Gladstone vs. Disraeli: cel mai aprig conflict politic din istoria britanică

Doi politicieni extraordinari:unul liberal, altul conservator. Amândoi au fost prim-miniștri în Marea Britanie victoriană, iar conflictul dintre ei a ajuns o legendă a politicii engleze. Este vorba despre Disraeli și Gladstone, doi dintre politicienii care au influențat în mod decisiv evoluția Marii Britanii, nu doar datorită politicilor pe care le-a promovat, ci și prin competiția dintre ei.

Antipatie reciprocă

În alegerile generale din aprilie 1880, partidul conservator condus de Benjamin Disraeli a fost zdrobit de liberalii lui William Gladstone. Conflictul și competiția dintre cei doi dura deja de mulți ani, dar era pe sfârșite:Disraeli (născut în 1804) avea să moară în 1881, în timp ce rivalul său avea să mai trăiască încă 18 ani.

Cei doi ajunseseră la conducerea partidelor conservator, respectiv liberal, în 1868, dar se remarcaseră în politica britanică dinainte, și încă de la început diferențele dintre ei s-au făcut simțite, dând naștere unei competiții legendare.

Cei doi politicieni proveneau din medii total diferite:Gladstone aparținea clasei mijlocii bogate și fusese educat la Eton și Oxford. Disraeli, în schimb, provenea din părinți italieni de origine evreiască (deși el însuși a fost crescut ca Anglican). Și-a primit educația la școli necunoscute și nu a urmat cursurile universitare;în tinerețe îi plăcea viața de societate și traiul extravagant, a scris câteva cărți pentru a-și plăti creditorii, iar în 1838 s-a căsătorit cu o văduvă bogată pentru a-și rezolva situația financiară. În timp ce idolul lui Gladstone era Sir Robert Peel, liderul partidului Conservator, Disraeli îi admira pe Burke, Bolingbroke și Byron.

Gladstone și-a dorit întotdeauna să intre în rândul clerului, dar a ajuns să intre în politică, în rândul conservatorilor, în 1832. Cinci ani mai târziu, în 1837, extravagantul Disraeli devine și el membru al aceluiași partid.

Cum a început duelul

În 1840, conservatorii câștigă alegerile, iar Robert Peel formează din nou guvernul, în cadrul căruia îi oferă o funcție tânărului Gladstone. Disraeli, care se aștepta și el la o funcție, este uitat, motiv pentru care nu-l va ierta niciodată pe Peel.

Până în acel moment, cei doi tineri conservatori nu interacționaseră prea mult și nu se cunoșteau foarte bine. Insă în 1846, viața parlamentară britanică a fost zdruncinată de o serie de evenimente care aveau să schimbe politica următoarelor generații. Este vorba de decizia lui Peel, ca urmare a foametei irlandeze, de a completa politica liberului schimb prin abrogarea Legilor Porumbului, prin care agricultura britanică era protejată de importurile ieftine de grâne (care ar fi putut salva situația din Irlanda). Legislația respectivă era considerată importantă pentru mulți dintre suporterii partidului conservator, anume fermierii și proprietarii de pământuri, care aveau de câștigat de pe urma protecționismului. Peel nu a ținut însă cont de aceste considerente și a luat decizia care va pune capăt guvernării sale.

In acel moment, Disraeli și-a dat seama că poate profita de ocazie pentru a se răzbuna pe Robert Peel. Acționând aparent la umbra lui George Bentink, liderul conservatorilor cu interese în agricultură, l-a atacat de mai multe ori în Parlament pe Peel, care a făcut greșeala de a-i răspunde cu slăbiciune. In cele din urmă, legislația a fost abrogată, dar Peel a fost nevoit să demisioneze, iar partidul conservator s-a împărțit în două tabere:așa-zișii „peelites”, adepții lui Peel (rămași însă fără lider), și protecționiștii conduși de contele Derby, pentru care Disraeli a devenit mâna dreaptă.  

Pentru următorii 28 de ani, conservatorii vor rămâne în umbră, câștigând doar de câteva ori guvernarea. O fac în anii '50, iar Gladstone are ocazia de a se răzbuna pe Disraeli. Acesta ocupase, pentru scurt timp, funcția de ministru de finanțe (Chancellor of the Exchequer), domeniu care nu era însă specialitatea sa. Bugetul propus de el a fost considerat un dezastru, iar Gladstone (pe atunci membru al coaliției de opoziție „Aberdeen”, formată din whigs, peelites, radicali și independenți) l-a criticat extrem de dur, cauzând în cele din urmă căderea guvernului Derby/Disraeli. Era, oficial, începutul conflictului dintre cei doi. Atunci, lui Disraeli i-a revenit sarcina de a reconstrui partidul pe care el însuși, prin acțiunile sale, îl distrusese.

Față în față

Misiunea nu i-a fost simplă. Comerțul liber triumfase și devenise baza unui boom economic ce va continua până în anii 1870. Conservatorii abandonaseră protecționismul, dar forțat, și nu-i puteau învinge ușor pe liberalii cărora Gladstone li se alătură în 1859. Între 1846 și 1868 între cele două partide nu au existat confruntări importante, iar politica britanică a cunoscut ca atare o perioadă de stabilitate.

