Fapte și ficțiuni despre Nicolae Ceaușescu

Într-o istorie contrafactuală, dacă și-ar fi dat demisia în anul 1985 (să zicem), N.C. ar fi murit probabil în patul său, regretat de unii și bucurându-i pe alții. Dar nu a făcut-o ‒ și a terminat în 1989 printr-o umilire supremă, ca un comandant încă suprem al forțelor armate ce era în cursul dimineții și care, în cursul după-amiezii, a ajuns să facă autostopul pe un drum din Dâmbovița.

Pe de altă parte, Nicolae Ceaușescu a fost cât se poate de real; el nu poate fi șters din istoria noastră; fie că ne place sau nu, a condus statul român vreme de 24 de ani ‒ adică, aproape cât au domnit Mihai Viteazul, Al. Ioan Cuza și Regele Ferdinand la un loc! Vă propun în cele ce urmează să revenim, fără multe adjective și fără ură sau părtinire, asupra acestui personaj ‒ în câteva idei prin care profesorul de Istorie care sunt vă propune să punem în context inclusiv unele dintre clișeele nevalidate istoric care încă mai dăinuie în discuțiile de azi pe tema Nicolae Ceaușescu. Evident, interpretarea îmi aparține și accept eventualele argumente pro sau contra. 

1) Cine va avea curiozitatea să viziteze casa părintească a lui N.C. din orășelul Scornicești (Olt) va vedea o mare statuie kitsch chiar la intrarea în curte, dar va avea surpriza să vadă și pământul care se arată pe o latură a curții. E o suprafață măricică. Când am mers acolo pentru o filmare TVR, dl Emil Bărbulescu (nepotul după soră al fostului președinte) mi-a atras atenția asupra acestui detaliu: familia părinților lui NC avea ceva pământ (pe care familia l-a primit înapoi, evident, după 1990), dar problema era că avea și mulți copii, iar ideea de a-l împărți era coșmarul lui Andruța Ceaușescu, capul familiei și tatăl lui N.C. ‒ așa cum era un coșmar, în România interbelică, pentru toți țăranii cu copii numeroși și pământ limitat. Așadar, familia nu era bogată, dar nu era nici printre cele mai sărace din sat.

2) Toate datele de care dispunem confirmă că angajamentul comunist al tânărului N.C. a fost unul autentic. Ideea că ar fi fost arestat pentru furtul unor geamantane etc. este o caricaturizare a Istoriei ‒ sau, mai clar, este o idee falsă, pe care oamenii serioși ar trebui să o elimine din bagajul lor istoric. Când a fost arestat, s-a întâmplat din cauza implicării lui reale în mișcarea comunistă. Lipsit de educație și de mari perspective, tânărul ucenic N.C. era cu atât mai permeabil la un discurs manipulator precum minunile, egalitatea și justiția de clasă din țara-far a comunismului, U.R.S.S. a lui Stalin.

3) A împușcat N. Ceaușescu un om (sau mai mulți) în procesul de colectivizare (început în anul 1949), proces la care sigur a luat parte? Ideea mai apare, din când în când, teoretic ar fi fost posibil, dar concret nu avem nici o mărturie directă care să vorbească despre așa ceva. Comuniștii au făcut orori reale în colectivizarea forțată, evident că N.C. a fost implicat moral în crime (ca majoritatea comuniștilor din prima generație), dar dovada clară că el ar fi împușcat cu mâna lui pe cineva nu există. 

4) N. Ceaușescu cunoștea ceva fraze-tip de limbă rusă, insuficient pentru a purta o conversație cât de cât consistentă. La începutul anilor ʼ50, ca general-maior în armata RPR, ministru-adjunct și șef al Direcției politice a Armatei, el a avut două stagii de câteva luni la academia militară din Moscova. De notat că N.C. era în acel moment deja căsătorit cu Elena C., drept care un deceniu mai târziu, în prima parte a anilor ʼ60 și ulterior, el a fost printre cei care i-au privit cu suspiciune pe cei care se căsătoriseră cu tinere rusoaice cu prilejul studiilor ‒ aceștia fiind trecuți, neoficial, pe linii politice secundare, ba unii chiar încurajați să divorțeze. 

