Ghidul victorian în opt pași

Ce anume justifică atracţia pe care lumea de astăzi o simte faţă de epoca circumscrisă de sfârșitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, până la izbucnirea Primului Război Mondial? Literatura scrisă atunci se bucură astăzi de nenumărate re-editări şi ecranizări. Obiectele care amintesc de acele vremuri – mobilier, bijuterii, accesorii, opere de artă – împânzesc anticariatele din întreaga lume şi au mare trecere în rândul consumatorului modern. În cultura populară, ca şi în dezbaterile publice, secolul al XIX-lea este încă neobişnuit de prezent. Mulţi dintre noi cred astăzi, de pildă, că veacul acela era unul mai bun, mai sigur, mai ecologic, mai dedicat familiei, deşi cu siguranţă au citit despre condiţiile improprii de muncă, despre lipsa drepturilor cetăţeneşti, despre războaie şi instabilitate socială.

Victorianismul, în sensul cel mai strict al cuvântului, înseamnă, în lumea anglo-americană și a fostelor colonii britanice, anii 1837-1901, adică domnia celei care şi-a împrumutat numele epocii şi artefactelor acesteia. Determinarea acestei perioade, însă, necesită două amendamente majore. Primul este acela că victorianismul este înţeles şi devine funcţional atunci când încorporează atât perioada imediat următoare (era edwardiană şi perioada de dinaintea izbucnirii Marelui Război), cât şi cea precedentă (Regenţa și Războaiele napoleoniene). Al doilea este acela că lunga domnie de 64 de ani a Reginei Victoria nu este, din punct de vedere politic, social, economic şi cultural, o epocă omogenă, ea împărţindu-se în trei intervale: victorianismul timpuriu (1837-1851), victorianismul mediu (1851-1875) şi victorianismul târziu (1871-1901).  

Victorianism și Belle Epoque  

Victorianismul târziu, cel mai spectaculos și multiform dintre cele trei, este văzut de unii ca o perioadă de declin şi de alţii ca o perioadă de tranziţie, în aşteptarea marilor evenimente ale secolului XX. Regina Victoria, văduvă de-acum, îşi face rar apariţia în public, în ciuda insistenţelor moştenitorului tronului, Edward, mare amator de evenimente mondene şi de lumina rampei. Un eveniment important la care participă Regina, spre sfârşitul vieţii, este Jubileul de Diamant din 1897, sărbătorit cu un fast fără precedent în istoria ţării. Caleaşca de aur a Suveranei străbate străzile Londrei, prin mulţimi entuziaste, care flutură steaguri, înconjurată de sute de călăreţi îmbrăcaţi în uniforma roşie a armatei britanice, pe cai albi. Cortegiul este însoţit de reprezentanţi ai coloniilor britanice, în haine somptuoase, aducând un omagiu strălucitor Împărătesei Indiei şi Bunicii Europei – cum devine Victoria cunoscută în ultimii ei ani de viaţă, când asistă la nunţile regale ale nepoţilor, cu toţii stabiliţi pe la cele mai variate curţi europene. Entuziasmul şi admiraţia mulţimii se îndreaptă spre Suverană, dar, mai ales, spre ceea ce simbolizează ea în acel moment: Imperiul şi mândria naţională, dovada vie a faptului că Britannia, ca în celebrul cântec patriotic, stăpâneşte lumea (cântecul „Rule, Britannnia!” vorbeşte despre cum englezii, născuţi din valurile mării, au misiunea sacră de a domina şi de a refuza pe veci să fie sclavi).

Marile nume în literatura şi gândirea victorianismului târziu (Thomas Hardy, Oscar Wilde, George Bernard Shaw, Aubrey Breardsley etc.) sunt spirite critice, mai puţin conservatoare şi previzibile, moderne. Epoca, desemnată în întreaga Europă ca fin de siècle, se remarcă în speţă printr-o ruptură faţă de tradiţie, o răsturnare a priorităţilor şi a calibrului estetic. Ea se prelungeşte cu primul deceniu al secolului următor, conturându-se ca un interval de timp vibrant, intens până la decadenţă, plin de un fior anticipativ, deopotrivă entuziasm şi disperare – caracteristici ale unui modernism „frumos”.

