal, e și momentul în care acest mic corsican, care a influențat decisiv destinul bătrânului continent, a intrat în mitologie.

După sosirea pe insula Elba, Napoleon era convins că viața sa politică se terminase. În consecință, dorea să-și scrie memoriile. După ce străbătuse provinciile sudice ale Franței, unde monarhiștii îl primiseră cu multă ostilitate, la 3 mai 1814 împăratul ajunge pe o insulă cu o populație străină, indiferentă la frământările politice ale continentului. Dorise să ajungă stăpânul lumii, așa cum îi replicase ambasadorului bavarez Wrede, înainte de invazia Rusiei;acum domnea peste o insulă de 223 de kilometri pătrați, cu trei orășele și câteva mii de locuitori, aflată la doar 50 de kilometri de locul nașterii sale, Corsica.

Napoleon vizita teritoriul insulei și îi primea pe locuitori. Era deseori vizitat de mama sa, Laetitia, și sora sa, prințesa Paulina Borghese. Pe insulă a ajuns și contesa Walewska, cunoscută în timpul șederii sale în Polonia (1807) și care l-a iubit cu pasiune. Și-ar fi dorit probabil să o vadă și pe Josephine, prima lui soție;aceasta însă murise la 29 mai 1814, în palatul său de la Malmaison.

După aceste prime luni liniștite petrecute pe insulă, spre sfârșitul anului, Napoleon a devenit tot mai interesat de știrile politice venite de pe continent. Avea informatori inclusiv la Congresul de la Viena, care își începuse ședințele. Bourbonii, reveniți pe tronul Franței, se purtau nesăbuit, incapabili să înțeleagă transformările profunde produse de Revoluție și de anii de domnie ai lui Napoleon. Talleyrand, cel care îl trădase și contribuise la restaurarea dinastiei de Bourbon, un om pe atât de inteligent pe cât era lipsit de caracter, spusese încă din primele zile ale revenirii regalității:„N-au uitat nimic și n-au învățat nimic”. Starea de spirit era ostilă restaurației în aproape toate păturile sociale. În armată, dezastrul campaniei din Rusia se estompase, iar oamenii își aminteau cu nostalgie de marile victorii care îi acoperiseră de glorie și de micul împărat care îi chema pe nume și îi trăgea de urechi și de mustăți în semn de bunăvoință.

Napoleon era la curent cu această stare de spirit. Mai mult, urmărind ședințele Congresului de la Viena, înțelegea că toate cuceririle sale, smulse acum Franței, stârneau lăcomia și provocau certuri între aliați. Anglia și Austria se opuneau Prusiei și Rusiei în problema Saxonei și a Poloniei. Vechile coaliții păreau uitate.

Împăratul se întoarce

În seara zilei de 7 martie 1815, la palatul imperial din Viena a avut loc un bal organizat de Curtea austriacă în onoarea suveranilor și reprezentanților puterilor europene întruniți acolo. Deodată, în mijlocul petrecerii, invitații au observat că în jurul împăratului Francisc se iscase buluceală;curteni palizi și înspăimântați coborau în grabă scările. Cât ai clipi din ochi, o știre de necrezut se răspândi prin toate sălile palatului, iar lumea uluită părăsi în panică balul. Un curier adusese știrea că Napoleon plecase din Elba, debarcase în Franța și se îndrepta, neînarmat, spre Paris.

Napoleon a fost primit cu un entuziasm extraordinar, îndeosebi de militarii din garnizoanele din sudul Franței. În dimineața zilei de 7 martie, în satul La Mure, Napoleon s-a apropiat de soldații trimiși împotriva sa. „Mă cunoașteți? Da, da! Dacă printre voi se găsește cineva care vrea să-și ucidă împăratul, să tragă!” În strigăte de bucurie, soldații s-au repezit către el să-l atingă, sărutându-i mâinile, într-un acces de nebunie colectivă care s-a repetat de multe ori în zilele ce au urmat. Curând, la Paris au ajuns vești despre intrarea lui Napoleon în Lyon, înaintarea spre nord și trecerea mareșalului Ney de partea împăratului. În noaptea de 19 spre 20 martie, Napoleon sosi cu avangarda sa la Fontainbleau. În ziua de 19, la 11 seara, regele împreună cu familia sa a fugit din Paris, îndreptându-se spre frontiera belgiană.