5) Ipoteza lansată în primii ani ʼ90 de către Ion Gheorghe Maurer, potrivit căreia N.C. ar fi fost ales ca succesor al lui Gh. Gheorghiu-Dej (în martie 1965) tocmai pentru că era mai tânăr și mai prostuț este pur și simplu falsă! În realitate, N.C. a fost susținut (inclusiv de către Maurer) în cadrul unui troc politic. N.C. a primit sprijinul unora tocmai pentru că și el a promis un sprijin echivalent. În realitate, după moartea lui Dej, primii ani ai lui Ceaușescu sunt un fel de “conducere colectivă” (formulă dragă comuniștilor, mai ales după dispariția câte unui dictator local), în care N. Ceaușescu (ca secretar general al PCR) figura alături de I.Gh. Maurer (prim-ministru) și Chivu Stoica (președinte al Consiliului de Stat). Dintre aceștia trei, Chivu Stoica era cu certitudine cel mai modest mobilat intelectual (și va fi primul înlăturat). 

6) În iunie 1967, în contextul războiului israeliano-arab de șase zile din Orientul Mijlociu, țările “socialiste” din Pactul de la Varșovia ‒ cu excepția României ‒ au rupt relațiile cu Israelul (la sugestia Moscovei), pe motivul că Israelul atacase (preventiv). Acest moment trebuie privit pe ambele fețe. Este adevărat că, în cadrul blocului comunist, Bucureștiul a cerut și el retragerea trupelor israeliene din teritoriile ocupate etc, dar a argumentat că păstrează relațiile cu Israelul din cauza numărului mare de cetățeni născuți în România care trăiau acolo. Pe de altă parte, Moscova a tolerat această “dizidență”, pentru că rămânerea diplomaților români în Israel oferea și un canal de comunicare între lagărul comunist și acest stat. Oricum, baletul diplomatic între Israel și lumea arabă (inclusiv organizații care la un moment dat erau considerate teroriste) reprezintă, practic până la sfârșit, unul dintre cele mai interesante capitole ale istoriei statului român condus de N. Ceaușescu.

7) Curajul lui Nicolae Ceaușescu din 21 august 1968, când a condamnat invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, a fost unul real. Nu a fost coregrafie pusă la cale cu sovieticii (cum se mai spune, fără argumente), ci a fost chiar temerea lui Ceaușescu ‒ întemeiată ‒ că el ar putea fi următoarea țintă a Moscovei. Dar și aici există o a doua față de filei: Ceaușescu nu a refuzat să participe la invazie, ci pur și simplu nu a știut de ea ‒ Leonid Brejnev, neavând încredere în fidelitatea lui, nu-l anunțase. 

8) Curajul lui Ceaușescu din august 1968 a avut și o consecință dezastruoasă pentru țară și fatală, în cele din urmă, inclusiv pentru N.C.: în siajul acestei poziționări și pentru a transmite Moscovei ideea că N. Ceaușescu este susținut atât de activul de partid cât și de întreg poporul, în anii următori se va dezvolta un cult al personalității Conducătorului care va atinge, spre final, cote aberante. De unde inițial era menit să arate că liderul are în spatele său tot poporul, în cele din urmă N.C. a ajuns să fie descris ca un semi-zeu dăruit poporului de către Istorie. Nu numai Ceaușescu este vinovat pentru că a permis așa ceva, ci și cei care (pentru avantaje personale) i-au susurat la ureche sau i-au pus în fața ochilor acest cult prostesc și nedemn de un stat serios.

9) Fuga din țară a lui Ion Mihai Pacepa (foto), în iulie 1978 a fost o lovitură năucitoare pentru N. Ceaușescu și una dintre consecințele sale, pe termen mediu și lung, a fost că N.C. a început să fie suspicios la adresa tuturor celor care nu făceau parte, la propriu, din familia sa. Din acest moment, Ceaușescu devine dependent de cei din mediul său intim – începând chiar cu soția sa, Elena. Pacepa fusese un fel de consilier al lui Ceaușescu și știa multe dintre secretele acestuia, inclusiv maniera acestuia de a gândi ‒ dar, din păcate, cartea sa "Orizonturi roșii" (prima ediție în lb. engleză apare în 1987) amestecă deopotrivă informații reale și multe anecdote în tușe groase, neverificabile (vezi detaliul cu N.C. căruia i se ard costumele după fiecare purtare etc. ‒ simple gogoși de presă). În schimb, cartea a fost (probabil așa era gândită) un bun instrument de propagandă pentru pregătirea doborârii lui N. Ceaușescu. 

