Garda Elveţiană Pontificală, braţul armat al Papei

Garda Elveţiană Ponfificală este cea mai veche, dar şi cea mai mică armată permanentă din lume, cu o istorie de peste jumătate de mileniu. Soldaţii Papei sunt celebri atât pentru conduita ireproşabilă, cât şi pentru uniformele inconfundabile. Sunt însărcinaţi cu străjuirea porţilor Vaticanului şi cu protejarea Sfântului Scaun.  

 „Helveţii sunt un neam de războinici, faimos pentru vitejia soldaţilor lui”, scria marele istoric roman Tacitus, încă din primul secol al erei noastre. În secolele XV-XVI, elveţienii erau într-adevăr cei mai buni mercenari ai vremii, fără cavalerie, cu artilerie puţină şi cu o tactică de luptă superioară tuturor celorlalte. Când Elveţia de astăzi era doar o regiune săracă şi suprapopulată, bărbaţii din inima Alpilor alegeau să devină mercenari în slujba unor puteri străine: din cei 500.000 de locuitori ai Confederaţiei elveţiene, 15.000 erau mercenari.  

Reputaţia şi pregătirea mercenarilor elveţieni au atras interesul puterilor europene. În Franţa au fost constituite două regimente faimoase de mercenari elveţieni: Cent-Suisses, garda creată de regele Carol al VIII-lea în 1497, şi Gardes Suisses, înfiinţată în 1616 de regele Ludovic al XIII-lea. Dar mercenarii elveţieni au jucat un rol important şi în timpul războaielor italiene, începând cu sfârşitul secolului XV, când istoricul italian Guicciardini îi descria ca fiind „curajul şi speranţa unei armate”.

Cum au ajuns mercenarii la picioarele Papei

Mercenarii elveţieni au fost angajaţi şi de către diverşi Papi – Papa Sixt al IV-lea încheie o alianţă cu Confederaţia elveţiană în 1497, reînnoită apoi de Papa Inocenţiu al VIII-lea şi de Papa Alexandru al VI-lea. Oficial, certificatul de naştere al Gardei Elveţiene Pontificale s-a semnat la 22 ianuarie 1506, când 150 de soldaţi elveţieni conduşi de Căpitanul Kaspar von Silenen, din Cantonul Uri, au trecut pe sub Porta del Popolo şi au primit binecuvântarea Papei Iulius al II-lea. Se întâmpla la apusul soarelui. Ulterior, în 1512, Papa le-a acordat titlul de „Apărători ai libertăţii Bisericii”.

Un eveniment crucial în istoria Gărzii Elveţiene a avut la 6 mai 1527. Momentul a rămas cunoscut în istorie sub denumirea de Sacco di Roma, anume jefuirea Romei. Dimineaţa, Căpitanul Carol III, Duce de Bourbon, a ordonat trupelor Sfântului Imperiu Roman să lanseze o serie de atacuri asupra Romei. Deşi Căpitanul a murit la Porta del Torrione, mercenarii spanioli şi-au continuat asaltul, invadând Borgo Santo Spirito şi Borgo San Pietro. Garda Elveţiană a încercat să ţină piept invadatorilor, sub conducerea Căpitanului Kaspar Röist. Căpitanul şi 47 de soldaţi – din cei 189 – au fost ucişi de spanioli, astfel că responsabilitatea de a-l apăra pe Papa Clement al VII-lea le-a revenit celor 42 de soldaţi supravieţuitori. Hercles Göldli a preluat comanda şi a reuşit să îl salveze pe Papă, care s-a retras la Castelul Sant’Angelo. Timp de opt zile, hoarda de sălbatici a comis tot soiul de ilegalităţi, de la furturi, masacre şi alte sacrilegii – nici măcar mormintele Papilor nu au fost cruţate. În urma jefuitorilor au rămas 12.000 de morţi şi aceştia au plecat cu o pradă de 10 milioane de ducaţi.

În 1874, elveţienilor nu li s-a mai permis să devină mercenari. Constituţia elveţiană a fost amendată, iar noua lege interzicea recrutarea elveţienilor de către puteri străine – deşi voluntariatul pentru armate străine a continuat până în 1927. Totuşi, singura excepţie de la această lege s-a aplicat Gardei Elveţiene Pontificale. Motivul: cu patru ani mai devreme, în 1870, fusese desfiinţată puterea seculară a Bisericii, odată cu unificarea statelor italiene sub conducerea regelui Victor Emanuel al II-lea. Atunci, soldaţii care se aflau în slujba Statelor Papale au fost înlăturaţi, iar la Vatican a rămas numai Garda Elveţiană, aflată în slujba exclusivă a Papei.

