Faraonul ce «răsare»

Când vorbim despre Egiptul antic, totul ne duce cu mintea la piramide, Nil și iremediabil, la faraon. S-a vorbit și se vorbește în continuare de mituri și legende referitoare la acest spațiu și nu numai, fiind bine cunoscut cazul faraonului Tutankhamon și a blestemului său. Totuși, încercând să ne desprindem de legende și supoziții, ne vom întreba care era adevăratul profil al unui faraon, titulaturile ce i se atribuiau, reprezentările sculpturale și în cele din urmă, ce elemente alimentau puterea suveranului. Pentru început este bine să menționăm că termenul de "faraon" nu a fost utilizat niciodată în epoca clasică, acesta fiind folosit în Biblie și în scrierile grecești, denumirea oficială de faraon impunându-se mult mai târziu, de abia începând cu dinastia a XXII - a.  

Înainte, pentru denumirea monarhului se folosea nesu - rege, neb - domn, stăpân, hemy - majestatea mea sau hemke - majestatea ta. Astfel, titulatura faraonului a evoluat treptat, cu timpul acordându-i-se numeroase epitete ce îl identificau pe suveran cu zeitățile și nu numai. Numele de Horus - identificarea cu zeul-șoim unificator al Egiptului, denumire ce va evolua treptat în Hor n nub ("Horus de aur") iar mai apoi se va definitiva în perioada Regatului Mijlociu când apare imaginea șoimului cu discul solar în denumirea de Horus-Re; nebty - "cele doua stăpâne", titulatura reprezentată sub forma unui vultur și a unei cobre (totemurile celor doua Egipturi - evidențiind ideea unității). De asemenea, "Sa Re" sau "fiul lui Re" ceea ce reprezinta natura duală a monarhului.

În ceea ce privesc sursele care l-au avut în prim-plan pe faraon, au existat mai multe păreri și atitudini: dacă în Biblie acesta este văzut ca un tiran care a ordonat uciderea copiilor evrei, în sursele grecești, autori precum Herodot, Eusebiu sau Diodor din Sicilia "suferă" de ceea ce vom numi egiptomanie. Încercând să explicăm sursa puterii și influenței faraonului pornim de la ideea că, monarhia egipteană descindea direct de la zei "de drept divin", acesta fiind considerat un zeu întrupat, reprezentarea a ceea ce egiptenii numeau "ma'at" ce se traducea prin "adevăr" ori "dreptul", "justiția" - termen ce simboliza perfecțiunea Vârstei de Aur.

Desigur că e greu de spus în ce măsură era faraonul conștient de originea sa divină, care era adevăratul profil al acestuia dincolo de texte și reprezentări, însă putem bănui că un cult al personalității sale nu avea cum să nu mângâie orgoliul suveranului. Acesta era trezit "la ivirea zorilor", fiind bine cunoscută semnificația de a "răsări" odată cu soarele; urma apoi să fie masat și uns de servitori în acompaniament instrumental. Ulterior, faraonul era întâmpinat de scribul particular și nu numai pentru a-și rezolva probleme administrative, urmând ca mai apoi să se întâlnească cu sfetnicii săi - familia și smeru - cunoscuți, "amici". Faraonul "comanda" și "judeca", nimeni nu putea trece peste cuvântul său, ceea ce îi plăcea era considerat adevăr, în timp ce lucrurile ce cădeau în dizgrația acestuia deveneau neadevăruri.

Atingând puțin și subiectul însușirilor faraonului ne lovim de un amalgam de calități reprezentate prin numeroase epitete și metafore sau mai degrabă hiperbole le-am putea spune. Luându-l ca studiu de caz pe Ramses al II - lea, vom enumera doar câteva din calitățile ce i se atribuiau: "are frumusețea zeilor", "O mie de oameni n-ar putea să se țină pe picioare dinainte-i", "cel ce ii ajută pe cei slabi". Totodată, în luptă, faraonul căpăta forma unui animal "rege-grifon", a formelor cosmice "el e lumina și suflarea vântului" și nu în ultimul rând a unui om în rol de zeu "fiul lui Re, zămislit de Ptah".

 Oprindu-ne la reprezentarea sculpturală a faraonului putem identifica câteva elemente ce sunt aproape nelipsite: barba de ceremonie; nemes - pânza pe care acesta o purta pe cap; coroana, bijuteriile, șorțul regal precum și atitudinea hieratică (prea puține sunt reprezentările care transmit anumite sentimente, grimase ale chipului).

 Totuși nu trebuie sa ne imaginăm că această atitudine față de faraon a existat mai mereu, în istoria Egiptului antic cunoscându-se anumite perioade de anarhie, denumite Perioade Intermediare. În timpul primei Perioade Intermediare s-a produs o "democratizare" a existenței dincolo de moarte, mulți nobili folosind pe propriile sarcofage pasaje din "Textele Piramidelor" care erau inițial doar pentru faraoni. Este singura perioadă în care faraonul a fost considerat imoral, acuzat de slăbiciune, fiind condamnat pentru anarhia produsă. Textele din această perioadă au pus mult accent și au acordat o atenție deosebită persoanei umane și sufletului, cel mai reprezentativ fiind considerat "Disputa asupra sinuciderii", un dialog între un om și sufletul său (ba), din care vom evoca: "Cu cine să mai stau de vorbă acum? Frații s-au umplut de cruzime, prietenii de ieri s-au făcut vrăjmași..(...) Țara este abandonată lucrătorilor nedreptății.. Păcatul care dă târcoale pe pământ nu are sfârșit."

Dacă este să ne referim la viața privată a faraonului îl putem aminti pe autorul antic Diodor din Sicilia care în "Analele preoților egipteni" afirmă că viața acestora era reglementată de protocoale severe. Totuși, există surse care ne prezintă partea umană a suveranului și din care aflăm de exemplu că prințului Amenhotep îi plăcea să dreseze cai în timp ce, Ramses al III - lea nu lăsa pe nimeni să se apropie de cai, având personal grijă de aceștia.

Bibliografie 

Eliade, Mircea Istoria credințelor și ideilor religioase, I. De la epoca de piatră la misterele din Eleusis, Editura Polirom, Iași, 2011.

Diaconescu, Alexandru Mari civilizații ale Orientului Antic, I. Civilizația Egipteană, Editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2011.

Lalouette, Claire Civilizația Egiptului antic, Editura Meridiane, București, 1983.

Donadoni, Sergio Omul egiptean, Editura Polirom, Iași, 2001.

Weigall, Arthur Istoria Egiptului antic, Editura Artemis, 1996.