Gheişele lumii antice

Curtezanele Greciei antice nu erau numai frumoase, ci şi foarte educate. Îşi bucurau clienţii nu doar printre aşternuturi, ci şi pe scena socială. Iar soţiile domnilor nu erau întotdeauna împotriva lor...

Nimeni nu poate rezista frumuseţii acestei zeiţe:pieptul îi înmugureşte gingaş, umerii i se avântă fermecător, talia şi coapsele se etalează delicat. Astfel şi-a închipuit-o Praxitele pe Afrodita în secolul al IV-lea a.Hr. Cu o mână îşi ţine jucăuş veşmintele, cu cealaltă încearcă să se acopere. Capul îi este uşor înclinat spre stânga, revelând o privire visătoare pe un chip înconjurat simteric de podoaba capilară, o privire în gol. La sute de ani după crearea magnificei sculpturi, aceasta încă mai stârneşte multe cuvinte de laudă. Plinius cel Bătrân este de părere că întrece orice altă creaţie artistică a lumii, iar mulţi au îndrăznit să pornească la drum spre Cnidos numai pentru a o vedea. Era printre primele reprezentări ale corpului uman nud, în mărime naturală.

Cei care au comandat-o, locuitorii din Kos, au fost revoltaţi şi au refuzat-o, spre bucuria celor din portul Cnidos (în Turcia de azi), care au cumpărat-o cu entuziasm şi au ridicat un templu pentru zeiţă. Şi toţi ştiau că cine se înclină în faţa Afroditei, se înclină de fapt în faţa lui Phryne, una dintre cele mai faimoase hetaire ale Greciei. Căci ea îi servise drept model sculptorului, unul dintre numeroşii săi iubiţi. Grecii şi romanii le onorau pe hetairele care reprezentau de fapt curtezanele de lux ale lumii antice. Cetăţenii avuţi, generalii, aristocraţii, magistraţii, dar şi filozofii, poeţii şi artiştii se făleau cu compania acestor domniţe, care făceau senzaţie nu doar din pricina farmecului fizic debordant.   

Că hetairele erau fiinţe speciale putem deduce chiar din numele lor:Rhodopis – cea precum trandafirul, Thalia – cea înfloritoare, Nikophile – cea iubitoare de glorie, etc. Majoritatea damelor de companie se descurcau foarte bine cu instrumentele muzicale, stăpâneau arta dansului şi pe cea a conversaţiei. În acest sens sunt comparabile cu geishele japoneze, doar că cele mai rafinate dintre doamnele din orient nu ofereau plăceri corporale, ci mai degrabă se limitau la viaţa artistică.

Unele dintre hetaire îşi începeau cariera ca actriţe, dar altele erau crescute încă de la început în vederea rolului pe care şi-l vor asuma, pentru că mamele lor însele l-au îndeplinit. Tinerele fete se pricepeau foarte bine la arte şi cultură în general, erau foarte instruite şi făceau o impresie bună în aproape orice context social.

Prezenţa lor atrăgătoare creştea prestigiul celor alături de care apăreau. Chiar dacă era vorba despre bărbaţi căsătoriti, societatea nu îi condamna. Într-adevăr, adulterul era interzis, mai puţin în cazul în care bărbatul alegea o parteneră care îndeplinea anumite criterii de ‘nobleţe’. Şi pare să nu fi fost cazul hetairelor, care în pofida faimei printre bărbaţi, nu beneficiau de drepturi cetăţeneşti, căci proveneau de regulă din familiile de sclavi eliberaţi sau din afara statelor greceşti sau imperiului roman.

Cu toate acestea, profesia lor nu numai că le aducea bogăţii, ci şi putere. Una dintre ele reuşeşte chiar să acapareze tronul:împărăteasa Theodora. Dacă îi dăm crezare lui Procopius, care a compus o adevărată diatribă împotriva conducătoarei bizantine, era o hetairă de lux şi se întreţinea numai cu personaje de rang înalt.

Într-un final, reuşeşte să-l seducă şi pe împăratul Iustinian, care modifică legislaţia căsătoriei ca ea să-i devină soaţă. În 527 îi acordă titlul de Augusta şi poziţia sa este recunoascută în mod oficial. Fosta hetairă ajunge pe cea mai înaltă treaptă socială şi îi multumeşte lui Dumnezeu pentru reuşită. Pentru a cinsti legătura deosebită cu creştinismul, ordonă împodobirea bisericii San Vitale din Ravenna cu un mozaic care o înfăţişează.

Hetairele au fost întotdeauna o sură de inspiraţie pentru poeţi. Marile opere cu conţinut erotic ale antichităţii, precum scrierile lui Cato sau Ovidiu, se învârt în jurul unor personaje care uneori le-au fost şi amante scriitorilor. Faimoase sunt şi dialogurile curtezanelor din opera poetului Lucian, care scrie în secolul al II-lea. Transformate într-un adevărat mit, au fascinat vreme îndelunagată istorici şi filologi, dar şi ideologi. Socialistul August Bebel nota de pildă în 1879, într-o lucrare numită Femeia şi socialismul, că ele merită laude pentru că s-au sustras sclaviei din casnicie. În secolul al XX-lea, Simone de Beauvoir le consideră întruchiparea idealului de femeie liberă, care dispune complet de corpul său, spre deosebire de femeile căsătorite.