Această „frumusețe”, care este în general înțeleasă ca sinonimă cu detașarea, un stil de viață relaxat, un ritm de viață mai alert decât cel al vremurilor trecute, dar mai lent decât cel pe care îl precipită cele două războaie mondiale și epoca postbelică, corespunde Victorianismului târziu – cum este el cunoscut în Anglia – adică gentilei Belle Epoque. Și, pentru că această epocă frumoasă și-a lăsat amprenta, pe insulele britanice, nu numai asupra istoriei, geopoliticii și economiei, ci, mai ales, asupra vieții private, acest text propune o incursiune în moda, eticheta, familia englezilor contemporani cu Regina Victoria și Regele Edward al VII-lea.

1. Ceaiul de la ora 5 

Servirea ceaiului de după-amiază este „invenția” celei de-a șaptea ducese de Bedford în 1840, pentru a-și potoli foamea dintre prânz și cină. Inițial, ceaiul este servit între orele 15 și 16 după-amiază, în grădină, sufragerie sau salon, înainte ca musafirii să plece la plimbarea din Hyde Park. Ceaiul se servește la măsuțe (de unde și denumirea de low tea) și se folosesc cea mai bună veselă, cea mai bună lenjerie de masă și cea mai bună argintărie. Meniul include mici sandviciuri (cu șuncă de porc, limbă sau carne de vită), prăjituri, fursecuri, biscuiți de grâu sau orz, plăcinte din aluat de foi și renumita frișcă de Devonshire. Acest ritual reprezintă o ocazie excelentă de a cimenta prietenii sau de a împărtăși ultimele bârfe din societate.

Cărțile de etichetă, dintre care una scrisă de Regina Victoria însăși, vorbesc și despre un întreg protocol de servire a ceaiului. De exemplu, valetul sau un servitor aduce cutia de ceai, un vas cu apă fierbinte și ceainicul. Doamna casei este cea care îl prepară. Alte reguli spun că degetul mic se ridică pentru a menține ceașca în echilibru și a evita stropirea; laptele se adaugă în ceai, nu invers; lingurița nu se rotește în mișcări circulare, ci se mișcă orizontal și nu se lasă niciodată în ceașcă; dacă nu se mai servește ceai, ceașca trebuie lăsată pe farfurioară și ținută cu mâna în poală. O mare admiratoare a ceaiului indian, Regina Victoria își împrumută numele unuia din cele mai bune ceaiuri din clasa Darjeeling.

Pe măsură ce acest obicei de a servi ceai după-amiaza se răspândește și în rândul claselor de jos, apare high tea, o combinație de ceai de după-amiază și cină. Când membrii familiilor din clasele inferioare se întorc obosiți și înfometați de la muncă, masa mare se așază cu preparate din carne, pâine, unt, ouă, murături, brânză și ceai. Numele provine de la faptul că acest ceai se servește în miezul zilei de lucru – inițial la orele 16 sau 17 după-amiază – apoi chiar mai târziu, între orele 17 și 19, iar cei care îl consumă la ceainărie, chioșc sau tejghea stau fie pe scaune înalte, fie în picioare. În scurt timp, high tea devine principala masă a zilei pentru mare parte din populație.

2. Corsetul 

În epoca victoriană corsetul este purtat nu numai de femei, ci și de bărbați. Sub rochii, femeile poartă mai multe rânduri de jupoane și un corset strâns, din oase de balenă, care le modelează corpul de la piept până la șolduri. Până la sfârșitul epocii, silueta feminină ideală este cea gen clepsidră, cu talia foarte îngustă și cu pieptul și șoldurile mari. Se crede că acest articol de îmbrăcăminte este benefic pentru doamne, susținându-le constituția fragilă. Deși un corset strâns este considerat și un semn de bună creștere, el afectează modul în care femeia se mișcă, făcându-i corpul rigid și respirația dificilă, ceea ce duce la numeroase cazuri de leșin. Considerat „la modă”, leșinul scoate în evidență faptul că femeia este o fire delicată, care necesită îngrijirea și protecția bărbatului. Cărțile de etichetă scriu până și despre modul în care o femeie trebuie să leșine – cât mai diferit, dar și fermecător.