A doua zi, 20 martie, la 9 seara, Napoleon își făcea intrarea în capitală, înconjurat de suita și cavaleria sa. O imensă mulțime îl aștepta în jurul și în palatul Tuileries. Când vuietul mulțimii ce alerga după suită începu să se audă în piața palatului, mulțimea ieși în întâmpinare. Cupeul împăratului nu a mai putut înainta. Încercările gărzilor de a croi drum au rămas zadarnice. „Oamenii strigau, plângeau, se repezeau între cai și trăsură, nu voiau să asculte de nimic”, au relatat mai târziu cavaleriștii din suita împăratului.

Se petrecuse un lucru de necrezut. Fără să tragă un glonț, fără luptă, complet dezarmat, Napoleon străbătuse Franța în 19 zile, de la Marea Mediterană la Paris, alungase dinastia Bourbonilor și se suise din nou pe tron. Dar el știa mai bine ca oricine că, din nou, ca și în prima sa domnie, el nu adusese în țară pace, ci sabie, și că Europa, după ce își va reveni din uluială, va face totul pentru îndepărtarea sa. După ce petrecu primele luni ocupându-se de probleme stringente de politică internă (inclusiv adoptarea unei constituții, denumită „Act adițional la constituțiile imperiului”), Napoleon părăsi capitala la 12 iunie 1915, plecând în mijlocul armatei.

Ultima coaliție

În bătălia ce se anunță se poate întrevedea unul dintre acele momente în care destinul națiunilor se decide pe tabla de șah a manevrelor militare. Punct de trecere între două epoci, Waterloo ține de cea veche, prin ardoarea combatanților, dar prefigurează bătălia de la Marna sau chiar Stalingrad, prin violența și amploarea măcelului. Prin numărul forțelor angajate, prin puterea de foc și numărul victimelor, campania din 1815 anunță noua vârstă a războiului.

Raportul de forțe dintre Franța și cei coalizați împotriva ei, de unu la trei în momentul în care coalizarea adversă va fi încheiată, pare disperat. Primele armate, conduse de ducele Arthur Wellesley, duce de Wellington și de Gebhard Leberecht von Blücher, prinț de Wahlstatt, se concentrează în Belgia. Dacă se adaugă și alte corpuri în formare, 800.000 de combatanți se pregătesc să se arunce asupra Franței, cu mult mai mulți decât cei 600.000 ai armatei celor 20 de națiuni pe care Napoleon o aruncase asupra Rusiei. Aliații sunt convinși că au victoria în mână și se arată mult mai prudenți. Planul lor prevede să se aștepte sosirea celor trei armate principale la frontiera franceză pentru a trece apoi la atac. Rușii, care au un drum lung de parcurs, vor servi de rezervă sau de al doilea val de atac. Ofensiva, prevăzută pentru luna iulie, se anunță de temut cu cât Franța Restaurației redusese drastic armata.

Atac al cavaleriei britanice la Waterloo

Napoleon reușește totuși imposibilul. În numai 10 săptămâni, el scoate practic din pământ o nouă armată. Sunt chemați militarii aflați în concediu, rezerviștii, toți oamenii valizi. La 10 iunie 1815 dispune de 198.000 de oameni, din care o treime sunt răspândiți de-a lungul țării. În ajunul campaniei, Napoleon contează doar pe 128.000 de oameni și 334 tunuri, adică efectivele gărzii, cinci corpuri de armată și rezervele de cavalerie. În cazul în care campania s-ar fi prelungit, împăratul ar fi putut, ajutat de capabilul ministru de Război Davout, să mai adune încă 230-240.000 de oameni. Dar englezii, rușii, austriecii și prusacii ar fi putut aduna, până la sfârșitul verii, în jur de 1 milion de oameni. Orice prelungire a campaniei era în detrimentul lui Napoleon.

Coaliția e hotărâtă să sfârșească cu „uzurpatorul”. Toate încercările diplomatice de a se apropia de una dintre părți au fost respinse. Fu declarat în afara legii, „dușman al omenirii”;ura era dublată de spaima că acest conducător de oști, aproape mereu câștigător, va reuși din nou să-i tragă pe sfoară.

