Fuga din „paradisul” comunist

Fiecare societate trece prin perioade mai puțin plăcute în cursul evoluției istorice și o parte a populației se confruntă cu greutăți financiare din cauza politicilor duse de cei ce sunt definiți drept elite conducătoare. Oamenii au tendința să caute un refugiu din cenușiul contemporan și mulți cad în trecut, idealizând anumite epoci apuse.

Poporul român este foarte nemulțumit de cei ce se află astăzi în vârful piramidei și a ajuns să considere că dictatura comunista din timpul lui Nicolae Ceaușescu (1965 – 1989) a reprezentat o vreme de slavă pentru România. Oare așa să fi fost? Se știe că mulțimile nu gândesc, dar analiștii contemporani spun că popoarele știu tot și de aceea se acordă dreptul la vot universal.

Dacă studiem documentele publicate după evenimentele din decembrie 1989, constatăm foarte repede că tezele populare se destramă precum un fum de camuflaj. Din păcate, tomurile redactate științific au un tiraj mic și nu sunt studiate decât de un număr redus de persoane. Mai mult. Masele nu doresc să citească și se mulțumesc numai cu puține idei, greșite și ferm susținute. Cu cât sunt mai eronate, cu atât sunt mai înverșunat apărate de ce mulți.

Oamenii epocii roșii de după 1965 nu știau cum să fugă mai repede din presupusul rai comunist și regimul a luat măsuri stricte în regiunea de frontieră. Nu era permis accesul persoanelor străine și localnicii erau controlați în permanență. Orice suspect era îndelung anchetat. Recoltele de pe terenurile fertile ale Banatului aveau înălțimi mici pentru ca santinelele să vadă cât mai departe. Fâșia de frontieră cu Iugoslavia, zona preferată de evadare din lagărul comunist, era înțesată cu turnuri de pază unde să aflau grăniceri ce primeau muniție de război. Se trăgea fără prea multe discuții. Șalupele de pe Dunăre tocau cu elicea orice fugar prins în undele și așa ucigătoare ale fluviului. Ambele maluri ale cursului de apă au morminte fără cruci și autoritățile de astăzi nu fac prea mult pentru îngrijirea locurilor de veci și pentru spunerea adevărului. Oare câte persoane din forțele de ordine trăiesc astăzi cu pensii frumoase pentru că au măcelărit oameni? Oare câți sunt cetățeni onorabili în ochii vecinilor, dar s-au comportat precum trupele germane ce păzeau lagărele de exterminare?

Un raport al Securității referitor la munca operativă din perioada 1 iulie – 30 septembrie 1968 este foarte interesant pentru a sublinia faptul că locuitorii României erau foarte nemulțumiți de politica partidului unic și singura soluție aleasă de mulți era fuga din temnița în aer liber. Au fost prinși în trimestrul amintit 106 fugari, 100 fiind români și șase cetățeni străini. O informație strecurată de ofițeri către liderii politici preciza că 81% din cei prinși aveau vârsta sub 30 de ani, adică fugea viitorul neamului. O altă informație din același raport este și mai interesantă. Se spune negru pe alb că 52 de prinși erau muncitori, adică încercaseră să treacă ilegal tocmai baza partidului comunist. Se adăugau nouă funcționari și șase militari. Se observă că nici măcar oamenii regimului nu mai credeau în poveștile despre un viitor luminos al patriei socialiste, chiar dacă era începută o colaborare cu lumea liberă, capitalistă. Securitatea raporta că opt fugari erau elevi cu vârsta sub 18 ani. Era un început pentru o emigrare masivă și anchetatorii au aplicat multe tratamente dure pentru oprirea fenomenului. Oare cum ar fi arătat paradisul comunist fără sclavi ideologici?

Se poate spune că era un număr redus de fugari și nu afecta structura demografică a poporului român. Datele Securității indică însă faptul că oamenii erau întorși cu fața spre Occident și numai frica de gloanțele ucigătoare limita fenomenul emigrării ilegale. Deschiderea granițelor în 1989 a echivalat cu ruperea unui baraj și țara a început să se golească într-un ritm amețitor. Au plecat numai în 1990 cu acte în regulă 96.929 de persoane, 25.298 fiind cu vârsta sub 18 ani. N-au mai contat dragostea de patrie și alte formulări din comunista eră. Era imposibil să se mai stea în țara în care pâinea era pe cartelă și nici așa nu era de găsit. Se spune că era pe vremuri agricultură dezvoltată, că România era un grânar ale Europei, dar populația nu avea dreptul să mănânce decât după bunul plac al autorităților, exact ca-n vreme de război. Cetățenii români trebuie să înțeleagă o dată pentru totdeauna că statul comunist a fost dezvoltat numai și numai pentru răspândirea ideologiei totalitare de extrema stângă, marele vis fiind cucerirea întregii planete sau revoluția mondială. Un devastator război ar fi fost ideal pentru înfrângerea lagărului imperialist, capitalist, și n-ar fi contat numărul de victime. Așa se explică de ce se punea accent pe armată, dezvoltarea organismului militar neavând legătură cu fericirea poporului român. Au fost importate masiv din Uniunea Sovietică și Cehoslovacia arme din ce în ce mai puternice și mai scumpe, dar, din fericire, ordinul de începere a conflictului final n-a mai venit de la Moscova.

_{Foto sus: © „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 225/1977}

Bibliografie minimală

Anuarul statistic al României 1993.

Berindei, Mihnea, Dorin Dobrincu, Armand Goșu, Istoria comunismului din România, vol. II, Documente Nicolae Ceaușescu (1965 – 1971), Polirom, Iași, 2012.

Lenin, V. I., Opere alese în două volume, vol. I, Ediția a II-a, Editura pentru literatură politică, București, 1954.

Le Bon, Gustave, Opiniile și credințele, Editura Științifică, București, 1995.