Gh. Gheorghiu-Dej în istoriografia actuală

În planul politicii interneregimului patronat de Gh. Gheorghiu-Dej i se recunosc unele succese în domeniul economic, îndeosebi în ceea ce priveşte procesul de industrializare a ţării. Chiar Ana Pauker vorbea ironic despre „comuniştii naţionali” interesaţi de economia ţării şi mai puţin de Uniunea Sovietică aşa cum era, de pildă, „gruparea moscovită”.

Procesul de industrializare era văzut însă unilateral. Gh. Gheorghiu-Dej insista mereu, în discursurile sale, asupra tezei leniniste conform căreia dezvoltarea industriei grele permite asigurarea independenţei economice şi politice:„progresul ţării noastre este în directă şi nemijlocită legătură cu progresul industrializării ţării şi de tăria industrială a ţării depinde în mare măsură însăşi independenţa statului”. Neluanduse în calcul diferenţele mari între U.R.S.S. şi ţările satelite, nici ca teritoriu, populaţie sau resurse, în România, ca şi în statele vecine, s-a aplicat strategia economică sovietică din anii ’30. Bazele acesteia erau reprezentate de o puternică centralizare, dezvoltarea cu precădere a industriei siderurgice şi a celei constructoare de maşini.

Prim-secretarul P.M.R a fost principalul promotor al punerii în practică a unui proiect care data din perioada interbelică, cel referitor la electrificarea ţării. „Fiecare pas înainte – arăta Gh. Gheorghiu-Dej, în dezvoltarea industriei noastre socialiste şi în mecanizarea agriculturii, este frânat de lipsa de energie electrică”. În plenara C.C. al P.M.R. din octombrie 1950 a fost aprobat planul de electrificare pe 10 ani, propus de liderul P.M.R. În cadrul acestui proiect se preconiza construirea de centrale termo şi hidroelectrice în aproape toate regiunile ţării, crearea unei puternice industrii electrotehnice capabile să producă maşini şi utilaje moderne necesare dotării centralelor electrice construite, crearea unei vaste reţele naţionale de interconexiune, a unei reţele de tensiune înaltă, medie şi joasă, pregătirea cadrelor necesare etc.

Politica economică şi aplicarea acesteia, în vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej, au creat un serios dezechilibru în dezvoltarea economiei, în principal între industrie şi agricultură. Investiţiile masive într-un segment al industriei, care s-au dovedit în unele părţi lipsite de eficacitate, au condus la scăderea aşa numitului fond de consum, situaţie care s-a reflectat în nivelul de trai foarte scăzut al populaţiei. Cu toate acestea, nu pot fi negate unele progrese care au condus la creşterea produsului social şi a venitului naţional, cu toate consecinţele care decurg de aici în privinţa potenţialului economic al ţării, al posibilităţilor de acumulare  şi investiţii  şi chiar al lărgirii colaborării economice cu străinătatea. Autorii care au scris despre România anilor ’60 (Ghiţă Ionescu, Vl. Tismăneanu, Stelian Tănase, St. Fischer-Galaţi, John Michael Montias, J.F. Brown, Kenneth Jowitt sau David Floyd) sunt de acord că independenţa afişată de P.M.R, după 1960, a fost, la origine, o rezistenţă economică.

În politica externă, o parte dintre istorici îi recunosc lui Gh. Gheorghiu-Dej, în principal, efortul de a-i convinge pe sovietici să-şi retragă trupele de pe teritoriul României (Mihai Retegan, Ioan Scurtu, Mihail Ionescu). Alţii susţin că oricât talent diplomatic ar fi avut Gh. Gheorghiu-Dej, dacă N.S. Hruşciov nu ar fi considerat că această decizie este în interesul Uniunii Sovietice, Armata Roşie ar fi continuat să staţioneze în România, oricât ar fi stăruit conducerea românească ca aceste trupe să se reîntoarcă în patria lor (Florin Constantiniu, Vasile Buga).