Acestea ştiau că taţii copiilor lor îşi petrec timpul cu ele şi nu participă la symposia numai de dragul discuţiilor politice. La astfel de evenimente doamnele nu aveau voie, dar în schimb erau bine primite dansatoarele, muzicantele, servitoarele, curtezanele;ocazii potrivite de iniţiere de relaţii amoroase. Iar la vremea respectivă nu se prea produceau scandaluri din pricina aventurilor membrilor de seamă ai societăţii cu damele de companie 

În antichitate, încă din vremurile arhaice până la începuturile evului mediu, un astfel de comportament era cât se poate de normal. Şi de aici putem deduce şi cum înţelegeau grecii şi romanii căsnicia. Şi anume, aceasta servea unui singur scop:producerea de urmaşi legitimi. Căsătoria se celebra, dar nu exista o cununie religioasă sau un jurământ de fidelitate. Asta nu însemna că mereu era vorba de o convenţie şi de absenţa sentimentelor, numai că pasiunea nu era fundamentul principal al alegerii. Xenofon scria în secolul al V-lea a.Hr. că nu trebuie în niciun caz să presupunem că oamenii fac copii din dragoste.

Pentru nevoile amoroase existau numeroase posibilităţi pe stradă şi în bordeluri. Iar într-o scriere atribuită în mod flas lui Demostene, care privea o acuzaţie adusă unei soţii cum că ar fi dus înainte o viaţă de curtezană, se preciza că hetairile au grijă de satisfacerea pasiunilor, iar soţiile de copii şi gospodărie. Prin urmare, grecii şi romanii se bucurau de prezenţa a două categorii de femei, fiecare cu “specializarea sa”. Un alt fragment de secol IV preciza chiar că hetairele sunt mult mai agreabile decât nevestele, care se plâng întruna că trebuie să urmeze nişte reguli.

Dar şi hetairele, dacă făceau impresie bună, trebuiau să-i viziteze pe unul şi pe altul. Nu putem spune chiar că erau vândute, deosebindu-se totuşi de prostituatele comune de pe stradă sau din bordel, numite generic pórnai, cele care vindeau servicii sexuale. Pentru damele de companie, hetairai, bărbaţii trebuiau să se şi zbată puţin.

Masculinul hetairos desemna un tovarăş onorabil, ilustru. Chiar prietenii lui Ulise sunt numiţi astfel. O pórnai trebuia să accepte ce i se oferă şi să-şi servească toţi clienţii. O hetairă avea dreptul să aleagă pe cine şi când servea. De altfel, aveau şi aşteptări înalte de la amanţi în materie de daruri. Cine nu le satisfăcea capriciile putea să fie chiar lăsat în soare. Unele curtezane adunau averi întregi, ceea ce nu era doar comod, ci şi o necesitate. Pentru că îşi asigurau un trai decent odată trecute de prima tinereţe. Iar cei mai iubăreţi aveau grijă mereu de amantele lor. Chiar şi Platon, care se îndrăgostise până peste cap de o nativă din Colophon pe nume Archeanassa. Dar de cele mai multe ori curtezanele mai în vârstă erau tratate cu răceală.

Unele se descurcau. Phryne, care odinioară îi împrumutase lui Venus formele sale, ajunsese atât de bogată, încât şi-a comandat la Delphi o statuie aurită cu numele său în inscripţie. Şi nimeni nu părea prea deranjat de faptul că hetaira prefăcută în stană veghea într-unul dintre cele mai sacre locuri din Grecia, între statuile regeşti ale lui Archidamos din Sparta şi Filip al II-lea al Macedoniei. Multe curtezane deţineau, graţie clienţilor lor, case cu servitori, precum şi influenţă asupra celor pe care îi fermecau.

Cunoscută este şi legenda lui Thaïs, una din multele hetaire ale lui Alexandru cel Mare, care l-a convins să o lase să-l însoţească în campania militară împotriva perşilor. Thais, originară din Attica, l-ar fi convins pe cuceritor în timpul unui ospăt să ardă din temelii palatul regal din Persepolis, drept răzbunare pentru ce le-au făcut perşii athenienilor cu 150 de ani în urmă.  

În jurul lui Phryne se ţeşeau şi mai multe poveşti. Odată a fost acuzată de impietate pentru că ar fi ţinut un banchet generos în crângul sacru al lui Apollo. Deşi era apărată de unul dintre cei mai buni oratori din Athena, acesta nu a putut să rezolve prea multe cu cuvintele, aşa că i-a smuls acuzatei veşmintele de pe ea. Înmărmurit de frumuseţea copleşitoare a hetairei, tribunalul o lasă liberă.

La fel ca multe alte obiceuri, romanii îl preiau de la greci şi pe acesta. În latină hetaira se numea meretrix, diferită de prostituata comună, scortum. “Instituţia” nu a dispărut niciodată de tot, dacă ne amintim de cortegiani, iubite îndeosebi de cardinali, sau de metresele conţilor şi regilor.

Unele chiar i-au urmat exemplul Theodorei, dacă ne gândim chiar la un caz recent, cel al Camillei Parker-Bowles, amanta şi apoi soţia prinţului Charles.

sursa:pm-magazin.de