Fostul şef al poliţiei legionare, agent al Securităţii?

Există în deschiderea controversatului film „Portretul luptătorului la tinereţe“(regia Constantin Popescu jr.), dedicat uneia dintre figurile socotite de frunte ale Rezistenţei armate din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu, o scenă care debutează abrupt şi se termină la fel de brusc:lichidarea sumară a câtorva diversionişti ai Securităţii, denunţaţi chiar de un tovarăş al lor. Dincolo de schematismul ei, scena ridică multe semne de întrebare, legate în special de unul dintre diversionişti:enigmaticul personaj pe care aflăm că îl cheamă Rudan şi care este împuşcat fără a apuca să scoată o vorbă. În fapt, scurta secvenţă la care nu se mai face vreo referire în tot restul filmului dezgroapă o foarte încâlcită poveste, veche de 60 de ani.  

Despre ea stau mărturie un şir de surse, iar din informaţiile pe care acestea le oferă se desprinde o imagine ceva mai limpezită a celor întâmplate, deşi multe pete albe persistă. O sursă de certă valoare, dar în acelaşi timp derutantă, este volumul I al lucrării memorialistice a lui Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc(ediţia întâi, Editura Marineasa, Timişoara, 1993). Derutantă şi mai ales greu de înţeles, fie şi numai pentru că autorul foloseşte pe tot parcursul memoriilor numele realeale personajelor, iar atunci când povesteşte mai pe larg episodul amintit (împuşcarea diversioniştilor Securităţii) recurge, din motive numai de el ştiute şi cu o singură excepţie, la nume fictive. Rudan este astfel o invenţie onomastică pe care pelicula „Portretul luptătorului la tinereţe“o preia ca atare. 

Pentru a afla cine se ascunde în spatele misteriosului Rudan, de mare folos este consistenta culegere de documente semnată Adrian Brişcă şi Radu Ciuceanu, Rezistenţa armată din Munţii Făgăraş. Gruparea Ion Gavrilă-Ogoranu(Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2007). Documente importante prin ceea ce dezvăluie, dar care suferă de un viciu fundamental:provin dintr-o unică sursă, cea a Securităţii;altele nu există. Ele comportă viziunea deformată a acestei instituţii represive şi, fireşte, se cuvin luate în considerare cu toată circumspecţia.Pe bună dreptate spunea, într-un alt context, Ion Stanomir, preşedintele executiv al Institului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc:„Este o mare victorie a regimului comunist că noi cunoaştem trecutul prin memoria Securităţii“. Se înţelege de la sine că documentele marcate de o asemenea servitute trebuie supuse confruntării cu mărturiile făcute, după dispariţia Securităţii, adică după decembrie 1989, de participanţii direcţi la evenimentele respective, în cazul de faţă Gavrilă Ogoranu – dar şi asemenea mărturii sunt grevate, la rândul lor, de ipoteza subiectivităţii. Tocmai din aceste motive, reconstituirea unor fapte petrecute în anii comunismului, mai ales când e vorba de mişcările şi organizaţiile de rezistenţă, nu e deloc o treabă uşoară. Mai cu seamă că, dacă vorbim de memoriile lui Gavrilă Ogoranu, intervin aici şi distorsiunile onomastice rămase inexplicabile.