Distanţarea de Moscova şi rolul jucat abil în conflictul sino-sovietic prin care regimul de la Bucureşti şi-a atras sprijinul chinez, precum şi refacerea relaţiilor cu Iugoslavia au asigurat o vizibilitate fără precedent României în arena relaţiilor internaţionale. Prestigiul obţinut astfel a fost utilizat cu pricepere pentru a intensifica relaţiile economice  şi politice cu Occidentul. Americanul Randolph Braham îi atribuia, de altfel, liderului P.M.R. un al şaselea simţ politic şi o mare sensibilitate în intuirea direcţiilor din care bătea dinspre Moscova vântul schimbărilor.

Baza politicii externe româneşti a fost formulată, pe larg, în Declaraţia din aprilie 1964– denumită în istoriografie „Testamentul lui Dej”. Pentru că documentul din aprilie 1964 nu a fost urmat de o democratizare, oricât de firavă, nici măcar în cadrul structurilor partidului, în rândul unor istorici s-au făcut aprecieri deosebit de critice:Declaraţiaa statuat totodată „independenţa” şi  „suveranitatea” conducerii P.C.R. faţă de cetăţenii propriei ţări – „Declaraţia din aprilie 1964 a fost declaraţia de independenţă a PMR/PCR faţă de poporul român” susţine academicianul Dinu Giurescu. Principiile de bază formulate explicit în Declaraţie, ale independenţei şi suveranităţii, au dat deplină libertate conducerii de partid în a impune, în continuare, modelul sovietic de socialism, în componentele sale esenţiale:monopolul politic al PMR/PCR, industrializarea forţată pe baza comandamentelor ideologice şi politice, cu accent pe industria grea, construcţii de  maşini şi chimie (dar cu credite şi tehnologie din Vest), planificare centralizată, gospodării agricole colective, eliminarea oricăror manifestări ale economiei de piaţă, controlul vieţii publice în toate sectoarele, prin birocraţia de partid şi de stat şi prin Securitate. În consecinţă,   Declaraţia din aprilie 1964rămâne „documentul programatic care a formulat explicit monopolul puterii în folosul echipei conducătoare a PMR/PCR”.

Declaraţiadeschide însă o nouă cale în politica externă a României, reprezentând totodată  şi testamentul politic al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Urmaşul său, Nicolae Ceauşescu, s-a bazat pe Declaraţiadin aprilie, iar politica externă promovată în perioada de după1965 „nu se poate explica fără Dej şi fără Declaraţiadin 1964”, după cum bine remarcă Paul Niculescu Mizil. Analizând acest act politologul canadian Jacque Levesque încadra România în grupa  ţărilor învingătoare în efortul lor de a duce o politică independentă de cea a Uniunii Sovietice, alături de Albania şi Iugoslavia. Hugh Seton Watson aprecia, în 1967, că Declaraţia din aprilieeste cel mai important eveniment de la moartea lui Stalin, iar Hélène Carrère D‘Èncausse, o personalitate a sovietologiei occidentale, aprecia în cartea sa „Le grande frère” că România a fost singura ţară care a reuşit să treacă de la statutul de satelit la cel de ţară independentă, manifestarea plenară a acestei politici de independenţă fiind înregistrat în aprilie 1964.

Documentul reprezintă, aşadar, pe lângă apoteoza lui Gheorghiu-Dej, ca lider, consacrarea unei linii independente a României în cadrul blocului socialist, politică ce a corespuns interesului naţional la acel moment, racordând P.M.R. la tradiţia luptei pentru independenţă a României şi sporindu-i astfel legitimitatea cvasi-inexistentă până la acel moment. Totodată, existenţa unei anumite presiuni a societăţii româneşti în ansamblul ei pentru o politică naţională, eliberarea din închisori şi reintegrarea unor oameni de ştiinţă şi cultură în societate sau cu alte cuvinte „o revalorizare a ceea ce însemna substanţa românească”, toate acestea însemnau crearea unui cadru propice pentru o politică de independenţă, susţine profesorul Ioan Scurtu.

Liviu Ţăranu, Gh. Gheorghiu-Dej în istoriografia actuală.  Ce i se impută, ce i se recunoaşte, publicat în „Dosarele Istoriei”, nr. 7/2005, pp. 19-26

sursa:Istorii Regasite