Gheişele - între artă şi prostituţie

Termenul de geisha apare destul de târziu în Japonia. Însemnând literalmente „persoană care excelează în arte”, apare spre sfârşitul secolului al XVII-lea, când ţara intră în epoca Edo, şi desemnează o realitate care se conturase încă din secolul al XV-lea.

Această realitate poartă în sine moştenirea unei noţiuni mai vechi şi mai vaste, aceea a femeilor însărcinate cu divertisment bărbaţilor, atestate în texte începând de la sfârşitul secolului al X-lea, şi pe care le numim într-un sens mai larg curtezane.

Gheişele sunt de fapt învăţate în arte atât de divere precum arta dansului, a muzicii, arta Ceremoniei Ceaiului sau a arajamentelor florale, de la compoziţia poetică la arta conversaţiei, aşa că este de la sine înţeles că ele nu se dedau şi prostituţiei.

La începutul secolului al XVIII-lea, termenul de dansatoare (odoriko) este utilizat într-o manieră mai largă, şi pe tot parcursul epocii Edo e dificil să stabileşti o distincţie clară între gheişe şi curtezane, acestea din urmă fiind şi ele artiste desăvârşite.

Existenţa femeilor care făceau din puterea lor de seducţie o profesie se reflectă în textele scrise care apar din ce în ce mai des din secolul al XI-lea. Probabil că ele apar de fapt în timpuri mult mai vechi, şi e de remarcat faptul că în multe note de călătorie, jurnale personale sau poezii se face ecoul, sub penelul bărbaţilor, bogăţiei acestei arte şi seducţia sa.

„Vocea lor opreşte norii, cântecele lor zguduie apele”

Astfel, un text de la sfârşitul secolului al X-lea constată existenţa acestor femei, subliniind caracterul cvasi-intelectual, inerent naturii umane, a plăcerii frecventării lor. Departe de orice reprobare morală, e admis că această prezenţă feminină este o sursă de plăcere, gustată atât de simpli călători cât şi de aristocraţi.

De atunci, concepţia generală asupra acestei practici, împreună cu o frecventă compasiune faţă de condiţia acestor artiste, explică toleranţa, dar şi respectul de care acestea s-au bucurat. Se conturează aşadar, în epcoa medievală, portretul literar al curtezanelor atrăgătoare prin cântecul şi farmecul căruia era atât de greu să i te sustragi. „Vocea lor opreşte norii, cântecele lor zguduie apele şi vânturile. Nu există călător care să uite casa lor.”, scria în secolul al XI-lea Ôe no Masafusa (1041-1111).

Dacă gradul de perfecţiune al artei lor este lăudat, gustul dragostei carnale, exaltat în mărturii, e complet lipsit de indecenţă. Dimensiunea itinerantă, aproape aleatorie, a prezenţei acestor curtezane, e o caracteristică a epocii, evocată în motivele artistice recurente (precum motivul bărcii).

Poezia „femeilor care vin şi pleacă”  trimite şi la ideea de divertisment – „femeile de divertisment” apar ca o altă latură a acestor curtezane, dar şi a gheişelor din epoca Edo. Existenţa acestor gheişe pare să fi fost precedată de existenţa gheişelor-bărbaţi din secolul al XIII-lea, care trebuiau să îi distreze pe daimyo(lorzii teritoriali din Japonia pre-modernă).  Nu putem însă să ne grăbim şi să asociem practica trupelor mixte de artişti-bufoni, numiţi maeştri-păpuşari, activitate dedicată exclusiv bărbaţilor, cu cea a gheişelor. Aceşti artişti, atestaţi încă din secolul al XII-lea, erau cunoscuţi până în anii 1800.

Oraşele gheişelor

Naşterea, în secolul al XVII-lea, a locurilor dedicate exclusiv divertismentului, controlate strict de guvernul Tokugawa, aduce schimbări majore. Apariţia acestor cartiere se înscrie într-un context urban particular:dezvoltarea capitalei din punct de vedere demografic, dar o dezvoltare mai degrabă a populaţiei masculine. Creşte numărul proprietarilor, al samurailor fără ocupaţie, dar şi al comercianţilor ambulanţi, iar toţi aceştia vor forma o parte importantă a clientelei.

