Gaius Marius şi crearea primei armate profesioniste

 În secolul al II-lea i.en., Roma devenise unica putere regională în spaţiul mediteranean. Era un imperiu controlat de un senat cu doi consuli în frunte, aleşi anual şi  apărat de o maşinărie de război. Cartagina a fost distrusă, pensinsula iberică era sub control după ce triburile hispanice au dus lupte aprigi împotriva dominaţiei romane, iar regatul Macedonean a fost subjugat după marile încleştări de la Pydna şi Cynoscephalae în care armata romană şi-a demonstrat superioritatea în faţa falangei macedonene. Acum, imperiul roman căuta să se extindă şi mai mult în două direcţii:Africa şi Orientul încă stăpânite de civilizaţia elenistică ce aveau să-i asigure şi mai multă hrană şi prosperitate comercială. Abia ce păşise în Asia Mică şi deja un nou front avea să se deschidă în nord. Atacatorii celţi ameninţau frontiera nordică şi stabilitatea imperiului. Însă asta era doar vârful gheţarului căci Roma însăşi era un butoi încins. Ca  Roma să supravieţuiască, trebuia să înceapă epoca  marilor personalităţi, dispuse să folosească forţa pentru a reforma republica aflată pe moarte.

Roma la ananghie

În Roma anului 130 i.en., nu oricine îşi permitea să  urce în ierarhie. Unui om născut într-o familie patriciană i se garantau statutul, accesul la viaţa politică, averea şi privilegiile moştenite de la tatăl acestuia.

Niciun militar nu-şi permitea să între în politică sau să ocupe funcţii pe merit.

Plebeii, deşi îşi făceau auzită vocea prin Tribunul Plebeilor şi adunările populare, situaţia lor rămânea deplorabilă.

Senatul Roman era dominat de două facţiuni mari:

· Populares-cei care luptau pentru reforme în favoarea plebeilor şi orăşenilor săraci

· Optimates-membrii majorităţii senatoriale, tradiţionalişti care susţineau privilegiile aristocraţiei, doriind  să-şi crească atribuţiile şi să limiteze rolul Adunărilor Populare, cât şi cel al Tribunului Plebeilor.

Plebeii nu aveau locuri de muncă având în vedere că patricienii preferau munca sclavilor(prizonieri de război menţinuţi în sclavie de generaţii întregi, întreţinuţi rudimentar, forţaţi să facă muncă neplătită).

 În anul 133 i.en., Tiberius Gracchus a fost ales ca tribun al plebeilor şi a încercat să implementeze reforma de scădere a preţului terenurilor monopolizate de patricieni pentru ca   orice plebeu   să-şi cumpere teren propriu. Iniţiativa sa nu a fost pe placul aristocraţilor, ştiind că vor ajunge să piardă bani .  A  încercat să înainteze legea către Conciliul Plebeilor, dar a fost respinsă de către un alt tribun, Marcus Octavius. Până la urmă, legea a fost adoptată, dar fiind acuzat eronat de către Senat că ar fi dorit să fie rege (monarhia era ilegitimă şi condamnabilă în acele timpuri), Tiberius Gracchus a fost bătut până la moarte de către senatori înarmaţi cu ciomege şi bâte, trupul  acestuia fiind  aruncat în Tibru.

Fratele său mai mic, Gaius Gracchus a fost ales tribun în anul 123 i.en. Şi-a propus să slăbească influenţă senatului şi să lărgească accesul la viaţa politică şi să ofere cetăţenie romană către toţi aliaţii italieni ai Romei. În anul 121 i.en., asemeni fratelui său mai mare, a avut parte de un sfârşit violent,   în toiul unei revolte, iar pentru a nu fi capturat de autorităţile romane, s-a sinucis.

Un an mai târziu, atacatori atipici, diferiţi de inamicii anteriori cu care s-a înfruntat Roma, ameninţau imperiul  :cimbrii care foloseau alte arme, tehnici diferite de luptă, metode diferite de apărare.

Invazia barbarilor

Cimbrii erau o populaţie germanico-celtică ce provenea din Danemarca de azi. Aceştia, conduşi de căpetenia tribală Boiorix, au migrat cu tot cu familiile lor spre sud în anul 120 i.en. datorită schimbărilor climatice, fiind în căutare de noi teritorii. Acestora li s-au alăturat teutonii conduşi de Teutobod, o altă populaţie de neam germanico-celtic, şi ambronii. I-au înfrânt pe boii şi pe scordisci ce le stăteau în cale, iar în anul 113 i.en. au ajuns pe malul fluviului Dunării, în Noricum, ameninţând aşezările tauriscilor-aliaţi ai Romei.