La fel ca femeile, mulți bărbați victorieni își scot în evidență sau își subțiază silueta purtând corset sau alte articole vestimentare care modelează corpul și care sunt promovate în revistele de modă ale vremii. Pentru a masculiniza acest articol vestimentar, revistele de modă pentru bărbați îl promovează ca pe un brâu, evidențiind beneficiile corsetului pentru bărbatul cu un stil de viață activ. Corsetul este purtat în primul rând de dandy, care dorește să scoată în evidență o siluetă perfectă, însă corsetele medicinale sunt purtate de vânători sau jucători de polo. Corsetul masculin este promovat printr-un limbaj care combină câteva valori cheie ale idealului masculin al epocii, și anume activitate fizică, rezistență și virilitate.

3. Debutanta și ieșirea în societate 

De origine franceză, cuvântul debutantă desemnează o tânără de familie bună care a împlinit vârsta propice pentru a fi lansată în societate (în general, 17-18 ani). Lansarea se face prin intermediul unor baluri sau alte evenimente mondene, la care tânăra este prezentată unui cerc select de bărbaţi cu care familia speră s-o mărite (burlaci eligibili).

În Anglia victoriană, o doamnă de familie bună, care a fost ea însăşi debutantă, face o cerere, adresată Curţii, în data de 1 ianuarie, pentru a-şi prezenta protejata. Dacă cererea este acceptată, doamna primeşte o invitaţie, semnată de Lordul Şambelan, în care se specifică şi ţinuta care trebuie adoptată în prezenţa Reginei. Pentru o tânără victoriană, prezentarea la Curte rămâne unul dintre cele mai importante momente din viaţă. Pe lângă fetele care aleg Sezonul pentru găsirea unui soţ potrivit, la Curte pot fi prezentate şi doamne mai în vârstă, deja măritate, chiar de altă naţionalitate, aflate în vizită la Londra. La data stabilită, prezentarea începe, prin tradiţie, la orele 22, numele fetei este anunţat cu glas tare în sală, fata face reverenţa în faţa Majestăţii sale, după care se retrage, fără să întoarcă spatele Suveranei. Debutanta poartă obligatoriu rochie lungă, albă, cu mănuşi şi trenă şi este coafată cu pene de struţ, de obicei în număr de trei. Mantourile sau pelerinele nu sunt acceptate nici dacă vremea este foarte friguroasă. Publicaţii de elită, cum ar fi „Debrett”, populare încă şi astăzi, instruiesc debutantele în detaliu despre eticheta primului sezon: cum se face reverenţa în faţa Reginei, ce subiecte de conversaţie sunt acceptabile în societate, ce evenimente nu trebuie ratate în calendarul monden londonez, cum să se adreseze fiecărui membru al aristocraţiei sau diplomaţiei în parte etc. Ritualul prezentării tinerelor la Curte este întrerupt de Elisabeta a II-a în perioada de austeritate postbelică.

4. Doliul 

Cărțile de etichetă și revistele pentru femei descriu în detaliu ce anume trebuie purtat în anumite intervale din perioada de doliu. În ceea ce privește clasele sociale superioare sau de mijloc, acestea urmează reguli foarte stricte, perioada variind în funcție de relația cu persoana decedată, de la doi ani și jumătate pentru văduva care își jelește soțul până la șase săptămâni, cât timp mamele îi jelesc pe socrii copiilor căsătoriți. Dacă pentru bărbați regulile sunt simple, aceștia purtând o banderolă neagră peste mâneca unui costum obișnuit negru sau închis la culoare, pentru femei lucrurile sunt mult mai complicate. La începutul perioadei de doliu, văduvele poartă o rochie neagră, simplă, tivită cu crep, acoperindu-și fața cu un văl negru la ieșirea din casă. Această etapă de „doliu profund” durează un an și o zi. În etapa a doua a doliului (nouă luni), crepul de pe rochie se reduce numai la fireturi și accesorii, iar vălul negru poate fi purtat ridicat, lăsând fața la vedere. În a treia etapă a doliului, cea „obișnuită” (aproximativ trei luni), femeia renunță la crep, înlocuind acest material cu o mătase neagră lucioasă, accesorizată cu funde și mărgele din jais. În ultima fază, cea de „semidoliu” (șase luni), femeia poate purta culori estompate ca liliachiu sau gri. Urmarea acestor reguli se dovedește extrem de costisitoare, căci păstrarea crepului în casă la terminarea perioadei de doliu este, conform superstiției vremii, foarte nefastă. De aceea, rochiile din crep se vând negustorilor de haine la mâna a doua. Spre sfârșitul secolului, se poartă haine de doliu timp de un an pentru rude apropiate și jumătate de an pentru unchi, mătuși sau verișori. La moartea Reginei Victoria, în 1901, aproape toţi englezii poartă negru timp de trei luni.

