Finlanda, o țară care nu a existat până la Primul Război Mondial

Originea finlandezilor reprezintă și în prezent un subiect controversat în rândul specialiștilor. În general, arheologii și lingviștii sunt de acord că o populație vorbitoare de o străveche limbă balto-finică a ocupat sudul și vestul actualului teritoriu al Finlandei încă din Antichitate. 

Aceste populații încep să cristalizeze o cultură materială independentă și originală în a doua jumătate a primului mileniu al erei noastre (550 – 600). Invaziile populațiilor migratoare produse după căderea Imperiului Roman nu au afectat nordul Europei, însă această situație avea să se schimbe odată cu perioada vikingă. Începând din secolele VIII-IX, actualul teritoriu al Finlandei și populațiile care îl locuiau au devenit ținta incursiunilor vikingilor din Suedia, în drumul acestora către est.

Până la sfârșitul epocii vikinge (secolul XI-lea) Finlanda nu a fost ținta colonizărilor suedeze, cu excepția insulelor Åland. În această perioadă, finlandezii se aflau în urma vecinilor scandinavi, din punct de vedere al organizării politice. Dacă la începutul celui de-al doilea mileniu al erei creștine Peninsula Scandinavă era împărțită în trei regate, finlandezii erau organizați în continuare în triburi.

Finlandezii, între Est și Vest

În secolele XII-XIV, teritoriul finlandez a devenit ținta rivalității ruso-suedeze. În urma păcii din anul 1323, Regatul Suediei a anexat regiunea cea mai populată a Finlandei, respectiv zona de sud-vest. Pe lângă rivalitatea politică dintre Est și Vest, finlandezii s-au aflat și în centrul unei rivalități religioase. Rușii au fost convertiți la creștinism încă din secolul al X-lea, iar suedezi au fost convertiți la catolicism în veacul următor. Creștinismul a pătruns în Finlanda începând din secolul al XII-lea. Procesul de creștinare s-a desfășurat diferit în Finlanda, față de restul Europei Nordice. Popoarele nordice au trecut la religia creștină în urma creștinării liderilor, însă finlandezii au fost forțați să adopte noua religie de cuceritorii străini. Finlanda a fost ținta mai multor cruciade suedeze, începând de la mijlocul secolului al XII-lea. 

Stăpânirea suedeză nu a fost favorabilă dezvoltării unei culturi în limba finlandeză. Elitele locale erau fie de origine suedeză, fie adoptau limba și cultura suedeză. Coroana suedeză nu era interesată să înființeze școli în limba finlandeză, cel mult doar să se asigure că preoții erau capabili să transmită poporului învățătura creștină în limba sa.

Reforma religioasă și succesul Luteranismului au produs schimbări importante în societatea finlandeză, începând din secolele XVI-XVII. Cărțile religioase au fost traduse în finlandeză, a fost înființată Universitatea din Turku (1640), iar tinerii finlandezi au fost învățați să citească. La începutul Epocii Moderne, înainte de introducerea sistemului educațional laic, Biserica a avut grijă de educația poporului. Rezultatele educației populare au fost cu adevărat impresionante. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, aproape toți finlandezii știau să scrie și să citească. Spre comparație, în România anului 1912, peste 60% din populație era analfabetă.

Nașterea națiunii finlandeze

Întemeierea Sankt Petersburgului (1703) a adus Finlanda în atenția Imperiului Țarist, teritoriul stăpânit de coroana suedeză căpătând o nouă importanță strategică și militară pentru ruși. Rusia a ocupat o mică parte a estului Finlandei începând din secolul al XVIII-lea, în urma unor victorii militare obținute în dauna Suediei, însă anexarea întregului teritoriu finlandez s-a produs în anul 1808, în contextul Războaielor napoleoniene. Finlanda a devenit un Mare Ducat autonom, în cadrul Imperiului Țarist.

Conceptul de națiune finlandeză s-a cristalizat în secolul al XIX-lea, sub influența filosofiei romantice europene. Naționalismul finlandez a fost stimulat de influențele culturale suedeze și germane. În opinia unor istorici, situarea Finlandei la intersecția intereselor suedezo-ruse a condus la apariția mișcării naționale în această țară. Inițial, Suedia nu a renunțat la speranța că va putea recupera Finlanda. Însă finlandezii nu doreau să revină sub stăpânire suedeză, așa cu nu doreau o contopire cu Rusia.

Diplomatul și jurnalistul finlandez Max Jakobson nota că intelectualii finlandezi au înțeles la începutul secolului al XIX-lea că era necesară crearea unei identități deosebite, între Rusia și Suedia, din nevoia de autoconservare.  Identitatea finlandeză trebuia definită, iar acest lucru trebuia făcut fără asumarea unei poziții politice, care putea atrage ostilitatea Rusiei.

Identitatea finlandeză s-a afirmat pe parcursul secolului al XIX-lea din punct de vedere cultural și lingvistic. Una dintre cele mai importante figuri care a contribuie la afirmarea limbii finlandeze a fost Elias Lönnrot (1802 - 1884). Medic, poet și filolog, lui Lönnrot (foto sus) i se datorează întocmirea vastei culegeri de poeme folclorice finlandeze ”Kalevala”, publicată inițial în 1835.  Epopeea ”Kalevala” a fost punctul de plecare al literaturii finlandeze și un catalizator al identității naționale, identitate finlandeză care a atins punctul culminant în decembrie 1917, când Parlamentul Finlandei a adoptat declarația de independență față de Rusia. 

Articol publicat inițial pe www.europecentenary.eu: Finland, a country that did not exist until the First World War

Bibliografie:

Elena Dragomir, Silviu Miloiu, Istoria Finlandei, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010-2011.
Jason Lavery, The History of Finland, Greenwood Pub Group Inc, 2006.