În aceste cartiere înconjurate de ziduri înalte şi de şanţuri, dar în interiorul cărora timpul curge într-un mod diferit şi în care toate barierele sociale dispar, se elaborează o etichetă complexă, care guevrnează universul retras al curtezanelor şi femeilor dedicate artei seducţiei.

Înfiinţat  în 1617 aproape de Nihonbashi, transferat apoi, după incendiul devastator din 1657, aproape de temblul din Asakusa, cartierul Yoshiwara găzduieşte în secolul al XVIII-lea circa 1% din populaţia capitalei. Între 1725 şi 1787, populaţia sa creşte de la 8.679 la 14.000 de locuitori, dintre care 2.500 sunt gheişe, curtezane, prostituate şi kamuro(asistentele tinere ale curtezanelor de rang înalt).

Deşi toate marile oraşe au cartierele lor rezervate acestei categorii sociale, Yoshiwara este cel mai celebru. Vizitatorii pot intra doar conform unor reguli specifice epocii, urmărind un drum aproape iniţiatic. Acest parcurs atât urban, cât şi mental, este subiectul reprezentărilor artistice pe tot parcursul epocii Edo. Curentul artistic Ukiyo găseşte în descrierea acestui strat social un subiect important, oferind numeroase potrete ale curtezanelor.

Una din problematicile artistice cele mai importante stă în trecerea, în timpul secolului al XVII-lea, de la o pictură de tip tradiţional la potrete feminine individualizate, care accentueză caracterul unic al rolului acestora, fie ele curtezane sau gheişe.

Dacă încercăm să definim mai bine imaginea gheişelor din Yoshiwara în secolele XVII-XVIII, pictura şi imprimeurile devin surse esenţiale, care subliniază o prezenţă rară în comparaţie cu celelalte categorii feminine. Anumite opere de secol XVII oferă unele criterii de distincţie într-o perioadă în care graniţa dintre gheişe, curtezane de rang înalt şi dansatoare nu era foarte clar definită. Nuanţele sunt foarte subtile. Abia la mijlocul secolului al XVIII-lea statutul gheişelor apare pentru prima dată bine stabilit, iar din acel moment le este interzis, prin decret guvernamental, să se dedea prostituţiei.

Majoritatea gheişelor au contracte libere cu unele case din Yoshiwara, dar unele evoluează în afara incintei, în special în cartierul necontralat din Fukagawa. Se pare că în aceste cazuri restricţiile nu erau întocmai respectate (există unele imprimeuri cu tentă erotică), de unde şi înţelegerea greşită a activităţilor specifice acestor femei.

Chiar dacă nu e mereu uşor de identificat în mod precis statutul lor, gheişele au ocupat un loc determinant în edificarea unui mix cultural unic, care înfloreşte şi ajunge la apogeu în secolele XVII-XVIII în sânul cartierelor rezervate.

Dacă eleganţa şi comportamentul lor sunt copiate, prin intermediul imaginilor care le promovează, de către femeile din burghezia sau aristocraţia epocii, educaţia lor artistică şi literară, de un nivel foarte ridicat, depăşeşte cunoştiinţele femeilor din categorii sociale, şi astfel se păstrează puterea lor de seducţie şi impactul intelectual pe care geişele îl aveau asupra contemporanilor lor.

Experte în arta dansului şi cântecului, în practica muzicală, ele sunt formate şi în caligrafie, compoziţie opetică şi arta conversaţiei, explorează căile misterioase ale ceaiului, esenţelor şi aranjamentelor florale.

Dincolo de aceste performanţe, educaţia intransigentă şi foarte bogată explică faptul că prezenţa lor, departe de a fi pur şi simplu ornamentală, a contribuit în Yoshiwara la apariţia unei sensibilităţi estetice şi unor filosofii existenţiale inedite, de un rafinament extrem.