Soldaţii din slujba Suveranului Pontif

În amintirea bravilor soldaţi care s-au jertfit pentru protejarea Papei în 1527, depunerea jurământului de către noii recruţi are loc anual pe 6 mai. Într-o ceremonie fastuoasă, organizată la Vatican la care asistă numeroase personalităţi religioase, politice şi militare, Capelanul citeşte solemnul jurământ: „Jur să îl servesc cu fidelitate, loialitate şi onoare pe Suveranul Pontif [numele] şi pe succesorii săi legitimi, precum şi să mă dedic lor cu toată puterea, sacrificându-mi, dacă e nevoie, chiar şi viaţa pentru apărarea lor. Îmi iau aceleaşi angajamente şi faţă de Colegiul Sacru al Cardinalilor când Scaunul este vacant. Le promit, de asemenea, comandantului şi celorlalţi superiori ai mei respect, fidelitate şi obedienţă. Jur. Aşa să îmi ajute Dumnezeu şi sfinţii noştri patroni.” Apoi, pe rând, fiecare recrut se apropie şi rosteşte şi el jurământul – „Eu, [numele], jur să respect cu fidelitate, loialitate şi onoare tot ceea ce mi s-a citit acum. Aşa să îmi ajute Dumnezeu şi sfinţii noştri patroni.”

Garda Elveţiană Pontificală este o armată mică, dar exclusivistă. Pentru a fi recrutat, trebuie să fii un bărbat de naţionalitate elveţiană, catolic, mai înalt de 1,74 m, tânăr (între 19 şi 30 de ani), necăsătorit, sănătos – atât fizic, cât şi psihic – şi cu o reputaţie ireproşabilă. Este necesară şi satisfacerea stagiului militar în Armata Elveţiană, la finalul căruia se obţine „Certificatul de bună purtare”.

Responsabilitatea Gărzii este de a asigura în permanenţă protecţia Suveranului Pontif şi a reşedinţei sale, de a străjui intrările în Vatican şi de a proteja Colegiul Cardinalilor. Pe lângă serviciile de securitate, sunt oferite şi servicii onorifice: Garda îl însoţeşte pe Papă în călătorii şi în cadrul vizitelor oficiale. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri în care Garda Elveţiană a salvat viaţa Suveranului Pontif a fost atentatul de asasinare a Papei Ioan Paul al II-lea, din 13 mai 1981. La ora 17:17, Papa a fost împuşcat de patru ori şi rănit grav de către Mehmet Ali Ağca. Soldatul, îmbrăcat în civil, care a sărit în ajutorul Papei în acel moment, a devenit erou şi a fost numit comandant al Gărzii în 1998.

Uniforma. Uniforma Gărzii Elveţiene Pontificale este una dintre cele mai cunoscute din lume şi mulţi turişti la Vatican o consideră o atracţie în sine. Uniforma de gală este de inspiraţie renascentistă şi a fost creată de comandantul Jules Repond, în 1914. Acesta a introdus beretele negre şi a înlocuit gulerul pliat cu cel alb, care este purtat şi astăzi. Iniţial, culorile albastru şi galben au fost impuse de către Papa Iulius al II-lea, fiind reprezentative pentru familia sa, della Rovere, dar Papa Leon al X-lea a adăugat roşul pentru a evoca familia di Medici din care provenea. Se crede că aceasta este cea mai grea uniformă purtată de o armată permanentă – cântăreşte 3,5 kg – şi cel mai greu de realizat – confecţionarea sa necesită 32 de ore de lucru. Există şi o uniformă de lucru, aşa-numita „Exerzieruniform”, care este complet albastră, cu guler şi manşete albe şi nelipsita beretă neagră.

Arme. Pe lângă tradiţionala halebardă şi sabie, Garda Elveţiană este dotată şi cu armament modern – pistoale SIG P220, Glock 19, Steyr TMP, Heckler&Koch MP5A3, Heckler&Koch MP7A1 şi puşti de asalt SIG SG 550 şi SIG SG 552. De asemenea, folosesc şi arme ne-letale, precum spray cu piper şi gaze lacrimogene.

Organizare. În 1914, Papa Pius al X-lea a fost primul care a fixat componenţa şi numărul soldaţilor. Astăzi, pe lângă cei 100 de halebardieri (inclusiv subofiţeri), există şase ofiţeri: comandantul gărzii, un locotenent-colonel, un capelan cu rang de locotenent-colonel, un maior şi doi căpitani.