5. Fotografia post-mortem 

Fotografia post-mortem, cunoscută şi sub denumirea „memento mori”, este un tip de reprezentare fotografică la modă în epoca victoriană. Acest tip de fotografie este menit să imortalizeze o persoană recent decedată şi este o componentă esenţială a doliului practicat în Anglia sfârşitului de secol al XIX-lea. La scurt timp după inventarea dagherotipiei, fotografiile obţinute prin această tehnică devin mai ieftine decât pictura. În 1854, francezul André Disdéri inventează fotografia-carte de vizită – o nouă modalitate de transmitere a portretelor memoriale, care permite ca un singur negativ să servească drept matriţă pentru mai multe exemplare. Cărţile astfel create sunt transmise prin poştă rudelor îndepărtate, iar defuncţii sunt pozaţi de o manieră extrem de naturală, dând impresia că dorm. Alteori, rudele nu doresc să lase această impresie, fotografii surprinzându-i atunci pe defuncţi cu ochii deschişi sau chiar retuşându-i la developare, prin imprimarea unor pupile.

Acest gen de fotografie se concentrează pe faţa sau pe corpul subiectului, rareori cuprinzând şi sicriul. Copiii sunt surprinşi stând pe o canapea sau într-un cărucior, alături de jucăria preferată. Tot în cazul unei morţi infantile, părinţii sunt şi ei prezenţi în portretul memorial, alături de copilul pierdut. Adulţii sunt fotografiaţi aşezaţi pe un scaun, într-o poziţie cât mai naturală, iar elementele care anunţă faptul că subiectul nu mai este în viaţă sunt florile şi plantele ornamentale din fundal, cunoscute în practicile funerare. Odată cu începutul secolului XX, fotografiile post-mortem îşi pierd treptat din căutare – persoanele decedate nu mai sunt fotografiate în ipostaze naturale, ci în sicrie, de cele mai multe ori, cu modele florale, portretul fiind realizat în salonul locuinţei, locul unde defunctul este ţinut până la momentul înmormântării. Pe parcursul secolului XX, practica dispare cu totul. Percepţia publicului asupra morţii se schimbă şi fotografiile post-mortem sunt excluse din ritualurile de pomenire. 

6. Fumatul 

Trabucurile turcești sunt aduse în Anglia din Crimeea, primele fiind vândute în 1851. Înainte de această perioadă, tutunul era doar prizat. Trabucurile devin foarte la modă după războaiele napoleoniene, însă cele străine rămân un lux pentru că se plătesc taxe foarte mari. Marea Britanie este cea mai mare importatoare de trabucuri din lume în această perioadă, impunând anumite cerințe legate de mărimea și forma trabucurilor. Se fumează fie la club, fie acasă, în birou sau în grădină. Trabucul se fumează de obicei după cină, în compania altor bărbați, când se discută afaceri sau politică și se bea vin de Porto sau coniac. Acest obicei este instaurat chiar de Edward al VII-lea, pe când era doar Prinț de Wales, un fumător convins.