În privința strategiei, ca și Hitler mai târziu, Napoleon e un adept al atacului, cea mai bună defensivă, care îi permite să aibă inițiativa și să beneficieze de efectul surprizei. Moralul soldaților se menține prin acțiuni ofensive. Aliații sunt vulnerabili prin împărțirea lor în trei armate separate și speră să-i învingă separat. Pe de altă parte, vrea să evite distrugerile de pe teritoriul Franței și alege Belgia, propice pentru manevre în absența unor obstacole naturale, un teritoriu francofil, caracter accentuat de atașarea forțată a zonei la Olanda, decisă de Congresul de la Viena. Iar luna iunie pare cea mai potrivită;armata franceză e capabilă de luptă, în timp ce austriecii și rușii mai au de mărșăluit către Franța. Într-un raport de unu contra doi, șansele rămân acceptabile, având în vedere capacitățile lui Napoleon. Începând cu luna iulie, fiecare zi va acționa împotriva lui.

Spre Waterloo

Cine sunt comandanții armatelor prusacă și anglo-olandeză, care i se opun în iunie 1815 lui Napoleon? Blücher e un om al armelor, tipic pentru armata prusacă. Născut la 16 decembrie 1742, la Rostock, luptă încă din războiul de 7 ani, înrolat în regimentul de husari suedezi. În 1806 e înfrânt de francezi;se revanșează în „bătălia națiunilor” de la Leipzig (16-19 octombrie 1813), când provoacă armatelor conduse de Napoleon o înfrângere categorică, lovind în spatele francezilor. Dacă von Clausewitz a fost „creierul” mișcării de renaștere militară a Prusiei în zorii secolului al XIX-lea, Blücher a fost „brațul de oțel” care a înfăptuit-o. Avea să moară înaintea lui Napoleon, la 12 septembrie 1819.

Irlandez din Dublin (unde se născuse la 1 mai 1769), ducele de Wellington a studiat la colegiul Eton și a absolvit școala militară de cavalerie din Angers în 1787. Provenit din rândul marii nobilimi, a avut o ascensiune rapidă, fiind avansat locotenent-colonel la numai 24 de ani. După ce a luptat în India, în septembrie 1805 s-a reîntors în Europa și a intrat în viața politică, fiind deputat de Londra și secretar al Departamentului Irlandei. A condus forțele britanice din Portugalia, unde a înfrânt forțele de ocupație franceze și a rezistat cu succes asalturilor ulterioare. A murit la 14 septembrie 1852. Întrebat spre sfârșitul vieții cine a fost cel mai mare lider militar din istorie, Wellington a replicat, scurt:Napoleon.

Waterloo:desfăşurarea operaţiunilor

Campania a început în ziua de 14 iunie, când armatele franceze au pătruns în Belgia. Napoleon se îndreaptă spre Charleroi, locul unde englezii și prusacii ar putea face joncțiunea, pentru a se interpune între cei doi. Împăratul cunoaște caracterul lui Blücher și decide să-l atace. Dar manevra e încetinită pe flancul drept. Generalul Bourmont, regalist și comandantul unei divizii, dezertează.

La 16 iunie, la Ligny, cele două armate se ciocnesc cu ferocitate. Prusacii pierd 20.000 de oameni, francezii 11.000. O mare victorie, dar Napoleon e nemulțumit. Mareșalul Ney greșește, plimbând fără rost Corpul 1 armată și nu reușește să învăluie armata inamică, ceea ce ar fi dus la distrugerea ei completă. Prusacii sunt bătuți și se retrag. A doua zi, pe la prânz, Napoleon detașează peste 30.000 de oameni puși sub comanda lui Grouchy pentru a urmări armata prusacă, a o ataca fără încetare și a o fixa pe loc, împiedicând-o să se alăture armatelor lui Wellington. Dar Grouchy nu are experiență. E obișnuit să comande doar cavaleria, nu dirijase niciodată o armată combinată. Îi lipsesc, deopotrivă, instinctul, simțul de inițiatică și practica. Mai mult, are în fața sa un militar experimentat, cu 50 de ani de campanii militare la activ. Grouchy se mișcă prudent, prea prudent;prusacii s-au regrupat deja și vor interveni decisiv în bătălie, înainte ca ezitantul Grouchy să-i împiedice.