Gnaeus Papirius Carbo, fiul unui om de stat şi orator roman, ce a fost numit consul în anul 113 i.en. după ce a mituit unde a ştiut mai bine, părea să fie omul providenţial. În senatul Romei veneau veşti care îi înştiinţau pe senatori că Noricum fusese invadat de “barbari”. Cum Noricum era o zonă vitală pentru Roma căci tauriscii, aliaţii lor, erau buni metalurgişti şi acolo se găseau destule mine de sare, era necesară o intervenţie. Carbo a preluat astfel comanda unei armate. Dar ca orice politician care doar ţinea discursuri populiste şi recurgea la mită pentru a dobândi o poziţie înalta şi influenţă, Carbo nu era cel mai bun strateg şi diplomat.

A stabilit o mică întâlnire cu o delegaţie de reprezentanţi ai tribului cimbri. După ce părea că negocierile pentru pace funcţionau, Carbo a trimis soldaţi şi ghizi pentru a-i escorta la frontieră ca apoi să-i atace  pe la spate pe reprezentanţii cimbrilor. Câţiva dintre reprezentanţi au supravieţuit şi au raportat căpeteniei că romanii nu sunt de încredere.

În anul 112 i.en., la Noreia, armata romană alcătuită din 30 000 de soldaţi comandată de Carbo a fost copleşită de cei 300 000 de războinici cimbri fioroşi, teutoni şi ambronii. 24 000 de soldaţi romani au fost în ziua aceea răpuşi. Zeii Romani păreau că s-au îndurat şi au declanşat o furtună ceea ce i-a determinat pe soldaţii romani, inclusiv comandantul lor, să scape de la măcel. Ruşinat şi acuzat de Senat pentru incompetenţă, Carbo şi-a pus capăt zilelor cu vitriol. Mulţumită acţiunilor sale, Peninsula Italică era ameninţată de invazie. Cimbrii se mutaseră în Gallia Narbonensis unde au înfrânt o altă armata romană. În anul 107 i.en., o altă armata romană condusă de Lucius Cassius Longinus, Luciu Caesoninus şi Luciu Cesoninus a fost trimisă în Galia pentru a apăra triburile aliate cu Roma. Dar tigurinii, un trib helvetic ce păşise în Galia, aliaţi cu cimbri, i-au supus unei ambuscade. 4000 de soldaţi romani au fost luaţi prizonieri. În anul 105 i.en., alţi doi consuli desemnaţi de Senat, Quintus Servilius Caepio şi Gnaeus Mallius Maximus au fost trimişi cu 80 000 de soldaţi să reprime rebeliunea oraşului Tolosa şi să respingă invazia. După ce au fost respinşi de forţele cimbrilor, soldaţii romani n-au putut ţine piept atacurilor. Toţi cei 80 000 de soldaţi romani au fost ucişi la Arausio. Panica a luat amploare în rândul aristocraţilor şi senatorilor de la Roma. Teutonii au rămas în Galia, iar Cimbrii s-au îndreptat spre Hispania ca s-o atace. Era nevoie de un om providenţial, un profesionist care să salveze imperiul din această situaţie nefastă.

Ascensiunea lui Gaius Marius

Pe nisipurile Numidiei, o mare personalitate istorică avea să-şi înceapă ascensiunea.Acesta era Gaius Marius. Născut în anul 157 i.en din părinţi săraci în sudul Latiumului, în Arpinum, la vârsta adolescenţei, Marius a găsit un cuib ce adăpostea un vultur cu şapte pui (vulturul era considerat animalul sacru al zeului Iuppiter) ce avea să-i prevestească un viitor   strălucit.

În anul 134 i.en. servea în armata romană amplasată în Numidia.Abilităţile sale militare ingenioase  au captat atenţia generalului Scipio Aemilianus, distrugătorul Cartaginei. L-a atins pe umăr şi i-a spus:” Poate că acesta este Omul!”. Gaius Marius a fost numit  tribun militar, chestor, apoi  tribun popular.

