George Enescu: „În fiecare vară eram invitat la Castelul Peleş”
Regina Elisabeta era îndrăgostită de muzică – și acesta era un lucru bine știut. La București și la Sinaia, oriunde se afla regina, muzica răsuna de trei-patru ori pe săptămână. Concertele aveau loc de obicei în salonul mare, în care se afla și orga, instrumentul preferat al Elisabetei. Reginei îi plăcea să stea pe canapeaua aflată la baza podiumului din salon și de acolo conversa cu musafirii importanți sau scria în carnețel cam tot ceea ce o inspira.
În vara anului 1898, Elena Bibescu i l-a prezentat pe George Enescu, după ce acesta repurtase un succes deosebit la Paris cu prima sa lucrare, Poema Română. Cum Enescu era considerat un copil-minune, Alexandru Filipescu s-a împotrivit aducerii acestuia la Palat, temându-se de o influență negativă, așa cum se întâmplase cu Elena Văcărescu, dar întâlnirea a avut loc, iar regina, extrem de entuziasmată, l-a invitat să petreacă vara la Sinaia. În doar două săptămâni, George Enescu a compus pentru regină șaptesprezece creații, considerate remarcabile de către critici.
Legătura specială dintre cei doi era clară ca lumina zilei: prima carte a reginei, În luncă, purta dedicația: „Dragului meu copil sufletesc, George Enescu”. Relația lor apropiată o putem observa și într-una dintre scrisorile părintești, de îngrijorare, ale Elisabetei:
„Îmi pare rău să te știu bolnav. Fii rezonabil. Roagă-l pe doctor să ne trimită vești cu regularitate. Gândurile mele se îndreaptă către tine. Toți îți transmitem urări de însănătoșire grabnică. Înainte de toate, nu dispera. Din contră, fii răbdător. Repaosul forțat îți va face bine. Mama Regina”.
„Ea a fost o prezență supraomenească, revărsând numai lumină şi bunătate”
Un portret al Reginei Elisabeta, ca o declarație de dragoste, de la fiu la mamă, ne-a lăsat George Enescu – talentat nu doar la muzică, ci și la scris:
„Pentru mine, Carmen Sylva este o reîncarnare a Sfintei Elisabeta. Astfel a fost şi Regina Elisabeta a României, care dăruia tot ce avea, despuindu-se de toate bunurile şi săvârşind toate mărinimiile.
Şi eu am beneficiat de această dărnicie şi bunătate. Printre altele, mi-a dăruit partitura autografă a mai multor compoziţii pentru orgă ale lui Jacob Frohberger, din epoca lui Johann Sebastian Bach. De asemenea, colecţia în şaizeci de volume a operei lui Johann Sebastian Bach, ce apărea treptat în vremea Carmen Sylvei şi la care Ea se abonase. Păstrez aceste lucrări în casa mea de la Dorohoi. De asemenea, scriitoarea mi-a dedicat cartea Ei «Soare şi Evanghelu», adresând-o «copilului sufletesc» al Ei, adică mie, cel prea nevrednic. Nu mai vorbesc de scrisorile ce le am de la Ea, adevărate călăuziri sufleteşti. Le bătea singură la maşină.
Regina m-a adoptat sufleteşte, când s-a înapoiat din Germania, în 1898, după o îndelungă absenţă. Când m-am înapoiat în ţară, mi s-au deschis porţile Palatului. Era în 1898. Regele Carol I binevoia să se intereseze de mine, ca de un om care munceşte temeinic, iar Carmen Sylva de producţia mea, în numele căreia m-a adoptat sufleteşte, socotindu-Se «cealaltă vice-mamă», pentru că ştia că prima îmi fusese Principesa Elena Alexandru Bibescu.
În fiecare vară eram invitat la Castelul Peleş. Făceam muzică dimineţile de la 11 la 1, iar după-mesele de la 5 la 7. Pianistă şi organistă, Regina Elisabeta cânta împreună cu violoncelistul D. Dinicu, cu fratele acestuia, violonistul G. Dinicu, cu violistul Loebel, cu Dall’Orso, violonist şi cântăreţ, şi cu mine. Cântam mai ales quartete şi în genere muzică de ansamblu.
Uneori, în timp ce noi cântam, ea scria, citindu-ne apoi poeziile, poveştile şi cugetările. Muzica o inspira. Multe din poemele Ei le-am pus pe muzică. Uneori şi picta în salonul de muzică, dar de obicei lucra în atelier faimoasele-i Evanghelii, împodobite cu atâta devoţiune şi migală. M-a pictat şi pe mine, sub chipul unui înger, într-una din Evanghelii. Capetele le lua după cei din jurul Ei.
Carmen Sylva avea ceva genial într-însa. A fost o sfântă binefăcătoare. Dispreţuia pompa şi tot ce era practic şi interesat. Adevărată poetă, gânditoare, fiinţă de bine. Ce cumplit suferea când unii din oamenii în care Ea avea încredere îi înşelau buna credinţă şi generozitatea, nerăspunzând nădejdilor Ei. Au fost unii care au abuzat de gesturile-i desinteresate, Ea, creatoarea atâtor opere de binefacere, prin care şi Vatra Luminoasă, unde se venea în ajutorul orbilor.
Regina Elisabeta judeca oamenii şi lumea după inima-i curată şi generoasă. Regele Carol I, care cunoştea realităţile, o făcea atentă despre turpitudinile omeneşti. În concepţia-i etică, Regina era o înfocată nietzscheeană. Credea în supra-om, atribuindu-i însă o bunătate creștină, care era a inimii Ei. Pentru mine, Ea a fost o prezenţă supraomenească, o fiinţă cu nimb, depărtată de oamenii obişnuiţi, revărsând numai lumină şi bunătate”. [sursă: www.georgeenescu.ro, site-ul oficial al Muzeului Național „George Enescu”]
Acest text este un fragment din articolul „La Curtea Elisabetei", publicat în numărul 230 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com