Foamete, sărăcie și Mig-uri. Achizițiile de avioane militare sovietice în perioada comunistă
Se discută mult în media românească despre faptul că poporul român ar fi pierdut cursa cu Europa Centrală și că nu se muncește suficient pentru a elimina decalajul existent. Chiar dacă România avea mai multe resurse și mai mulți locuitori, nivelul de trai a rămas mult în urmă. Regimul de la București se lăuda mereu cu investițiile masive din industria grea, cu producții fără precedent în istorie și cu depășirea realizărilor burgheze de mai multe ori. Cum a fost posibil?
Se aruncă vina pe actualii politicieni, care n-au făcut mare lucru la guvernare, și că pe timpul lui Nicolae Ceaușescu s-a muncit și s-a construit mult. Chiar profesorii plâng după un regim dictatorial de tip socialist. Culmea este că tocmai socialismul în varianta comunistă stă la baza nenorocirilor vechi și actuale.
Se știe că din 1944 România a intrat în sfera de influență a Moscovei lui Iosif Vissarionovici Stalin și acolo a rămas până în 1989. Marele vis consta în cucerirea planetei în numele ideologiei de stânga și s-a făcut totul în acest scop. Dezvoltarea armatei a fost principala menire a guvernărilor de la București și s-a sacrificat totul pentru acest obiectiv. Astfel, aviația, vitală pentru susținerea operațiunilor terestre de anvergură, a primit o atenție deosebită. Au fost cumpărate peste 400 de aparate MiG-15 din Uniunea Sovietică începând din timpul vieții lui Iosif Stalin, cel ce se grăbea pentru a prinde împlinirea idealului de revoluție mondială.
Era o adevărată revoluție în ceea ce privește aviația de vânătoare și această trecere la un nou sistem de arme a implicat și aducerea unui important volum de materiale speciale. Erau necesare noi proiectile pentru tunurile de bord, piese de schimb, uleiuri etc. Unitatea de foc pentru un singur aparat era compusă din 80 de lovituri de calibrul 23 mm și din 40 de calibrul 37 mm. Au fost luate și avioane produse în Cehoslovacia, totalul dat de diferite surse ajungând spre 514. Era normal ca restricțiile alimentare să fie menținute până în 1954 și să fie ridicate numai la indicațiile Moscovei.
MiG-ul 15 de serie nu mai mulțumea conducerea sovietică și au fost lansate diferite proiecte pentru creșterea capacității de luptă. Au apărut astfel aparatele model MiG-17 (foto sus) și au fost aduse în România 24 de unități. Se putea și mai bine și a rezultat MiG-19. Conducerea de la București a cumpărat 27 de aparate, unele dintre acestea fiind capabile să lanseze rachete aer – aer și să urmărească țintele cu ajutorul radarului.
A fost cea mai mare infuzie de tehnică aviatică din istoria statului carpatic, dar aeroplanele livrate s-au demodat rapid în fața concurenților capitaliști și după 1960 era nevoie de ceva nou, revoluționar prin aerodinamică. A început era MiG-urilor 21. Numai din varianta MF au sosit 74 de unități în perioada 1972 – 1975. Varianta M, mai puțin performantă, sosise în anii 1969 – 1970 în 68 de exemplare.
Un singur aparat consuma la un zbor 2.680 de litri de combustibil de calitate în timp ce muncile agricole prin mediul rural erau efectuate tot cu cai ca-n perioada capitalistă. Ultima variantă, UM, a fost importată în 27 de exemplare, alte cinci fiind aduse în 1990. Au urmat serii întregi de MiG-23 și 29 pentru a se ține pasul cu tehnica occidentală. Efortul financiar a sleit bugetele țării și era firesc să se mănânce pe cartelă sau, după formulările din epocă, rațional.
România a mai importat și alte modele de aparate de zbor, cele de tip MiG având o capacitate redusă de atac la sol. Au fost aduse bombardiere de tip Il-28, chiar dacă documentele semnate la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial interziceau astfel de achiziții ofensive. Au fost aduse 14 exemplare de origine sovietică în era Dej, dar timpul și-a spus din nou cuvântul și au fost înlocuite după 1972 cu alte 14 de origine chineză, cunoscute prin denumirea de Hong 5.
Existența avioanelor de luptă nu era suficientă pentru o armată aeriană modernă. Era necesară aducerea de echipamente costisitoare pentru formarea și antrenarea piloților și au apărut astfel aparatele L-29 Delfin asamblate în Republica Socialistă Cehoslovacă. Au fost importate 52 de exemplare în perioada 1966 – 1974. Au fost aduse apoi cele din seria L-39ZA, dar unele probleme financiare au limitat numărul avioanelor la numai 32. Au intrat în dotare în perioada 1981 – 1984.
Românii mureau de foame de dragul avioanelor sovietice
Conducătorii de la București au fost poate cei mai fanatici susținători ai pregătirii unui nou război planetar și n-au ținut cont de suferințele poporului supus prin teroare după 1944. Aceste date nu sunt complete, lista achizițiilor fiind obositor de lungă, dar se observă cât de mult s-a tocat pentru pregătirile de război cu un inamic ce nu prea avea chef să declanșeze operațiuni militare împotriva lagărului socialist dotat cu arme nucleare.
Se prea poate ca unii nostalgici să considere că erau absolut necesare pentru apărarea țării în Epoca de Aur, dar se observă că presupușii patrioți de la București aduceau armele tocmai din Uniunea Sovietică și era greu de crezut că Moscova ar fi livrat tehnică de luptă celor ce se aflau într-o tabără inamică.
Bibliografie minimală
Opriș, Petre, România în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955 – 1991), Editura Militară, București, 2008.
Suvorov, Victor, Numele ei era Tatiana, Polirom, Iași, 2013.