În anul 108 i.en., Marius se afla în Numidia, aflat în război cu Iugurtha, regele acesteia. Armata romană condusă de Metellus a coborât din munţi şi a traversat deşertul, iar după 18 mile parcurse, aceasta a ajuns lângă râul Muthul pentru a se aproviziona cu apă. Era un moment prielnic pentru Iugurtha şi cei 20 000 de soldaţi ai săi pentru a declanşa ambuscada, trimiţând infanteria şi elefanţii de război de-a lungul râului, aşteptând împreună cu cavaleria ascunsă după o creastă, gata să dea lovitură de graţie armatei romane.

Metellus a observat ambuscada prin intermediul iscoadelor şi şi-a mobilizat forţele pentru a se retrage. Iugurtha a trimis infanteria să taie retragerea romanilor şi pentru a-i împrăştia. Romanii, ţinuţi în detaşamente mici, nu aveau posibilitatea de a efectua mişcări coordonate. În cele din urmă, Iugurtha a declanşat atacul cavaleriei numidiene. Totul părea pierdut pentru cei 35000 de soldaţi romani.

Dar un ofiţer, Gaius Marius, a ieşit din rânduri şi cu un strigăt puternic, a ordonat detaşamentelor să se reorganizeze într-o coloană. El personal a condus o coloana de 2000 de soldaţi pentru a-şi elibera comandantul său, Metellus. Apoi, Marius şi-a condus coloana romană spre deal pentru a combate infanteria numidiană care s-a retras. Romanii obţinuseră control asupra dealului. Marius a unit apoi detaşamentele romane într-o singură armată şi a zdrobit cavaleria şi elefanţii de război numidieni. Forţele lui Iugurtha, deşi învinse, s-au retras cu pierderi uşoare.

Întors triumfal la Roma, Marius a fost numit consul. De acum, el era desemnat să respingă invazia barbarilor din nord.

Dar Marius avea nevoie de forţe militare proaspete. Ştia că cimbrii şi teutonii erau superiori tehnicii romane militare de atunci. Era vremea pentru o schimbare.

Reformele militare

Anterior, pentru a fi soldat roman, trebuia să fii membru al unei clase superioare, să deţii o proprietate în valoare de 3500 de sesterţi şi să-ţi faci rost de armament pe cont propriu. Armata romană în sine era divizată ierarhic. Cei mai săraci erau băgaţi în prima linie, fiind echipaţi rudimentar (“carne de tun”)-velites echipaţi doar cu un gladius scurt, suliţe de aruncat, coifuri cu ceva împletituri din blană de lup, şi hastati, tineri săraci, dar agresivi echipaţi cu săbii  gladius şi   scuturi oval mic, neavând armură la bază.

Cei mai bogaţi erau băgaţi în ultimele linii:Princeps, care erau echipaţi cu armură din zale, scuturi mari, coifuri din bronz, săbii, şi Triarii, veterani experimentaţi, echipaţi cu suliţe lungi, armuri din zale, coifuri din bronz şi scuturi largi. Cavaleria era alcătuită din cetăţeni bogaţi ce aparţineau ordinului ecvestru, adică doar cei care îşi permiteau achiziţionarea unui cal. Călăreţii erau folosiţi pentru ruperea liniilor inamice de infanterie uşoară, urmărire şi misiuni de recunoaştere.

Dar legiunea polybiana era depăşită.

Prima reformă:Marius vedea că cea mai avantajoasă unitate care putea ţine piept unor “barbari” în cadrul luptelor corp la corp era cea de Princeps, amplasată la linia de mijloc în cadrul legiunii.

Unităţile Velites şi Hastaţi erau prea slabe, iar sacrificarea acestora era inutilă, iar Triarii erau depăşiţi în privinţa tehnicii. Aşa că a renunţat la unităţile şi tehnicile de luptă inutile.

Marius a recrutat oamenii de rând care nu deţineau pământuri şi nici locuri de muncă, dar erau dispuşi să lupte pentru îmbunătăţirea traiului. A înarmat recruţii pe banii statului. Dacă anterior, soldaţii trebuiau să-şi procure armele şi armurile pe cont propriu, acum statul le furniza toate acestea.

A doua reformă:permanentizarea şi standardizarea armatei . O singură legiune număra 4800-6000 de soldaţi combatanţi organizaţi în 10 cohorte, fiecare împărţită în 6 centurii, fiecare centurie alcătuită din 80 de soldaţi combatanţi. Fiecare centurie era împărţită în 10 contubernia condusă de câte un decanus. Însă fiecare soldat era responsabil pentru aprovizionare.

Primeau raţii pentru câteva zile, dar aşa, dimensiunea bagajelor s-a redus considerabil, lărgind mobilitatea. Legiunile erau de acum înainte menţinute într-o stare de disciplină continuă şi stare fizică bună.