Pe de-altă parte, bărbații din clasele de jos, artiștii și intelectualii fumează pipă, pe stradă sau la bodegă, mai rar acasă. Țigaretele – sau trabucurile de hârtie – sunt varianta mai ieftină, care se răspândește foarte mult odată cu introducerea mașinilor de făcut țigări în anii 1880. Spre sfârșitul epocii, și femeile încep să fumeze țigări sau chiar trabucuri, sfidând astfel prescripțiile de moralitate ale vremii. Cu toate că femeile nu au voie să fumeze în public, acest gest este considerat foarte provocator de către bărbați. Deși femeile în vârstă de la țară fumează rar pipă, cele mai tinere fumează numai în secret, căci fumatul este considerat un comportament frivol la o femeie. Pe măsură ce fumatul devine din ce în ce mai popular, trenurile adaugă vagoane pentru fumători, iar hotelurile și cluburile își amenajează încăperi speciale.

7. Igiena personală 

Majoritatea celor din clasele de jos și de mijloc se spală în fiecare zi, în camera personală. Cei din clasele muncitoare fac baie săptămânal într-o cadă de alamă în bucătărie, apa fiind încălzită pe foc. Copiii se spală de obicei, pe rând, în aceeași apă, completată mereu cu apă caldă, în vreme ce tații și fiicele mari, care câștigă bani, merg la băile publice construite în multe cartiere. Cei bogați se spală fie în dormitor, fie în camera de toaletă dacă aceasta este separată. Lavoarul din dormitor conține un lighean și un urcior, un pahar, un vas pentru săpun și un bol pentru burete. Sub lavoar se află un lighean mai mare sau o vană de porțelan și o găleată pentru leșie. Cu aproximativ o oră înainte de micul dejun, camerista bate la ușă și aduce o cană cu apă caldă și un urcior cu apă rece pentru spălatul de dimineață.

Înainte de introducerea apei curente, între 1880-1890, vana pentru baie se așază în fața focului din șemineu și se protejează de eventualii curenți de aer printr-un paravan. Apa este adusă cu găleata de către cameristă, care apoi o duce tot cu găleata înapoi. Vanele sunt destul de mici, ovale sau rotunde, iar cel care se spală adesea nici nu intră în ea, ci stă pe un scaun lângă. Întrucât camerele de toaletă și băile separate sunt instalate în interiorul caselor construite la sfârșitul secolului al XIX-lea și adăugate caselor după aducerea conductelor de apă în cartiere, victorienii folosesc foarte mult privata. Rețeaua de canalizare se dezvoltă înaintea conductelor de apă, iar vasul de toaletă este golit prin aruncarea unei găleți de apă de la spălătorie. Persoanele suferinde încă mai folosesc oala de noapte, golită ulterior de un servitor. Cum nu toate casele au apă curentă, în orașe există băi publice, unde se pot face băi cu apă caldă sau rece, dulce sau de mare, dușuri, băi de abur sau turcești. Aceste băi publice sunt separate pe sexe și au diferite nivele de confort.

8. Societatea și Sezonul londonez 

În sens restrictiv, Societatea este formată din aproximativ 1.500 de familii de aristocrați și mici nobili. Aceștia au moșii la țară, însă în perioada Sezonului (lunile mai, iunie și iulie, când Parlamentul își ține ședințele) se mută în casa situată într-o zonă mondenă din Londra și își ocupă timpul cu vizite, cumpărături, operă, concerte și baluri. Prin tradiție, primul eveniment al Sezonului este deschiderea expoziției din mai a Academiei Regale de Arte, când sunt expuse lucrări ale celor mai cunoscuți pictori ai vremii. Cum serile de vară sunt lungi, petrecerile au loc mai ales în aer liber, în grădină. Tot în această perioadă au loc curse de cai la Ascot (iunie) și regata de la Henley (iulie). Mondenii ies la plimbare în Hyde Park, pe jos sau călare, între orele 11 și 14. Foarte mulți participă la parada de după liturghia de duminică. De asemenea, Sezonul oferă posibilitatea formării de alianțe, cimentării unor legături deja existente, desfășurării de afaceri și promovării intereselor elitei. Miercurea și sâmbăta, când Parlamentul nu ține ședințe seara, au loc cine mari organizate de diverse familii de vază.

Sezonul se încheie odată ce Parlamentul își întrerupe ședințele, prin tradiție, odată cu deschiderea sezonului de vânătoare la cocoșul de munte (12 august). În perioada iernii și a începutului de primăvară, familiile bogate pot călători pe continent sau în Egipt, însă toamna este destinată sporturilor la țară.