Napoleon face joncțiunea cu Ney și se îndreaptă spre nord, în direcția Bruxelles. Având la dispoziție 72.000 de oameni, în seara zilei de 17 ajunge în fața pozițiilor ocupate de anglo-olandezi pe platoul Mont Saint-Jean, la sud de satul Waterloo, la 22 kilometri de Bruxelles. Intenția lui Wellington este de a rezista pe această poziție până când prusacii, cu forțele regrupate și întărite, vor veni în ajutor.

La 17 iunie, spre miezul zilei, generalul Gneisenau, șeful de stat major al lui Blücher, îl înștiințează pe Wellington că prusacii vor veni în ajutor în cea mai mare grabă. Spionii îl informează că, în ciuda ploii torențiale care a desfundat drumurile, armata franceză înaintează. Dacă cedează poziția, Wellington știe că e pierdut. Spre seară, prin ceața deasă, cele două armate se privesc de la distanță.

Forțele sunt sensibil egale:70.000 englezii și olandezii, 72.000 francezii. Egali în infanterie și cavalerie, francezii dețin superioritatea în materie de artilerie:240 de piese contra a 100 până la 170 în tabăra inamică. Dar Waterloo nu e câmpia „plată” din mitologia pe care o confundăm, deseori, cu realitatea. Englezii, sprijiniți pe pădurea de la Soignes, se poziționează în mijlocul unei văi unde trupele se ascund pe contrapantă în spatele vârfurilor, ascunși în hățișuri și în lanurile de secară, departe de tunurile franceze. Dacă vrea să străpungă această poziție, cavaleria și infanteria trebuie să urce micile coaste – ceea ce le va încetini elanul – înainte să se expună unui tir de baraj direct. Solul, îmbibat de apă după ultimele ploi căzute, constituie un atu în plus pentru „ducele de fier”. Frontul e îngust, ideal pentru apărare, nu permite desfășurarea și nici învăluirea.

Golgota lui Napoleon

Duminică, 18 iunie 1815. Ordinul de atac, dat pentru ora 9 dimineața, e întârziat cu două ore:terenul îmbinat cu apă nu se pretează la ofensivă. Victor Hugo ne-a lăsat, în Mizerabilii, o minunată descriere a acelei dimineți:

„Plouase toată noaptea;pământul era răscolit de aversă, apa se adunase ici și colo în gropile șesului, ca în niște găvane;în anumite locuri carele și căruțele se înfundau până la osii;pe chingile cailor de la atelaje se prelingea o mâzgă lichidă. Totul a început târziu;Napoleon a vrut să aștepte până când bateriile de tunuri înhămate ar fi putut să alerge și să galopeze nestânjenite;ar fi fost de nevoie pentru asta să apară soarele și să zvânte pământul. Dar soarele n-a apărut. Dacă n-ar fi plouat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1815, viitorul Europei ar fi fost altul”.

Călare pe iapa lui albă, Marie, Napoleon parcurge linia de bătaie spre ora 10 dimineața. Strigătele de „trăiască împăratul” erau, se confesa un ofițer francez, „cu atât mai emoționante cu cât, în fața noastră poate la 1.000 de pași, se vedea distinct linia de un roșu închis a armatei engleze”. Cu o studiată punere în scenă, Napoleon le indică forțelor sale dispozitivul de luptă. Un alt martor ocular, locotenentul Martin, își amintea că „era un spectacol de toată măreția. Baionetele, căștile, cuirasele străluceau;drapelele, fanioanele, blazoanele lăncierilor, în vântul care sufla, făceau să unduiască cele trei culori. Tobele băteau, alămurile sunau, toate orchestrele regimentului intonau aria «să veghem la salvarea Imperiului»”. Potrivit obiceiului, artileria Gărzii trage trei lovituri fără încărcătură ca să anunțe începerea carnagiului. Este aproximativ 11 și jumătate dimineața.

Atacul a început pe aripa stângă. Intenția era de a fixa adversarul și de a provoca pierderi cât mai mari, asaltul principal urmând să se dea în centru. Conducerea trupelor o are Jerome Bonaparte, cel mai tânăr frate al împăratului, care avea o reputație de luptător mediocru. Așezați printre hățișuri stufoase, pâlcuri de pădure și gropi, în care instalaseră palisade și mortiere, englezii decimează rândurile atacatorilor. Diversiunea e ratată;francezii pierd 8.000 de oameni, englezii 4.000.

