Gărzile militare româneşti din Transilvania şi Marea Unire
Anul 1918 a reprezentat pentru Europa un an de puternice frământări naţionale, politice și sociale. Ieșirea Rusiei din Primul Război Mondial a fost urmată de izbucnirea unor valuri de nemulţumire în toate statele beligerante. Marile monarhii se aflau sub permanenta ameninţare a agitaţiilor naţionale și bolșevice. Confruntat cu o puternică criză economică pe fondul războiului, în toamna acelui an, Imperiul Austro-Ungar intră în colaps. În acest context, vocea românilor care militau pentru Unirea cu România s-a amplificat. La data de 24 septembrie s-a format la Paris Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor, recunoscut de guvernele francez, englez și italian, ca reprezentant al tuturor românilor, iar în Transilvania și-au reluat activitatea Partidul Naţional Român și Partidul Social Democrat.
La 29 septembrie 1918, prin Declaraţia de la Oradea a celor două partide, întemeiate pe principiile wilsoniene de autodeterminare, românii cereau: libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii naţiunii și plebiscitul. Tentativele ultimului împărat austro-ungar, Carol de Habsburg, de a reorganiza monarhia pe baze federative au eșuat. La 28 octombrie a avut loc prima scindare din imperiu, cehii se declarau separaţi de monarhie. Unităţile militare din Praga, alcătuite din români transilvăneni, au refuzat să tragă în revoluţionarii de aici și au predat noilor autorităţi depozitele de armament. În ziua următoare revoluţia izbucnea și la Viena. Aici, Viorel Tilea devenea secretarul Senatului Militar Român, funcţia de președinte fiind acordată generalului Ioan Boeriu.
Alături de Iuliu Maniu, generalul s-a prezentat la Ministerul de Război și a cerut subordonarea trupelor din cazărmile Carol și Ferdinand compuse majoritar din etnici români. Cu ajutorul acestora au reușit să menţină ordinea în Viena în condiţiile unor puternice agitaţii bolșevice. La 31 octombrie s-a declanșat revoluţia generală în tot imperiul. Forţată de împrejurări, armata austro-ungară a semnat un armistiţiu cu Antanta la data de 3 noiembrie la Padova. Ungaria însă, sperând la condiţii mai bune de pace, și-a proclamat independenţa faţă de imperiu. Noul guvern de la Budapesta condus de Mihaly Karoly a luat decizia înfiinţării unor gărzi republicane care să apere integritatea de stat și să se opună oricăror devastări. Totodată, se ia decizia apariţiei primelor gărzi militare românești.
Constituirea gărzilor militare românești
Atmosfera tensionată din Transilvania era în principal una de dezordine, ca urmare a apariţiei unor idei radicale inspirate din bolșevism. În zilele de 30 și 31 octombrie, sute de soldaţi și-au dezarmat și degradat ofiţerii. De asemenea, ei au atacat închisoarea din Arad de unde au eliberat o serie de deţinuţi. „La 31 octombrie dimineaţa a izbucnit revoluţia la Arad. Sosit din provincie cu încă un camarad și ieșind din gară, soldaţi unguri ne întâmpină cu somaţia: - Jos rozeta! Prefăcându-ne că cedăm sub presiunea ameninţărilor în fond cu o nesupusă satisfacţie – smulgem urgisitele tinichele cu iniţialele împăratului [de] pe chipiu și plecăm cu o trăsură în oraș. Ajunși în dreptul cafenelei Hungaria ne ţin calea un grup de fete uvriere susţinute de câţiva soldaţi și punându- se în calea trăsurii ne silesc să coborâm. Se strâng în cerc în jurul nostru, ordonându-ne să lepădăm insignele de gradaţie. Apoi se începe operaţia. Întindem gâturile. Fetele cu forfecuţe ne desfac de pe guler galoanele, stelele și ne desfac și portepeele de la săbii. În curând toţi ofiţerii și gradaţii din garnizoană, care se arătau pe stradă fură degradaţi și nu mai vedeai în oraș decât un fel de soldaţi agitându-se și discutând aprins.” În seara zilei de 1 noiembrie, la cafeneaua „Hungaria” din Arad se constituia Sfatul Militar Român, sub conducerea deputatului arădean Ștefan Cicio-Pop.