Foto: Satiră privind proclamarea Reginei Victoria ca împărăteasă a Indiei. Disraeli apare în costum oriental.

Între timp, partidul conservator avea de suferit din cauza pierderii marilor săi lideri în criza Legi Porumbului. Altfel, Disraeli nu ar fi ajuns niciodată liderul partidului ;nu era tocmai popular și nici demn de încredere, dar a ajuns să fie indispensabil. In plus, era singurul care părea să facă față partidului liberal condus de mari oameni politici precum Lordul Palmerston, Russell sau Gladstone.

Acalmia ideologică a luat sfârșit în 1868 când Russell propune o reformă a legii electorale în sensul lărgirii dreptului la vot. S-a ajuns la o adevărată criză atât în interiorul partidului, cât și în politica internă a țării, căci guvernul liberal cade, iar conservatorii veniți la putere (conduși de Derby și Disraeli) profită de ocazie și introduc propria lor variantă de legislație electorală. Astfel, Disraeli, deși se afla în minoritate, s-a folosit de conflictele liberalilor pentru a trece prin parlament o lege mult mai radicală decât cea a lui Russell. A fost o manevră politică genială care l-a transformat imediat pe Disraeli în liderul conservatorilor și care i-a asigurat, în februarie 1868, funcția de prim-ministru.

Acum, cei doi lideri se aflau față în față, de pe poziții egale. Stilul lor era cât se poate de diferit:Gladstone era elocvent, vehement, moralizator și avea un aer evanghelic ;Disraeli, în schimb, era tipul orășeanului glumeț, cosmopolit, dar și ușor cinic.

Gladstone revine la guvernare în urma alegerilor de la sfârșitul anului 1868 și începe un vast program de modernizare:reformează serviciul militar și administrația, precum și sistemul judiciar, și îmbunătățește procedura electorală. Din opoziție, Disraeli nu avea ce să facă decât să încerce să-l critice.

Cum s-a întors situația în favoarea lui Disraeli

Situația politică se schimbă în favoarea conservatorilor în 1874, când aceștia câștigă, cu un avans important, alegerile. Era cea mai importantă victorie a lor din 1841. Disraeli a realizat atunci că englezii se săturaseră de atâtea reforme constituționale și că voiau altceva:„poporul englez ar fi idot dacă nu și-ar fi dat seama de mult că a venit vremea când progresul social, și nu cel politic, este obiectivul ce trebuie urmat”, a spus el atunci. Astfel, guvernul Disraeli din 1874-1880 s-a concentrat pe reforme în domeniul social:sănătate, locuințe, alimentație publică, condiții de muncă din fabrici etc. Aceste schimbări n-au fost neapărat atât de importante precum a susținut ulterior propaganda conservatoare, dar el au însemnat pentru societatea britanică și au arătat că partidul conservator nu se opune schimbărilor sociale și că are și o latură reformistă.

Insă aceste probleme interne nu-l interesau prea tare pe Disraeli:el se concentra pe politica imperială. Ca orice conservator, el era un aprig susținător al imperiului și al naționalismului englez. Insă cât timp lordul Palmerston s-a aflat la conducerea partidului liberal, conservatorii nu aveau nicio șansă să rivalizeze cu ei pe tărâmul naționalismului.  Moartea sa a creat însă un gol, căci Gladstone avea o viziune diferită:era adeptul unei politici externe etice, morale, care însemna uneori compromisuri în defavoarea intereselor britanice. Asta în timp ce Disraeli era dispus să meargă mult mai departe, precum investiția în canalul Suez și proclamarea reginei ca Împărăteasă a Indiei, în 1876.  

Conflicte de politică și personalitate

După 1874 începe colaborarea trainică dintre Disraeli și Regina Victoria. Puterea ei era limitată, dar suficientă cât să conteze dacă premierul era în bune relație cu ea. Asta i-ar fi fost imposibil lui Gladstone, căruia îi lipsea abilitatea măgulitoare a lui Disraeli, iar acesta a profitat mult de pe urma relației cu regina.

Confruntarea decisivă dintre cei doi oameni politici are loc în 1876-1878, în contextul crizei orientale. Disraeli vedea în Turcia un necesar obstacol împotriva Rusiei și a potențialei amenințări rusești privind drumul către India. Astfel, era convins că, indiferent de comportamentul turcilor în provinciile sale creștine, Rusiei nu trebuie să i se permită să ajungă la Constantinopol. De cealaltă parte, Gladstone era adeptul unei hotărâte politici anti-otomane, care nu era pe placul reginei, și credea că etica e mai importantă decât politica. Insă Disraeli conducea atunci politica britanică și el a acționat în vederea opririi avansului rusesc. Cu toate acestea, politica guvernului său în timpul crizei orientale nu a câștigat și sprijinul populației, aceasta votând, în 1880, pentru liberali.

Un an mai târziu, Disraeli moare și odată cu el dispare conflictul dintre cei doi politicieni. Gladstone și-a continuat cariera politică în lipsa rivalului său și este considerat, astăzi, unul dintre cei mai buni premieri din istoria Marii Britanii, în timp ce Disraeli este amintiti mai degrabă pentru rolul său în modernizarea partidului conservator.

Mai multe