Napoleon nu dezarmează și pregătește asaltul centrului. Către ora 13:00, observă contururile imperfecte ale unor trupe în marș. Inițial e convins că e vorba de Grouchy, până când un prizonier prusac le dezvăluie cruda realitate. Dar Napoleon speră că Grouchy nu e nici el departe, iar intervenția prusacilor va fi compensată de sosirea pe câmpul de luptă a zeci de mii de francezi. Dar Grouchy, în ciuda insistențelor subordonaților direcți, se agață de ordinele primite și refuză să-și asculte oamenii. S-a izbit de unul din cele patru corpuri prusace;celelalte au șters-o „englezește” să se alăture lui Wellington. În ciuda evidențelor, refuză să se miște, deși în depărtare se aude bubuitul tunurilor. Vulpe șireată, Blücher l-a păcălit și a inversat datele strategice inițiale:nu mai e Grouchy cel care îl ține în frâu, ci el îl ține în frâul la Wavre, unde francezii vor câștiga o bătălie absolut inutilă.

Atac al gărzii imperiale a lui Napoleon

Apariția prusacilor schimbă total datele problemei. Împăratul e obligat să sustragă o parte din rezerve pentru a le plasa pe dreapta, slăbind capacitatea centrului. Capcana în jurul lui se închide. „Destinului îi plac asemenea răsturnări bruște”, va remarca Hugo, „se aștepta la tronul lumii;începe să zărească Sfânta Elena”. Rândurile francezilor sunt prea compacte, artileria face ravagii. Napoleon insistă în flancul englezilor, dar infanteria blochează atacurile susținute. Unul dintre generalii lui Wellington, Picton, cade atins mortal, îmbrăcat în continuare în costumul civil cu cilindru pe cap, fiindcă nu-i sosise la timp uniforma. Francezii sunt în debandadă, iar englezii contraatacă. Napoleon trimite cavaleria, iar 2.500 de călăreți trec prin sabie infanteria engleză. La trei și jumătate, după aproape o zi de carnagiu la flancul stâng, fiecare armată rămâne pe linia de plecare. Diversiunea eșuase.

În centru, după apariția prusacilor, mareșalul Ney decide să încerce tot ce-i stă în putință. Infanteria eșuase, dar Ney ia drept retragere precipitată o repliere tactică de câțiva zeci de metri efectuată de mai multe batalioane. Se produce un efect de „antrenare”, iar în atac sunt atrase și escadroane ce nu primiseră direct ordinul, dar sperau că vor desăvârși victoria. E inițiativa lui Ney, fără consultarea împăratului. Cu cavaleria grea dispusă în față, cinci mii de călăreți atacă centrul englez. Un artilerist din armata lui Wellington își amintea:„Călăreții avansau în escadroane strânse unul în spatele celuilalt, atât de numeroși încât ultimele rânduri încă rămâneau ascunse de creastă în momentul când capul de coloană ajunsese la doar 60 până la 80 de yarzi dinaintea tunurilor noastre. Alura lor era puțin cam lentă, însă susținută. Nu era una dintre acele furioase șarje în galop, ci avansarea, cu o ținută studiată, a unor oameni hotărâți să-și atingă țelul. Mergeau într-o tăcere profundă, iar singurul zgomot pe care-l distingeai printre mugetele neîncetate ale bătăliei erau un răpăit surd de pământ frământat simultan sub copitele acestor numeroși cai”.

Wellington își plasează oamenii în careuri pe patru șiruri în profunzime. Desfășurată ca o tablă de șah, formațiunea constituie cea mai bună apărare împotriva șarjelor de cavalerie. Principiul e simplu:primul șir, genunchiul în pământ;celelalte două din spate, în picioare, trăgând direct în călăreți înainte să-și înfigă baionetele în cai, iar cel de-al patrulea rând încarcă armele. Cu tot curajul lui Ney, primele ofensive eșuează complet. La ora 4, prusacii încep să atace, în vreme ce englezii continuă să reziste pe pozițiile lor. „Câmpul de luptă semăna cu un adevărat cuptor;bubuitul tunurilor, șuieratul gloanțelor, țipetele combatanților, la toate adăugându-se și soarele care ardea, păreau infernul condamnaților”, va raporta ulterior un ofițer francez.

