Formarea ideii de «Europa Occidentală»

Construcția propriei identități a unui popor sau a unui grup de popoare a gravitat, de cele mai multe ori, în jurul solidarității și a raportării acestuia sau acestora în raport cu un factor de alteritate. Fie că vorbim de o amenințare militară, cotropitoare externă, fie că vorbim de un stil de viață diferit, sau de venerarea altui zeu, sau chiar a aceluiași zeu, dar într-un mod ușor diferit, oamenii au avut întotdeauna tendința să își construiască propria identitate prin prisma factorilor și a elementelor care îi făceau diferiți de ceilalți.  

Prima afirmare a solidarității europene raportată la un fenomen de alteritate poate fi întâlnită încă din Grecia antică. Vechii greci făceau diferența dintre civilizația lor, dominată de valori democratice (așa cum era democrația înțeleasă în acea perioadă), ducând o viață liberă și asiaticii (mai ales perșii) care trăiau sub despotismul unui oarecare suveran, pe cale de consecință, nefiind liberi. Așadar, elementul după care se făcea diferența dintre lumea civilizată, a grecilor (europenilor) și lumea de din afară, era modul de viață al cetățenilor. Teritoriul aproximativ în care trăiau oamenii care făceau parte din civilizația grecească, era Grecia continentală și arhipelagul Peloponesiac. Putem astfel identifica un prim centru al identității europene în zona Greciei antice.

Mai târziu însă, centrul identității europene se va muta treptat spre vest, în Peninsula Italică, odată cu afirmarea civilizației Romei antice. Civilizația romană a împrumutat multe elemente de la vecinii lor greci, însă elementele de alteritate în raport cu care și-au construit propria imagine (cu atâta mândrie) au fost cu totul originale. Lumea nu mai gravita acum în jurul Atenei, ci al Romei. Calitatea de cetățean al Romei, modul de viață roman, viața politică a Romei, venerarea zeilor romani erau acum cel mai înalt etalon de civilizație din toată lumea cunoscută la acea dată. Anatema alterității a fost acum preluată de barbai. Aceștia nu reprezentau un singur popor, sau nici măcar un singur grup de popoare, ci termenul desemna tot ceea ce nu era roman, chiar dacă de cele mai multe ori se referea la popoarele aflate dincolo de limensul nordic al Imperiului Roman.

Un eveniment notabil în perioada Imperiului Roman, din punct de vedere al identității europene, l-a reprezentat scindarea acestuia în Civilizația Occidental Europeană și cea Oriental Europeană, o dată cu mutarea capitalei imperiului la Constantinopol de către împăratul Constantin, în anul 326. Acest aspect a fost coroborat de înfrângerea romanilor de la 476, de către Odovacar și căderea ultimului împărat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus.

Acest aspect nu a afectat prea mult identitatea europeană, întrucât principiile care o defineau începeau, treptat să se schimbe la rândul lor.

Noua religie propovăduită de un predicator iudeu din Galileea, în perioada când acest ținut se afla sub ocupație romană, nu avea principii rigide, având o vocație universală, putând fi îmbrățișată de oricine și adresându-se oricui¹.

Cultele păgâne dominau viața religioasă în cadrul Imperiului Roman, creștinismul fiind persecutat pe scară largă, mai ales în timpul domniei împăratului Domițian. Însă pe parcursul secolului al IV-lea creștinismul începe a fi tot mai tolerat, până când împăratul Constantin îl oficializează ca religie a imperiului, cultele păgâne dispărând treptat. Imperiul Roman va fi împărțit în Imperiul de Apus și cel de Răsărit, însă creștinismul va fi religia comună a celor două.

Religia devine astfel noul element de solidaritate al întregului continent, ideea de „Europa” construindu-se de acum înainte în jurul acesteia.

