Geniu militar sau demon legendar? Vlad Tepeș, subiect al unor controverse

Timpul trece, totul devine istorie şi colbul uitării se depune peste faptele deosebite ale înaintaşilor. Multe lecţii utile sunt amintite în mod deformat, sub forma unor legende lipsite de valoare ştiinţifică, bune numai pentru realizarea unor filme artistice de succes. Aşa s-a întâmplat şi cu evenimentele din timpul domniei lui Vlad Ţepeş, cel ce a rămas pentru occidentali un simplu vampir. În realitate, a fost un talentat conducător militar, obligat să înfrunte oastea întregului stat otoman condusă de sultanul Mehmed al II-lea, cel dornic să micşoreze cu orice preţ lumea creştină. Resursele imperiului musulman au fost folosite fără să se facă economie şi ordia era estimată exagerat la 250.000 de oameni. Teoria militară a fost aplicată perfect de voievodul muntean. A reuşit prin surprindere să captureze detaşamentul de oaste condus de Hamza bey şi apoi cetatea Giurgiu.

S-a trecut la pustiirea malului sudic al Dunării pentru a îngreuna aprovizionarea armatei inamice, net superioare din punct de vedere numeric şi al dotării cu tehnică de luptă. Se ştie că problemele logistice afectează desfăşurarea ostilităţilor militare chiar şi în lumea contemporană. A atacat corpul de ieniceri debarcat pe malul românesc şi capul de pod a fost cu greu menţinut, chiar dacă trupa de elită a sultanului avea multe tunuri, gurile de foc impresionând prin zgomot şi prin rănile cumplite. Numai sosirea spahiilor, trecuţi peste fluviu pentru a ameninţa căile de retragere, a dus la încetarea luptei şi favoriţii sultanului au scăpat cu viaţă. Ienicerii ajunseseră în apa Dunării şi se ştie că trupa aflată cu spatele la un râu periculos luptă prost. Atacul de noapte din 16/17 iunie 1462 a fost genial executat şi numai careul format rapid de ortalele ienicerilor a salvat viaţa sultanului şi situaţia uriaşei armate. Turcii s-au luptat între ei până când zorile au permis identificarea chipurilor luptătorilor.

A fost un dezastru de proporţii, greu de suportat de cel ce se lăuda cu cucerirea Constantinopolului, cea mai puternică fortificaţie din regiune. A dat dovadă de o cruzime ce o depăşea pe cea a lui Vlad Ţepeş şi a poruncit uciderea a 3.700 de captivi prin tăierea în două cu fierăstrăul. Padişahul Mehmed al II-lea şi-a dovedit limitele de comandant militar, încrezător în forţa numărului şi a tunurilor, atacul prin surprindere pe timp de noapte fiind recomandat chiar în tratatele de artă militară musulmană. Pădurea de ţepe de la Târgovişte i-a demonstrat sultanului cel trufaş că nu este singurul conducător ce poate să folosească teroarea după cum îi pofteşte inima şi că soarta cuceritorilor poate fi tristă dacă nu se mai satură de pământ. A fost trimis de regele Matei Corvin tocmai în Bosnia unde a răspândit din nou frica printre supuşii sultanului. A fost ucis pe la spate de trădători în 1476, tocmai când obţinea o nouă victorie împotriva turcilor undeva spre Giurgiu, probabil în zona Comana. 

 Vlad Ţepeş a fost considerat un voievod autoritar, cu putere deplină asupra supuşilor. Putea în orice moment să aplice tactica atacului frontal, aşa cum se practica în epocă. O luptă vitejească, de care pe care. Chiar dacă ar fi fost înfrânt, măcar a luptat ca un erou. Aşa se practicase înainte, în timpul şi după domnia voievodului muntean. Secolul al XX-lea a adus apogeul sistemului prin atacuri în formaţii compacte asupra fortificaţiilor inamice precum în bătălia de pe Somme sau asaltul german sinucigaş de la Verdun. Geniul ofiţerilor sovietici se manifesta prin valurile de soldaţi trimise la ofensivă până când mitraliorii germani îşi pierdeau minţile în faţa carnagiului produs de armele automate. Dracula, renumit în legende prin cruzime, a încercat să găsească soluţii pentru înfrângerea inamicului ce prefera înaintarea cu efective copleşitoare.