Deși ar fi trebuit să controleze cât mai îndeaproape operațiunile, Napoleon rămâne retras. După trei zile de campanie, e indispus, obosit, nu mai este comandantul de oști de odinioară. De pe înălțimea pe care se afla, îl urmărește cu neliniște pe Ney, confesându-se unui apropiat:„nefericitul, compromite soarta Franței”. Cu toate astea, nu mai are de ales și decide să suplimenteze atacul cu alți 5.000 de călăreți. Rezerva de cavalerie a Gărzii, comandată de generalul Guyot, acționează și ea, deși ar fi trebuit să rămână în retragere, lăsându-l pe Napoleon fără rezerve de cavalerie. Deși Guyot s-a apărat, afirmând că primise ordin, împăratul va reveni deseori asupra acestui episod în timpul exilului său, acuzându-i pe Ney și Guyot de insubordonare.

Având aproape 10.000 de călăreți la dispoziție, Ney atacă de peste șapte ori centrul englez. „Chipul lui e răvășit”, notează un general, „el strigă de mai multe ori – francezi, să nu ne clintim din loc. Aici se află cheia libertății noastre”. Unele careuri sunt cucerite, altele decimate, șase drapele sunt smulse. Englezii nu cedează, dar Ney simte să victoria se profilează. Îi cere lui Napoleon sprijin de infanterie, uitând că Napoleon trebuie să susțină două bătălii, cu englezii și cu prusacii în același timp. Blücher are 50.000 de oameni, iar în fața lor nu se găsesc decât 10.000 de francezi. Răspunsul lui Napoleon e fără echivoc:„Trupe? Dar de unde credeți că le pot lua? Vreți să mă apuc să le fabric?”

Confruntare între „dragonii” britanici şi garda imperială franceză

La Garde recule!

Orele șase și jumătate după-amiaza. O poziție fortificată e cucerită de oamenii lui Ney;din cei 1.000 de oameni care o apărau, doar 50 supraviețuiesc. E instalată o baterie de artilerie, care face ravagii de la 150 de metri. În tabăra englezilor se instalează teama. „Sau cade noaptea sau sosesc prusacii”, imploră Wellington, cu ochii pe ceasul de buzunar. Napoleon exultă:„Ai noștri sunt, îi am în mână”. Centrul liniei engleze e deschis, pericolul e mortal. În momentul în care Napoleon se întoarce spre Gardă, care încă nu participase la bătălie, pentru asaltul final, prusacii își fac apariția la Plancenoit, în spatele liniilor franceze, aproape de aripa dreaptă, pe care o amenință deopotrivă cu dizlocarea și încercuirea. Turbat de furie, împăratul suspendă atacul împotriva lui Wellington pentru a detașa 4.000 de oameni din Gardă spre flancul amenințat. „Ducele de fier” profită de răgaz pentru a-și reconstitui linia de front apelând la rezerve.

Ora șapte și jumătate. Garda a recucerit Plancenoit, dar cu un raport de forțe de 1 la 5 aripa dreaptă nu va rezista multă vreme;prusacii intră rând pe rând în luptă și sunt proaspeți. Firesc ar fi să sune retragerea, dar Napoleon vrea să evite regruparea englezilor cu prusacii. Împreună nu-i poate învinge.

Totul depinde acum de Gardă, această elită a Marii Armate ce arde de nerăbdare să intre în luptă. Însă pentru ultimul atac mai rămân în picioare numai nouă batalioane, mai puțin de 5.000 de infanteriști. Dar aceste câteva mii valorează de zece ori mai mult. Armata știe că Garda e arma fatală care aduce întotdeauna victoria. A dat lovitura de grație armatelor europene, a protejat retragerea din Rusia. Napoleon nu găsește cuvinte potrivite să-i încurajeze și răspândește zvonul că sosirea lui Grouchy e iminentă.