Mai mult decât atât, noua credință acaparează și popoarele barbare, dacă nu la nivelul marii mase a populației, cel puțin la nivel de vârf, prin convertirea la catolicism a regelui franc, Clovis, la Reims în 496, fiind influențat de soția sa, bungurda Clotilda (principiul „cuius regio, eius religio”, conform căruia teriotriile trebuiau să preia religia principelui conducător, a fost implementat doar în 1555, prin Tratatul de la Augsburg²). Clovis a fost astfel, primul rege barbar convertit la noua religie, ai cărei capi o vedeau ca pe un important câștig, arhiepiscopul din Vienne, Avitus, trimițându-i suveranului o scrisoare în care îi mărturisea: „credința voastră înseamnă victoria noastră”³.

Însemnele imperiale erau mutate la Constantinopol, iar basileii noului Imperiu Bizantin se considerau de drept singurii moștenitori ai imperatorilor romani.

„Renașterea carolingiană”

Acest aspect nu a fost contestat până la finele secolului al VIII-lea, începutul secolului al IX-lea, când Carol cel Mare, conducător al Regnum Francorum, prin cuceriri succesive, îi supune pe saxoni și longobarzi, încorporând teritoriile ocupate de aceștia, devenind „rex Francorum et Langobardorum atque patricius Romanorum”, adică pe lângă coroana francilor, stăpânirea lui se întindea și asupra longobarzilor și a romanilor. Astfel, pretenția lui Carol cel Mare de a fi considerat egalul basileului, părea justificată, iar în ziua de Crăciun a anului 800, papa Leon al III-lea i-a dat curs acestei pretenții, încoronându-l Imperator Augustus.

Pentru a-și consolida poziția de monarh de drept divin, de apărător al creștinătății, Carol cel Mare se autointitulează în capitularul din 802, „imperator christianissimus”. După îndelungi tratative, Carol și basileul au convenit să se recunoască reciproc ca împărați, în 812, cu mențiunea că acesta din urmă urma să fie aclamat ca imperator Romanorum, iar Carol ca imperator. La curtea occidentală, însă, Carol era aclamat de către supuși ca pater Europae, ceea ce sugerează că în viziunea acestora Occidentul și Europa erau unul și același lucru.

În acest fel, noul împărat, consolidează o nouă identitate europeană occidentală, printr-un dublu aspect: reunește din punct de vedere administrativ majoritatea regatelor europene și, autoritatea religioasă de la Roma îl recunoaște ca suveran. Faptul că Carol a acceptat să renunțe la titlul de Romanorum din formula de aclamație, în favoarea basileului, poate sugera faptul că pentru împăratul occidental titlul de succesor al Imperiului Roman nu era atât de important, precum era cel de imperator al creștinilor occidentali.

Totuși, religia nu reprezintă singurul catalizator al formării a ceea ce noi numim astăzi „Europa Occidentală”. Această sintagmă desemnează atât o unitate geografică, religioasă, politică, dar mai ales culturală. Astfel, lui Carol cel Mare trebuie să îi acordăm și merite din punct de vedere al transformării culturii occidental europene, întrucât acesta, pe perioada domniei, a reușit să atragă la curtea sa, o serie de mari personalități umaniste. Cea mai de seamă personalitate culturală care a contribuit la acest program cultural cunoscut în istoriografie ca „renașterea carolingiană”, a fost anglo-saxonul Alcuin din York. Sub patronajul carolingian, ia naștere o serie de instituții de învățământ (la Orleans, Tours sau Utrecht) în care erau predate cele șapte arte liberale: trivium (gramatica, retorica, dialectica) și quadrivium (aritmetica, geometria, astronomia și muzica).

A avut astfel loc o înflorire a manuscriselor, împodobite cu inițiale înluminate, sau cu „litere capitale sau cu unicale de cea mai pură tradiție romană”, însă „originile mișcării nu sunt nici estetice, nici antichizante, ci religioase și politice”. Regele era considerat ca fiind primul dintre credincioși, el rugându-se pentru întregul regat și pentru supușii săi.