10) În ceea ce o privește pe Elena Ceaușescu: simpla ei existență este, în mod eronat, folosită ca explicație pentru derapajele soțului. În opinia mea, accentul trebuie pus exact invers: nu Elena C. este de vină pentru restalinizarea regimului lui N. Ceaușescu, ci chiar Conducătorul este responsabil pentru că a făcut din soția sa, practic, al doilea om în stat. Elena C. folosită drept țap ispășitor (așa cum se mai întâmplă, azi) vorbește mai puțin despre ea și mai mult despre o oarecare concepție de tip rural a multora dintre noi, potrivit căreia femeia este întotdeauna de vină dacă bărbatul calcă strâmb (în acest caz, politic vorbind). Nu Elena C. l-a creat pe N. Ceaușescu, ci exact invers.

11) Din multe puncte de vedere, N. Ceaușescu a fost creația epocii sale geopolitice ‒ începând de la simplul fapt că, fără sovietizarea Europei de Est în 1945, un agitator comunist cum el era, în mod real, nu ar fi ajuns niciodată la conducerea statului două decenii mai târziu. Un detaliu important în colapsul economic al României comunizate îl oferă anii ʼ70. Cele două crize ale petrolului din 1973 și 1979, revoluția islamică din Iran (1979) și războiul de un deceniu dintre Iran și Irak (1980-1988) au fost evenimente pe care N. Ceaușescu nu le putea anticipa sau controla. Rezultatul este că întreaga industrie petrochimică a României “socialiste” (care lua înainte petrol mult și la preț scăzut din Orientul Mijlociu) nu și-a mai putut amortiza costurile ‒ pentru că ea fusese gândită pe când petrolul era ieftin, iar într-un singur deceniu prețul lui a crescut de câteva ori și, în plus, unii dintre furnizori au devenit instabili. Criza petrolului a avantajat Uniunea Sovietică (de la care N. Ceaușescu nu avea o mare plăcere să cumpere, câte vreme avusese surse alternative), dar ne-a afectat puternic pe noi. Întunericul și frigul din apartamentele României din anii ʼ80, cozile la benzină ș.cl. au legătură, iată, și cu... victoria ayatollahului Khomeini din Iran. 

12) Un capitol de istorie care prevăd că se va scrie mai devreme sau mai târziu este povestea programului nuclear (civil) al României. Planurile centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă, uzinei de apă grea de la Turnu-Severin etc. au directă legătură cu ce aminteam la punctul precedent și este sugestiv că tehnologia nu a fost cea sovietică, ci una occidentală (canadiană). De fapt, Ceaușescu s-a aflat, încă odată, între ciocan și nicovală. Pe de o parte, U.R.S.S. admitea doar la limită ca țările din sfera sa să aibă proiecte nucleare; în definitiv, Moscova ar fi preferat ca toți sateliții ei să cumpere (sau să ia contra produse) petrol și gaze sovietice, iar dacă acești sateliți chiar aveau nevoie de o centrală nucleară, atunci era de la sine înțeles că ea urma să fie construită de sovietici (vezi cazul Bulgariei vecine); N.C. n-a respectat acest protocol. Pe de altă parte, în ultimii ani ʼ80 a apărut chiar și în Occident ipoteza că N. Ceaușescu ar putea duce mai departe programul său nuclear (adică până într-acolo încât să nu fie numai civil). Din ce cunoaștem azi, nu există date referitoare la intenția lui N.C. de a dezvolta un proiect nuclear militar. 

13) Plata totală a datoriei externe a țării (anunțată în aprilie 1989) a plecat din convingerea lui N. Ceaușescu (proprie lumii rurale din care provenea) că orice datorie te face mai puțin stăpân la tine acasă (ceea ce, desigur, nu e cu totul fals). Concret, N.C. a fost speriat de ceea ce se întâmpla în anii ʼ80 în Polonia ‒ iar interpretarea sa asupra crizei comunismului polonez a fost aceea că o bună parte din problemele de acolo decurgeau din uriașa datorie externă pe care o strânseseră polonezii (aprox. de trei ori mai mare decât o avea România în acei ani). 

14) Ipoteza potrivit căreia N. Ceaușescu – odată plătite datoriile – ar fi intenționat în 1989 crearea (sau asocierea la crearea) unei presupuse bănci pentru lumea a treia etc. poate fi cuceritoare pentru cei care cred în ea, dar în plan real ea este falsă. Nici o dată disponibilă azi nu conduce la această idee. În plus, simpla logică spune că nu e de ajuns să ai bani pentru a înființa o bancă la nivel mondial ‒ iar România, în acel moment, chiar dacă teoretic nu mai avea datorii, era departe de a avea banii pentru un asemenea proiect. Desigur, România lui Ceaușescu ar fi putut împrumuta (așa cum o și făcuse, constant) țări din lumea a treia, iar aceste împrumuturi au sporit oarecum legenda țării noastre, pe termen scurt, în unele zone; dar, analizate la rece, aceste împrumuturi sunt departe de a fi adus vreun beneficiu financiar, pe termen mediu și lung, României. 

