George Enescu, martor al bombardamentului din ’44. „Ardeau oamenii pe acoperiş, unde se refugiaseră. Mai ai noțiunea morții în astfel de momente?”
Maria (Maruca) Cantacuzino-Enescu era împreună cu soţul ei, compozitorul şi dirijorul George Enescu, în palatul Cantacuzino din Calea Victoriei, când a început bombardamentul. Iată ce își amintea: „Pe cerul senin de primăvară, huruit, salve de artilerie neaşteptate, explozii care ne smulg uşile din balamale, detonări formidabile făcând ţăndări geamurile în locul în care George Enescu îşi compunea cvartetul în mi bemol major. Alt cutremur, provocat de această dată de nebunia ucigătoare a oamenilor, răstoarnă şi dărâmă peste tot în jurul nostru casele peste locatarii lor, porumbeii zboară înnebuniţi în strălucirea metalică a rachetelor luminoase. Ultimul răcnet al geniului tehnic al secolului... progresele civilizaţiei! Care întunecă albastrul cerului, acoperă soarele”.
Distrugeri provocate de bombardamentul din 4 aprilie 1944 în București (intersecția străzilor Știrbei Vodă cu Calea Plevnei)
Cei doi au ieșit apoi pe terasa Palatului Cantacuzino, de unde au privit teribilul spectacol: „La cincizeci de metri distanţă, ardeau oamenii pe acoperiş, unde se refugiaseră văzând că imobilul – Hotelul Splendid, cu douăzeci de etaje – ia foc, fără putinţă de scăpare; maşini în flăcări, cu şoferul mort la volan, cu ocupanţii maşinii calcinaţi în adâncul ei, trecând în zigzag cu o viteză nebună, prin faţa porţii noastre, zdrobindu-se la prima cotitură a străzii; trecătorii fugeau fără ţintă, unde să se ducă? Făcuţi fărâme sub ochii noştri, de explozii ce îşi accelerau ritmul din minut în minut, zgâlţânau din temelii casa pe care nu ne hotăram să o părăsim, cu toate rugăminţile disperate ale personalului nostru devotat, preferând să murim pe terasa noastră, sub cerul liber, decât să ne îngroape de vii dărâmăturile vreunui adăpost nesigur. Dar mai ai noţiunea morţii în astfel de momente? Gândul la aceste adăposturi mă îngrozea mai tare decât exploziile şi prăpădul făcut de bombe, chiar dacă la picioarele noastre, la etajul al cincilea, suflul arunca bucăţi smulse din pavaj, mari cât nişte pietre funerare de mormânt de copil, şi doi pereţi ai sălii de baie s-au prăbuşit cu un zgomot infernal, într-un nor de mortar şi de praf, la câţiva paşi de noi. Atunci când s-a lăsat din nou liniştea – ce linişte!”
George Enescu și Maruca Cantacuzino
Urmând traseul căii ferate, bombardierele americane au ajuns deasupra Bucureştiului în jurul orei 13:45 și, venind din direcţia vest și nord-vest, la o altitudine de 6.500- 7.000 de metri, au lansat un covor de bombe asupra reţelei feroviare, Triajului, Atelierelor CFR, Griviţei, Gării de Nord, dar şi asupra zonelor învecinate acestora. După atacarea obiectivelor, avioanele americane au luat direcţia sud-sudvest și s-au întors la baze pe traseul: sud Bucureşti-Adunaţii Copăceni-Caracal-Vidin.
Acest text este un fragment din articolul „ Bombardamentul din 4 aprilie 1944. Cea mai mare tragedie din istoria Bucureștiului în secolul XX”, publicat în numărul 218 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 15 martie - 14 aprilie 2020, dar și în format digital pe paydemic.com.