La curtea lui Carol au fost adunate cele mai luminate minți, acestea provenind din diferite colțuri ale continentului, formând o grupare de intelectuali pestriță din punct de vedere etnic. Printre aceștia putem identifica: pe Petre din Pisa care era gramatician și poet Italian; pe longobardul Paulin care era teolog și retor; pe Paul Diaconul care era tot longobard, ocupându-se de scrierea istoriei episcopatului din Metz sau cea a Arnulfinilor; pe vizigotul Teodulf, spaniol care era teolog și poet; nu în ultimul rând, trebuie reamintit anglo-saxonul Alcuin din York care avea o relație specială cu Carol, permițându-și uneori să îi facă anumite reproșuri.

Carol cel Mare poate fi considerat pe bună dreptate un adevărat părinte al Europei, cel puțin al Europei Occidentale, mai ales prin prisma faptului că astăzi, atât francezii cât și germanii și-l contestă, fiecare incluzându-l printre regii săi, monarhul fiind în aceeași măsură francez și german, reprezentând „expresia vie a reușitei definitive a fuziuni dintre elementele romane, galice și germanice din Europa de mai târziu”⁴.

Importanța operei lui Carol cel Mare constă în faptul că a pus bazele unității europene (chiar dacă statul franc s-a destrămat, ideea de Europa a dăinuit) și a favorizat procesul de constituire a statelor naționale⁵.

Europa Occidentală își capătă astfel, în această perioadă de trecere dintre veacul al VIII-lea în al IX-lea, elementele sale definitorii, substanța care o va caracteriza pe întreaga perioadă a Evului Mediu, și nu numai. Europa Occidentală ia naștere când puterea francă se întâlnește cu autoritățile religioase de la Roma, pe fundalul fecundării îndelungate a sintezei latino-germanice (sau latino-barbare)⁶.

Note:

1. Mary Beard, SPQR, O Istorie A Romei Antice (București, ed. Trei, 2017, trad. Mihnea Gafița), p. 452;
2. Brendan Simms, Europa, lupta pentru supremație, de la 1453 până înprezent (București, ed. Polirom, 2015, trad. Lucia Popovici), pp. 52, 53;
3. Pierre Riche, Europa Barbară din 476 până în 774 (București, ed. Corint, 2003, trad. Cristea Irina, Lung Ecaterina), p. 59.
4. Karl Ferdinand Werner, Originile, (2000, trad. Marghitu Rodica), pp. 399-407.
5. Josef Fleckentein, Istoria Germaniei, vol. 1, Bazele și începutul istoriei germane (ed. Universitas, 2000, trad. Nona Palincaș), pp. 103, 104;
6. Grado Giovanni Merlo, Isotria religiilor, vol. II, Iduaismul și creștinismul (Iași, ed. Polirom, 2008, trad. Dumitru Cornelia), p. 257.

Bibliografie:

1. Mary Beard, SPQR, O Istorie A Romei Antice (București, ed. Trei, 2017, trad. Mihnea Gafița), p. 452;
2. Brendan Simms, Europa, lupta pentru supremație, de la 1453 până înprezent (București, ed. Polirom, 2015, trad. Lucia Popovici), pp. 52, 53;
3. Pierre Riche, Europa Barbară din 476 până în 774 (București, ed. Corint, 2003, trad. Cristea Irina, Lung Ecaterina), p. 59.
4. Karl Ferdinand Werner, Originile, (2000, trad. Marghitu Rodica), pp. 399-407.
5. Josef Fleckentein, Istoria Germaniei, vol. 1, Bazele și începutul istoriei germane (ed. Universitas, 2000, trad. Nona Palincaș), pp. 103, 104.
6. Grado Giovanni Merlo, Isotria religiilor, vol. II, Iduaismul și creștinismul (Iași, ed. Polirom, 2008, trad. Dumitru Cornelia), p. 257.

Foto sus: Încoronarea lui Carol cel Mare, pictură de Friedrich Kaulbach