15) Ipoteza că N. Ceaușescu își pregătea soția sau pe fiul Nicu (foto jos) pentru a-i succede la conducerea partidului și statului este, iarăși, de largă circulație încă și azi, dar nu există nici o dată concretă pentru a o susține sau dovedi ‒ se bazează numai pe numirea lui Nicu drept secretar de partid la Sibiu. E drept că intențiile lui N.C. nu se găsesc în arhive, majoritatea deciziilor fiind luate în cerc foarte restrâns și nicidecum în adunări de partid cu stenografi. Totuși, dincolo de temerea multor români sau occidentali că Ceaușescu ar fi pregătit un comunism dinastic, această presupunere nu are, după ce dispunem în prezent, o bază verificabilă. Mai mult: cunoscând cât de cât istoria comunismului românesc, personal mai curând cred că ‒ fie și într-o realitate alternativă, în care Zidul Berlinului nu ar fi căzut etc. ‒, la o presupusă moarte naturală a lui N. Ceaușescu s-ar fi pornit la vârful partidului o nouă și ascunsă luptă pentru putere (aceasta era cultura politică reală a PCR), iar cea mai probabilă succesoare a lui N.C. ar fi fost o “conducere colectivă”, care ulterior ar fi scos la iveală un cu totul alt lider decât un membru al familiei defunctului.

În concluzie, cred că trecerea anilor de la momentul de ruptură 1989 ne va apropia de la sine de o analiză mai aplicată și mai lipsită de clișee (atât pozitive, cât și negative) a deceniilor lui Nicolae Ceaușescu.  Din foarte multe motive, bilanțul acestuia este preponderent negativ. În plan economic, cei 24 de ani au însemnat investiții masive și munca a milioane de oameni (mai eficientă sau nu, dar aceasta este o discuție care se aplică întregii istorii a României moderne). Totuși, aceste investiții și această muncă s-au bazat pe o utopie societală, care nu avea cum să funcționeze vreodată. Politica externă a lui Ceaușescu, într-adevăr interesantă, a fost totuși un fruct al Războiului Rece: România lui Ceaușescu a fost ea însăși o țară interesantă câtă vreme Războiul Rece a fost “cald".

Când relațiile dintre marile centre de putere s-au relaxat, Ceaușescu n-a mai fost un cal pe tabla de șah, ci a devenit un pion (unii ar putea spune un nebun, dar vă aduc aminte că acesta are o marjă de acțiune mare pe diagonală!). În privința intelectualilor, N. Ceaușescu n-a pus mare preț pe nici un fel de libertate de gândire; cu înaintarea în vârstă (și încurajat de unii profitori, care îi spuneau exact ceea ce el dorea să audă), Ceaușescu s-a întors la rudimentele sale staliniste, în care intelectualul este un “inginer al sufletelor” care trebuie să creeze "omul nou", și nicidecum un om care să poată privi critic sau interogativ lumea din jurul său.

Nu lipsit de inteligență, N. Ceaușescu a fost, însă, cu certitudine unul dintre cei mai inculți conducători din istoria noastră modernă ‒ și e o ironie a istoriei noastre că România a început secolul XX cu regi precum pragmaticul Carol I sau eruditul Ferdinand și l-a terminat în ecoul unui agitator agitat precum N. Ceaușescu. Inteligența lui N. Ceaușescu l-a ajutat o vreme, dar în cele din urmă, nefiind mobilată, l-a fixat într-o credință ce mai exista doar în mintea sa, așa cum acul fixează un fluture în insectar. Incultura sa, inclusiv istorică, s-a tradus, finalmente, prin clara lui inadecvare la schimbarea situației din Europa (pe care nu a înțeles-o deloc).

Dacă și-ar fi dat demisia în anul 1985 (să zicem), N.C. ar fi murit probabil în patul său, regretat de unii și bucurându-i pe alții. Dar nu a făcut-o ‒ și a terminat printr-o umilire supremă (după ce el și sistemul său îi umiliseră pe mulți alții) , ca un comandant încă suprem al forțelor armate în cursul dimineții care, însă, în cursul după-amiezii, a ajuns să facă autostopul pe un drum din Dâmbovița. Iar când, în fine, a oprit o mașină, aceasta l-a dus direct spre prizonieratul care i-a precedat moartea.