Astfel, Marius clădea o armată de soldaţi profesionişti. Acestora li se promiteau că vor dobândi prăzi de război. Mase de oameni săraci, cu gândul la glorii, îmbogăţire de pe urma prăzilor, aventuri, femei  şi ideea că vor putea  să-şi procure proprii sclavi pe care să-i folosească la treburi gospodăreşti, ori să-i vândă, s-au alăturat noii armate a lui Marius pentru a o sluji într-un stagiu militar timp de 16 ani.

A treia reformă a fost introducerea unei legislaţii prin care oferea beneficii pensionarilor sub forma unor subvenţii de terenuri şi recompense monetare.

Marius a acordat cetăţenie romană tuturor aliaţilor italieni din Etruria sau Picenum, proces desăvârşit dacă aceştia finalizau stagiul militar.

Armata romană, fiind standardizată şi uniformizată, toţi soldaţii erau echipaţi în mod egal. Fiecare soldat era echipat cu:

· pilum-suliţa folosită ca armă de aruncat pe o rază scurtă de acţiune, fiind una demoralizatoare căci odată aruncată în scuturile inamice din lemn, erau cu greu scoasă şi astfel, scuturile erau inutilizabile

·  gladius-sabia de origine hispanică era în continuare folosită pentru lovit, tăiat şi înjunghiat

·  armură din zale de 15 kg de tip “lorică hamata”

·  coifurile de tip Montefortino şi Coolus

· scutum-scuturi alungite curbate din trei straturi de lemn, acoperite cu o fâşie din cupru sau fier, folosite pentru a respinge atacurile şi pentru a lovi

Soldaţii erau supuşi zilnic antrenamentelor pentru a  aşi  îmbunătăţi   abilităţile de agilitate, de luptă  şi pentru a le mări rezistenţa şi încrederea. Trebuia să se formeze un spirit de solidaritate, mai ales când luptau în formaţii de tip “testudo” şi pentru a menţine rândurile. Gloria Romei  însăşi era o recompensă mai mare decât salariul.

Romanii dezertori sau nedisciplinaţi erau aspru pedepsiţi:de la biciuire şi bătăi cu bâte la crucificare sau  condamnare la lupte cu animale sălbatice în arene şi dezonoare publică. O legiune era tratată ca un “întreg” şi de aceea, în cazul unui eşec sau a unei acţiuni de laşitate, întreagă legiune avea de suferit, pedepsită prin “decimare” (o zecime de soldaţi dintr-o legiune vinovată pentru dezertare sau laşitate erau bătuţi până la moarte cu bate, iar restul erau forţaţi să doarmă înafară taberei, primind raţii de orz în loc de grâu) sau era recompensată pentru acte de curaj şi loialitate.  

Orice soldat roman trebuia să ştie să sape, să construiască drumuri şi poduri, să ridice tabăra.

Marius a decretat ca stindardul fiecărei legiuni să fie Acvila, luând această decizie probabil influenţat de întâmplarea petrecută în copilăria sa. Sub stindardul acvilei, legiunile romane erau sub protecţia marelui zeu Iuppiter şi aveau să biruiască oriunde aveau să se ducă. Stindardul fiind sacru, datoria soldaţilor era să-l  apere pentru a nu cădea în mâinile inamicului.

Prima confruntare cu barbarii

Anul 102 i.en.-Aquae Sextiae-Marius şi-a adus armata alcătuită din 6 legiuni şi trupele auxiliare (40 000 de oameni) la Aquae Sextiae, în Aix-en-Provence de azi şi a amplasat tabăra  pe un deal pentru a-i ademeni pe teutoni şi ambronii să-i atace . Între timp, soldaţii romani raportau că au rămas fără apă. Marius le-a spus că dacă le este sete, să se ducă la râul din apropiere să ia apă, chiar unde campaseră teutonii, dar va trebui să plătească în sânge pentru ea. Romanii, mobilizaţi, i-au atacat pe teutoni de la spate. 

4000 de soldaţi romani conduşi de Claudius Marcelus au fost ascunşi pentru atacul de surprindere. Bătălia s-a desfăşurat pe câmp deschis între 40 000 de soldaţi romani şi 120 000 de războinici teutoni. Odată cu venirea întăririlor ale lui Claudius Marceluş, Marius a obţinut victoria, zdrobindu-i pe teutoni. 90 000 de teutoni au fost ucişi, inclusiv   regele Teutobod fiind capturat.