Membrii acestuia purtau ca semn distinctiv cocarda tricoloră românească. După înfiinţarea Sfatului, în fiecare zi au avut loc consultaţii în casa lui Cicio- Pop. Ulterior, prin fuziunea cu alte organizaţii asemănătoare din Ardeal s-a format Marele Sfat Naţional. Toţi membrii erau obligaţi să depună un jurământ: „Jur Atoputernicului Dumnezeu, că voi fi întru toate cu credinţă și supunere faţă de Sfatul Naţional din Ungaria și Transilvania. Conștiu de datoriile ce ne impun vremurile istorice de azi, jur ca întru toate manifestările mele voi fi credincios neamului unitar român și nu voi ridica mâna mea asupra fraţilor mei, locuiască ei în orice teritoriu politic. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” Iniţial se avea în vedere trecerea noilor gărzi românești în subordinea guvernului Ungariei, însă la cererea reprezentantului Consiliului Naţional Român Central și a lui Iuliu Maniu, s-a emis o ordonanţă prin care românii să nu mai fie obligaţi să depună jurământ drapelului maghiar. Astfel, cei care depuneau jurământul faţă de Consiliu plecau în satele din Ardeal pentru a stabili ordinea printre răsculaţi sau rămâneau în centrul aflat la Arad pentru a elabora rapoarte privind starea de spirit a locuitorilor români. Cei plecaţi în provincie au reușit să formeze în fiecare localitate românească consilii și gărzi naţionale locale. Acestea au avut un rol determinant în instaurarea noii administraţii românești.
Acţiuni
Gărzile militare românești au avut un rol crucial în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Principalul organizator al sistemului defensiv a fost căpitanul Florian Medrea. A fost astfel improvizată o formaţiune militară ce reunea la început peste 1.700 de soldaţi și avea în dotare materiale confiscate din depozitele de muniţie ale cetăţii. Numărul acestora a sporit treptat cu ajutorul a 3.000 de persoane provenite doar din judeţul Alba. A urmat apoi sosirea unui batalion din regiunea Cluj, sub comanda locotenent-colonelului Mihu, un altul din regiunea Sibiu, comandat de căpitanul Vasile Barbu, și o jumătate de batalion hunedorean, comandat de căpitanul Valer Pascu. Cu ajutorul acestora au fost impuse trei cordoane de securitate în jurul orașului Alba- Iulia pentru a garanta siguranţa participanţilor la Marea Adunare Naţională și pentru a întâmpina un posibil atac ungar dinspre Mureș. Armamentul acestor unităţi consta în puști, patru tunuri, 30 de mitraliere și mai multe camioane blindate. Situaţia tensionată din zonă poate fi ilustrată și prin cazul stegarului Ion Arion.
Aflat în drum spre Alba Iulia, acesta a fost împușcat de mai multe ori în piept de la etajul Gării din Teiuș, decedând ulterior. După Marea Adunare de la Alba Iulia, meritele căpitanului Medrea au fost apreciate de personalităţile vremii. Mai târziu, avea să facă parte din organizarea corpului voluntarilor români denumit „Horia”, care a acţionat în conflictul regional cu Ungaria din 1919. În perioada interbelică a devenit un reputat ofiţer al armatei române, ajungând până la gradul de colonel. Un alt eveniment în care au fost implicate gărzile românești a fost reprezentat de tratativele cu feldmareșalul Mackensen. Deplasarea trupelor acestuia din fostul teritoriu ocupat al Munteniei spre Germania urma să se realizeze prin Transilvania. Astfel, feldmareșalul s-a adresat telegrafic Consiliului Naţional Român din Arad pentru o înţelegere. În urma discuţiilor a doi delegaţi germani cu Vasile Goldiș, trupelor germane li se permite tranzitarea teritoriului Transilvaniei. De menţionat că Mackensen a respectat autorizaţia și dorinţele exprimate de Consiliul Naţional din Arad de a opri deplasarea trupelor germane în timpul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia.
Foto (sus): Episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, viitorul patriarh al României Mari, la Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, însoţit de membri ai gărzilor militare româneşti din Transilvania