Sacrificiul acestor soldați intră în legendă în acea după-amiază de iunie. Atacul îl conduce Ney, iar curajul lui îi face pe soldați să uite că mareșalul și-a trădat, la un moment dat, împăratul. Două batalioane inamice, plasate în avanposturi, sunt strivite. Brusc, primele rânduri aud cuvintele:„Stand-up guards!”:1.500 de englezi îmbrăcați în inconfundabilele uniforme roșii, ascunși în grâne, se ridică și trag direct în prima linie franceză. Cad 500 de oameni. Garda ezită. A doua salvă e la fel de distrugătoare și imposibilul se produce:Garda dă înapoi. În același timp, un regiment englez atacă coloanele de flanc la baionetă. Atacul e stopat. Pe flancul drept, 1.000 de călăreți prusaci din cel de-al treilea corp al armatei lui Blücher inundă deja câmpul de luptă. Wellington își ridică atunci de trei ori pălăria, dând semnalul contraatacului general. În câteva minute, tot frontul francez se prăbușește;spectacolul e înfiorător.

Epuizate de efortul depus în ultimele patru zile, copleșite de năvala prusacilor, regimentele intră în debandadă unul după altul. Vitează dar nedisciplinată, Marea Armată se dovedește incapabilă să se retragă în ordine. „Era ca un torent ieșit din matcă. Lua totul în cale”, va spune Napoleon în Memorial.

Un căpitan englez ne-a lăsat o descriere grăitoare a scenei:„cu excepția vechii gărzi, toată lumea se repede simultan printre chesoane, piese de tun sparte și bagaje de toate felurile. Luați de val, insensibili, soldații trec peste grămezi de morți și fug călcând în picioare nenumărați răniți fără să audă gemete și țipetele lor de durere;aceste triste victime ale războiului sunt zdrobite;ele își dau ultima suflare strivite de roțile chesoanelor și ale tunurilor. Soldați din toate armele fug amestecați la grămadă, fără șefi iar șefii fug disperați fără soldați;cei din spate îi împing pe cei din față”.

În această dezordine imprescriptibilă, rămân în picioare ultimele trei careuri ale Gărzii, comandate de generalii Cristiani, Roguet și Cambronne. În ciuda somațiilor englezilor, ei nu capitulează și sunt decimați fără milă de tunuri și puști. Ca punct final al tragediei, răsună celebrul „Merde, Garda moare dar nu se predă!”

Ney, cel care îi promisese regelui că îl va aduce pe Napoleon la Paris într-o cușcă de fier, își caută moartea pe câmpul de luptă. Cinci cai au murit sub el în timpul bătăliei;conduce infanteria strigând „Veniți să vedeți cum moare un mareșal al Franței!” Supraviețuiește, dar Bourbonii nu l-au iertat. Arestat la 3 august, la 4 decembrie este acuzat de trădare. Avocatul său încearcă să-i salveze viața, precizând că orașul de obârșie, Sarrelouis, a fost anexat de Prusia. Născut în Lorena, într-o enclavă franceză în mijlocul unei populații germane (a crescut într-un mediu bilingv), Ney se ridică și strigă:„Sunt francez și voi rămâne francez!” E executat de un pluton de execuție la 7 decembrie. Refuză să fie legat la ochi și primește dreptul de a comanda plutonul, spunând:„Am luptat în o sută de bătălii pentru Franța și în niciuna împotriva ei. Soldați, foc!”

Armata franceză e strivită și dispersată, drumul spre Paris e deschis pentru aliați. Englezii sunt epuizați, dar prusacii continuă să hărțuiască forțele franceze care se retrag orbește de-a lungul drumurilor devenite impracticabile. La sfârșitul zilei, aproape 25.000 de francezi și 22.000 de englezi și prusaci zăceau pe câmpul de bătălie de la Waterloo. Dar de hotarele Franței se apropie sute de mii de soldați austrieci și ruși. Partida e pierdută. În seara aceea, Blücher scrie:„Cred că istoria lui Bonaparte s-a terminat. Nu pot să mai scriu, căci tremur din toate încheieturile. Efortul a fost prea mare”.

Ajuns la Quatre-Bras spre ora 1 dimineața însoțit de o mână de oameni, Napoleon poate în sfârșit să facă o pauză. Unul dintre adjutanții mareșalului Soult îl descoperă la lumina unui foc de bivuac plângând în tăcere armata pierdută:„Pe chipul lui încruntat, ca o paloare de ceară, nu mai exista nimic ce aparține vieții decât lacrimi”.