Romanii au întâmpinat opoziţie şi din partea nevestelor teutonilor ce s-au apărat şi au luptat cu curaj. 300 dintre femeile capturate s-au sinucis în masă. Teutonii au fost înfrânţi, însă cimbrii încă reprezentau o ameninţare.

În anul 101 i.en., la Vercellae, s-a dat bătălia finală unde 197 000 de războinici cimbri şi alţi 13 000 călăreţi cimbri şi-au făcut apariţia pe câmpul de bătălie. Marius a făcut o jertfă pentru zei înainte să pornească la bătălie. Dacă organele mielului sacrificat erau curate, era un semn pozitiv de la zei că armata romană putea să pornească biruitoare către luptă.

Plutarh consemnează că “după ce şi-a spălat mâinile, şi le-a ridicat spre cer, le-a făgăduit zeilor că le va sacrifica încă 100 de fiare”.

Romanii s-au poziţionat primii, timp în care razele soarelui reflectau armurile acestora. Cimbrii când i-au văzut   au crezut că cerul a luat foc. Romanii au pornit la atac .

Cavaleria romană a surprins cavaleria cimbrilor. Armata cimbrilor a fost nevoită să se retragă, însă cele 8 legiuni romane s-au angajat în lupta cu infanteria cimbrilor. A urmat un măcel intens, însuşi regele Boiorix şi anturajul său nobiliar fiind răpuşi.

A fost un adevărat masacru, 140 000 de cimbri fiind ucişi şi alţi 60 000 fiind luaţi în sclavie.  Multe neveste ale luptătorilor cimbri, inclusiv copii lor, s-au sinucis.

Cel de-al treilea fondator al Romei

Marius a fost reales pentru fucntia de consul de 7 ori (fix după numărul puilor de vultur pe care i-a văzut în tinereţe). A celebrat triumful său asupra inamicilor prin parade triumfale, defilând cu regele  Numidiei, Iugurtha, prin 104 i.en. şi cu căpetenia teutonilor, Teutobod prin 101 i.en. Iugurtha s-a înfometat până a murit, aflat în închisoare, iar Teutobod a fost executat.

Marius a încercat să-şi menţină simpatia Senatului pentru sine însuşi şi de aceea a refuzat să realizeze alte reforme sociale ori sa reia problema terenurilor agricole.

 Dacă ca militar era excelent, ca om politic era unul nu prea ingenios şi recurgea deseori la violenţă. Mituia politicienii corupţi pentru a-l susţine în continuare şi îi ucidea pe aristocraţii care refuzau să-l susţină, chiar şi pe cei care refuzau să-l salute. Avea tot sprijinul veteranilor acordat. După ce s-a retras câţiva ani, s-a întors în anul 95 i.en. în politică, decretând expulzarea tututor rezidenţilor care nu deţineau cetăţenie romană.

A urmat războiul social în care Marius a preluat comanda şi a luptat alături de Sulla împotriva oraşelor rebele controlate de gruparea samnită şi cea marsi. Marius s-a retras ulterior din cauza sănătăţii precare. Ordinea a fost readusă în anul 88 i.en., urmând ca Lucius Cornelius Sulla să fie ales consul .

 Acesta  şi-a condus armata împotriva lui Mithridates al Pontului ce invada Grecia.

La întoarcere, Sulla a intrat în Roma cu şase legiuni, instaurând legea marţială şi proclamându-se dictator. Marius s-a autoexilat în Africa. Un nou război civil a izbucnit între susinatorii conservatori ai lui Sulla şi susţinătorii populari ai lui Cinna.

Marius şi armata sa au intervenit şi au intrat în Roma unde i-a ucis  pe susţinătorii importanţi ai lui Sulla, inclusiv pe Octavius, capetele acestora fiind expuse apoi în Forum. Marius îşi făcuse o reintrare sângeroasă pe scenă politică. Devenea din ce în ce mai paranoic şi furios şi mulţi rivali, chiar şi prieteni, au fost ucişi din ordinul său. Creaţia sa, armata romană reformată, aflată pe mâini greşite, avea să i se întoarcă împotriva sa.

Marius a căzut bolnav la pat de Pleurezie şi a murit pe 13 ianuarie, anul 86 i.en., la 17 zile după ce şi-a început cel de-al şaptelea mandat de consul. Datorită acţiunilor sale, pentru Republica Romană aveau să vină vremuri tulburi dominate de dictaturi, rebeliuni şi războaie.